SFÂNTUL ILIE – CĂRUŢAŞUL CERULUI

Ca divinitate populară, în Panteonul românesc, Sântilie este un zeu al focului şi al Soarelui similar cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Acest zeu a preluat atât numele cât şi data de celebrare, 20 iulie, ale Sfântului Prooroc Ilie. În Calendarul Popular, sărbătoarea de Sântilie marchează mijlocul verii pastorale, care începe la Sângeorz şi se încheie la Sâmedru. Cu această ocazie se organizau Nedeile şi Sântiliile. Ciobanii separau berbecii de oi şi „miţuiau” mieii. În condiţii tradiţionale, când femeia nu avea voie să urce la stână, soţiile proprietarilor de oi puteau urca la stână doar în preajma zilei de Sf. Ilie, pentru „miţuirea” (tunderea) mieilor. Oile şi berbecii se tundeau înainte de urcarea la stână, de obicei între Sângeorz şi Rusalii.
Această divinitate solară, Sântilie, produce incendii în verile toride, tunete, fulgere şi trăsnete în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când va cădea grindina.
Sântilie este totodată şi un personaj profan, un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Majoritatea legendelor despre Sf. Ilie au ca temă amăgirea acestuia de către diavol, care îl îndeamnă să-şi ucidă unul sau mai mulţi membri ai familiei (mamă, tată, fiu, fiică, soră). Aceste păcate sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putrezit; adună lemne din pădure timp de nouă ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi pe vârful unui munte, etc. Dumnezeu îl iartă şi îl trece printre sfinţi, înalţându-l la cer într-o trăsură cu roţile de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. În cer aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ, prin pomi, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor sau chiar în corpul unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care se s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc, caii înaripaţi, biciul şi săgeţile de foc, tunetele, fulgerele, care luminează cerul înnourat.
Această sărbătoare pastorală dedicată zeului Soarelui şi focului, celebrat la 20 iulie, cuprinde un scenariu ritual specific marilor sărbători calendaristice, care constă în practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sântilie), culegerea plantelor de leac, cu precădere a busuiocului, vrăji şi descântece pentru îndepărtarea vijeliilor, grindinei, ploilor torenţiale, se „retezau” ştiubeii (stupii).
În ziua de Sf. Ilie, femeile duc la biserică busuioc pentru a fi sfinţit, după care îl iau acasă şi îl pun printre haine şi în lada de zestre, pentru a combate moliile. Existau şi alte superstiţii legate de această sărbătoare: dacă tuna în ziua de Sf. Ilie, secau alunele, nucile, iar celelalte fructe făceau viermi. Dacă trăsnea, oamenii aprindeau lumânările de la Paşte cu care fusese adusă Lumină, pentru a-l alunga pe Necuratul şi a-şi proteja în felul acesta casele şi gospodăriile de trăsnete. Când cădea grindină, se aruncau în curte câteva ramuri de salcie sfinţite la biserică în ziua de Florii, bărbaţii înfigeau un topor în pământ.
Exista credinţa că la Sf. Ilie vin morţii pe la casele lor, mai ales copiii pe la casele părinteşti, pentru a fi ospătaţi de cei vii. La Moşii de Sântilie se aduceau ofrande pentru morţi, formate din fructe, colaci, mâncăruri preparate şi însoţite de lumânări aprinse. Familia care avea de pomenit morţi chema acasă mai mulţi copii şi li se scutura un măr. Femeile în vârstă nu mâncau mere până în această zi, şi nici nu se tăiau merele cu cuţitul, fiind „rău de piatră” (grindină). Se curăţau mormintele, se făceau praznice şi se împărţeau vase din lut împodobite cu flori şi pline cu mâncare sau apă debăut. Se împarte şi porumb fiert.
În ziua de 20 iulie nimeni nu lucra la câmp sau în gospodărie, de frica trăsnetelor şi a furtunilor provocate de Sf. Ilie. Potrivit datinii, în această zi se „retezau” ştiubeii (stupii), adică se recolta mierea de albine. Dacă sărbătoarea de Sf. Ilie cădea într-o zi de post (luni, miercuri, vineri), atunci „retezatul” stupilor (sau tunsul stupilor cum se mai numea obiceiul în Ţara Românească) se făcea înainte sau după ziua de Sf. Ilie, pentru a nu „seca” stupii. Nici duminica nu se recolta mierea, aceasta fiind ziua Domnului.
Bărbaţii, într-o deplină curăţenie sufletească şi trupească, setrezeau dimineaţa şi începeau să recolteze mierea. Stupul era aşezat cu gura în jos „pe un fumegai de cârpă curată”, careameîea albinele şi le obliga să se retragă spre fundul stupului, iar fagurii erau tăiaţi cu un cuţit. La această operaţie ajutau copiii sau soţiile gospodarilor. Nu era permis oricui să se apropie de stupi, pentru a nu-i deochea, caz în care albinele deveneau agitate şi începeau să înţepe iar recoltatul mierii nu mai putea fi continuat.
Dimineaţa se recolta mierea şi se duceau faguri la biserică, iar dupăamiaza se organizau ospeţe. Erau invitaţi cunoscuţii, vecinii şi rudele, gustau mierea din noua recoltă şi erau cinstiţi cu ţuică îndulcită cu miere. Invitarea vecinilor era o regulă respectată cu stricteţe, pentru ca aceştia să nu blesteme stupii şi să moară.
Cei care ştiau să facă vrăji şi farmece nu erau invitaţi, deoarece aceştia cu siguranţă încercau să fure un pic de miere pe care să o folosească în vrăji sau farmece, şi atunci stupii mureau. După ce invitaţii gustau din miere se aşezau cu toţii la masă. Masa festivă, însoţită de practici rito-magice menite să aducă prosperitate prisăcii se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântece şi jocuri, care dura până seara târziu sau până a doua zi chiar.
Perioada cuprinsă între Sf. Ilie şi Sf. Pantelimon (27 iulie) era considerată una destul de periculoasă, când se puteau produce trăsnete, să cadă grindină.
Obiceiurile tradiţionale legate de ziua de Sf. Ilie care se practicau în judeţul Olt fac parte din structura unitară a obiceiurilor româneşti, de care se diferenţiază doar ca modalităţi de expresie şi ca recuzită. Aceste obiceiuri tradiţionale ne spun ceva, au, în esenţă, rosturi care nu le desmint pe cele cu care au servit ele de veacuri, pe om şi societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să poată spune şi azi ceea ce trebuie să spună, în condiţiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.

Claudia Balaş
muzeograf
e-mail: balasclaudia70@yahoo.com