sâmbătă, 11 decembrie 2010

Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial








Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.

Expozitie Muzeul Olteniei Craiova

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

Ionel Stoica, Liliana Năstase

Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...


Cum se naşte gruparea

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Sursa: Historia.ro

vineri, 10 decembrie 2010

Cinste lor in vremuri grele nu au uitat ca sunt romani!

Articol foarte interesant despre un aspect mai putin cunoscut al istoriei romanilor:lupta de rezistenta impotriva stapanirii straine in primul razboi mondial,in Oltenia.Viata unui erou necunoscut.

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania / O depunere de arme romane la Desa, jud. Dolj

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania

joi, 9 decembrie 2010

Romania, Judetul Calarasi, Movila Calomfirescu-Gumelnita – un punct uitat in timp, situat la doar 5 kilometri de orasul Oltenita. Aici, in anul 1922, reputatul cercetator Vasile Parvan descoperea urmele unei uimitoare culturi arhaice, care a dominat teritoriul de sud al tarii noastre, in a doua jumatate a mileniului 5 inainte de Hristos – o dovada pretioasa a prezentei omului din timpuri imemoriale in cadrul bazinului Carpato-Danubiano-Pontic. Astazi, DESCOPERA.ro are onoarea de a va prezenta un extraordinar documentar stiintific realizat de tanarul si talentatul regizor roman Daniel Simion – “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”, o docudrama indrazneata care ne provoaca sa calatorim in timp cu 6.000 de ani in urma!
Filmul “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”

“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este un documentar de 47 de minute care reconstituie o zi din viata unei comunitati gumelnitene eneolitice, care a trait pe teritoriul actualului Bocsani cu 4500 de ani inainte de Hristos. Filmul are la baza studiile si informatiile stranse in 10 ani de cercetari arheologice care s-au desfasurat pe valea Neajlovului, in zona Bucsanilor din judetul Giurgiu. Respectand cele mai inalte rigori ale unui documentar stiintific modern, “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este construit ca o docudrama prin intermediul careia spectatorul modern este ademenit sa calatoreasca inapoi in timp, sa descopere o comunitate a misterioasei civilizatii eneolitice chiar din sanul acesteia, intr-un mod imersiv, participand 24 de ore simbolice, alaturi de gumelniteni, la activitatile acestora.

Vizionare placuta!

1. Gumelnita - Bucsani (partea 1) de pe tare.ro



2. Gumelnita - Bucsani (partea a 2-a) de pe tare.ro



“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Cu: Gabriel Spahiu
Regia: Daniel Simion
Scenariul: Cătălin Bem, Daniel Simion
Producători: Cătălin Bem, Alexandru Preoteasa, Daniel Simion
DESCOPERA.ro ii multumeste domnului Daniel Simion pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie filmul!

Geneza de pe malurile Dunarii

Pe teritoriul tarii noastre de astazi au aparut si s-au succedat unele dintre primele civilizatii umane de pe Terra. Nume precum Cucuteni, Boian, Gumelnita, Ariusd sau Marita ar trebui sa fie cunoscute de orice roman. Dintre cele enumerate, cultura Gumelnita se distinge prin complexitate si originalitate, arheologi din diverse tari considerand-o una dintre cele mai stralucite dovezi palpabile ale primelor populatii umane in Europa. Complexul cultural Gumelnita-Kodjadermen-Karanovo VI, cum il numesc arheologii bulgari, pe baza siturilor descoperite pe teritoriul lor, reprezinta, in fapt, prima mare unificare a civilizatiilor care traiau pe atunci in zona dintre Carpati si Balcanii de sud.
Cultura Gumelnita s-a format, in principal, din evolutia locala a culturilor mai vechi – Boian, Marita si Karanovo V. Fenomenul s-a petrecut cu repeziciune pe scala istorica, insa inca de la inceputurile sale putem vorbi despre o cultura unica cu aspecte regionale. Arheologii le-au impartit in variantele regionale de tip nord-dunarean, dobrogean si sud-balcanic, peste care se adauga aspectele originale ale subtipului Stoicani-Aldeni din nord-estul Munteniei si sud-estul Moldovei. Primele asezari, denumite de arheologi – Tell, erau ridicate intotdeauna langa surse naturale de apa de tipul raurilor si lacurilor, fiind inconjurate de terenuri propice supravietuirii, unde locuitorii puteau sa practice agricultura primitiva, cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea.

Primele dovezi ale acestei culturi au aparut sub forma unei colectii arheologice compusa din obiecte de ceramica, lut, marmura si os, deshumata langa Movila Gumelnita, in anul 1924 de catre arheologul Vladimir Dumitrescu. Studiile de arheologie si zoologie efectuate in cele 18 asezari reprezentative pentru cultura Gumelnita au demonstrat ca principala ocupatie a locuitorilor sedentarizati consta in cresterea animalelor recent domesticite: aici au fost descoperite un numar considerabil de fosile apartinand animalelor domestice.
Pe baza acestor fosile, arheologii arata ca cele mai pretuite animale din acele vremuri imemoriale erau vitele, oile, caprele, porcii si cainii – cei din urma, folositi in egala masura la pastorit, vanatoare si paza. Ca fapt curios, merita mentionat ca vitele erau crescute mai degraba in scop de tractiune si transport, decat ca furnizoare de carne. Oile si caprele erau crescute aproape exclusiv pentru produse lactate, lana si blanuri, cea mai mare parte din carnea necesara alimentatiei gumelnitenii luand-o de la porcii crescuti langa gospodarii. Exista totusi unele dovezi conform carora in patru asezari, respecitv Bordusani, Vitanesti, Mariuta si Orsova s-au descoperit evidente osteologice, conform carora si cainii serveau drept surse de hrana. Utilizarea celui mai bun prieten al omului in scop de felul doi la masa, nu reflecta iminenta unor perioade de foamete, ci mai de graba existenta unor obiceiuri rituale care constau si in acest aspect culinar atat de reprobabil in zilele noastre.

Cea mai avansata civilizatie a Europei arhaice

Cel mai specific element al culturii Gumelnita consta in folosirea pe scara larga a ceramicii in confectionarea de obiecte de cult si de uz comun. Foarte cautata era ceramica neagra si cea rosu-caramizie. Obiectele din ceramica aveau forme si decoruri variate, prezentand desene in relief sau incizate, precum si picturi cu grafit. Pentru acele vremuri, decorarea cu grafit reprezenta o tehnologie extrem de avansata, deoarece consta in coacerea dubla in cuptoare, ultima ardere necesitand temperaturi de peste 1.100 grade Celsius. Pictarea vaselor se facea, in general, cu numai doua culori, rosu si alb, dar exista si mostre pictate tricolor.





Foarte caracteristic pentru cultura Gumelnita, la fel ca si in cazul culturii Salcuta, era folosirea frecvanta a topoarelor de mari dimensiuni alaturi de lamele lungi de silex, care depasesc deseori lungimea de 30 cm. Locuitorii sai nu erau tocmai pasnici, in acest sens stand drept marturie numeroasele varfuri de sageti si sulite realizate tot din silex, care prin numarul foarte mare sugereaza ca nu erau folosite doar pentru vanatoare. Arama era des folosita atat pentru podoabe si bijuterii, cat si pentru realizarea unor lame de securi si dalti. In faza secunda a civilizatiei, apar si obiecte din aur, cel mai adesea sub forma de bijuterii.
Deseori, se pare ca produsele agricole si cele animaliere nu suplineau intotdeauna necesarul alimentatiei zilnice a gumelnitenilor. Pusi in fata unei asemenea situatii limita, locuitorii apelau frecvent la vanatoare si pescuit, indeletniciri in care excelau. Asadar, in asezari au fost identificate numeroase specii de animale salbatice, vanatoarea fiarelor periculoase transformandu-se, deseori, in adevarate acte temerare.


Frecvent, se vanau caii si magarii salbatici, cerbii, elanii, caprioarele, iepurii, dar si specii puternice si periculoase, precum ursii, mistretii, lupii si chiar leii, care traiau pe atunci in Dobrogea. Foarte cautate erau si animalele mici cu blana pretioase de genul dihorilor, jderilor, vidrelor, castorilor si vulpilor. Mari vanatori erau mai ales cei care au trait pe locurile unde astazi se inalta localitatile Insuratei, Carcaliu, Cascioarele si Vitanesti. Vanatoarea ne ofera date importante despre clima de atunci, deoarece prezenta unor specii de animale iubitoare de caldura, precum magarii salbatici, cerbii lopatari si leii, ne demonstreaza faptul ca in perioada eneolitica, clima era mult mai calda decat cea actuala.

Foarte important, in cadrul economiei locale, s-a dovedit a fi si pescuitul. De fapt, sunt evidente care sugereaza fara tagada ca pescuitul era o ocupatie chiar mai importanta decat vanatoarea. Situatia nu ar trebui sa surprinda, deoarece comunitatile gumelnitene au inflorit in preajma Dunarii de Jos si a luncilor sale. Iar in acele timpuri, batranul fluviu furniza cantitati imense de peste, incomparabile cu populatiile piscicole infime din prezent.
Resturile osteologice de peste descoperite in anul 1994 sugereaza faptul ca pestii erau de ordinul miilor, identificandu-se 22 de specii de pesti consumate frecvent de localnici. Gumelnitenii isi faurisera unelte pescaresti avansate de genul harpoanelor si plaselor de pescuit, dar si metode rudimentare, constand in garduri si cosuri. Principalii pesti capturati erau somnii, stiucile, salaii, crapii si bibanii, dar prindeau foarte des si sturioni. Exista dovezi conform carora gumelnitenii conservau pestele pentru iarna prin uscarea la soare si vant, prin afumare si, uneori, sarare.



Cand se asterne praful peste Timp

Viata artistica si religioasa era marcata de faurirea statuetelor. La fel precum se intampla in cadrul oricarei alte culturi arhaice, arta plasica de tip Gumelnita este extrem de specifica, variata si bogat reprezentata. Cea mai mare parte a statuetelor descoperite sunt realizate din lut. Ca o caracterisitca zonala, predomina statuetele zoomorfe, in detrimentul celor antropomorfe. Insa, trebuie specificat ca cele care reprezinta siluete umane sunt deosebit de bine stilizate, cu redari fidele ale fizionomiiloe si atitudinilor.

Unele statuete umane erau impodobite cu obiecte de cupru, constand in cerceri si coliere. Multe dintre celebrele vase ale culturii Gumelnita au forma umana, zoomorfa sau mixta. Satele gumelnitenilor dispuneau de locuinte avansate, cu uz specific. In afara locuintelor pentru dormit, s-au descoperti urme de ateliere, in care se realizau unelte, podoabe si statuete de cult, dar si ceea ce pare a fi un “abator” primitiv, destinat exclusiv sacrificarii si transarii animalelor. Nu lipsesc nici urmele de mori pentru macinat cereale sau altarele de cult si sanctuarele.
Oamenii culturii Gumelnita aveau o atitudine distincta si in privinta riturilor si credintelor cu privire la morti. Inhumarea se facea intotdeauna dupa ce cadavrul era asezat in pozitie fetala, chircit, cu genunchii stransi la piept, asezat cel mai adesea pe partea stanga a corpului. Rar se adaugau ofrande in morminte. S-au descoperit foarte multe morminte ale copiilor, multi dintre acestia prezentand urme de malformatii congenitale, ceea ce sugereaza ipoteze legate de posibile sacrificii rituale ale copiilor handicapati, pe care obstea-i considera incapabili sa supravietuiasca in conditii normale.
Cel mai probabil, gumelnitenii practicau si un cult al craniilor (foarte raspandit in intreaga lume la acea data), in acest sens descoperindu-se depuneri de cranii umane retezate in preajma vetrelor de foc. Mormintele bogate in vestigii sugereaza o societate puternic organizata, care functiona pe baza unei ierarhii riguroase.

Povestea culturii Gumelnita se sfarseste incetul cu incetul, odata cu sosirea si stabilirea la Dunare a triburilor apartinand culturii Cernavoda I, triburi care sunt considerate de majoritatea cercetatorilor drept primii proto-europeni, stramosi ai pelasgilor, hiperboreenilor si, mai tarziu, ai daco-getilor. Cu toate ca civilizatia Gumelnita s-a sfarsit relativ brusc la Dunare, ea mai continua circa o suta de ani in Muntenia si in Balcani.

Fotografiile care ilustreaza acest articol au fost facute la realizarea filmului “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”

Sursa: Descopera.ro

marți, 7 decembrie 2010

Watcha Clan - Balkan Qoulou

O melodie pentru pace si solidaritate in Balcani si peste tot in lume! / A song for peace and solidaritiy in the Balkans and alla round the world!



Balkan Qoulou - Watcha Clan (Rüstico Cumbia Mashup) by Dj Rüstico


duminică, 5 decembrie 2010

De prin lume adunate....

tot cautand pe internet, am mai dat peste cateva bloguri interesante oltene:

Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.

blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.

blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.

vineri, 3 decembrie 2010

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.


Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.



În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

luni, 29 noiembrie 2010




Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 11, la Muzeul Judeţean Olt are loc vernisajul expoziţiei „Arta restaurării – ştiinţă şi măiestrie”.

Prin această expoziţie se urmăreşte prezentarea restaurării şi conservării obiectelor pe suport ceramic, lemn policrom, hârtie, metal, textile etnografice.

Conservarea şi restaurarea bunurilor culturale se înscriu în sfera mai largă a activităţii generale de ocrotire a patrimoniului. Deşi nu este vizibil pentru vizitatorii obişnuiţi, în cadrul laboratorului de restaurare – conservare specialiştii ing. chim. Ionescu Virginia- restaurator metal, Nichita Iohana – restaurator lemn şi ing. chim. Dumitrescu Constanţa – conservator, depun o muncă intensă desfăşurată cu pasiune şi migală, prin intermediul căreia sunt salvate elemente care altfel ar risca să se piardă. Icoanele, obiectele ceramice sau din metal precum şi textilele etnografice prezentate în expoziţie stau mărturie a efortului pe care restauratorii şi conservatorii din cadrul Laboratorului de restaurare – conservare al Muzeului Judeţean Olt l- au făcut de- a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească.

Printre cele mai importante piese expuse se numără obiectele ceramice şi din metal provenite din săpăturile arheologice de la Acidava (Enoşeşti – Piatra Olt), dar şi unele exponate din perioada interbelică, icoanele pictate pe lemn din secolul al XIX-lea, monedele turceşti din argint din secolul al XVIII-lea precum şi unele piese de port popular de la începutul secolului XX sau ţesăturile de interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vizitând expoziţia deschisă în perioada 30 noiembrie 2010 – 30 martie 2011, la sediul Muzeului Judeţean Olt din Slatina, str. Ana Ipătescu nr. 1, vizitatorii vor putea afla amănunte despre drumul parcurs de bunurile culturale tezaurizate în colecţiile muzeale din momentul intrării lor în muzeu până în momentul prezentării publicului larg.

Fiind redate în sfârşit circuitului expoziţional, obiectele de patrimoniu expuse sperăm să stârnească admiraţia şi intersul vizitatorilor pentru istoria si cultura locală şi naţională.

Persoană de contact,

muzeograf Balaş Claudia

O carte postala veche

O carte postala veche cu faimosul Petrache Lupu de la Maglavit.

marți, 23 noiembrie 2010

Craiova Veche in Imagini




pe facebook aici - http://www.facebook.com/pages/Craiova-veche-in-imagini/259281224357?v=info

luni, 4 octombrie 2010

Prima editie a simpozionului national "Oltenia. Interferente istorice"



Program conferinta "Oltenia. Interferente culturale" 2010

Secţia Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova va organiza mâine, de la ora 10.00, prima ediţie, după o pauză de 15 ani, a Conferinţei naţionale „Oltenia. Interferenţe culturale“. Manifestarea se va desfăşura pe patru secţiuni, Arheologie Preistorică, Arheologie şi Istorie Antică, Arheologie şi Istorie Medievală şi Istorie Modernă şi Contemporană, practic fiind acoperite toate epocile istorice. Lucrările acestei conferinţe sunt onorate de prezenţa unor personalităţi marcante ale culturii româneşti, cum ar fi academician Răzvan Theodorescu sau prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. De asemenea, şi-au anunţat prezenţa la acest simpozion specialişti de la prestigioase instituţii de cultură din ţară şi străinătate, cum ar fi Universitatea „A. I. Cuza“ din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universitatea din Craiova, Universitatea din Aachen (Germania) sau alte muzee importante din ţară. Nici institutele de cercetare din cadrul Academiei Române, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ Bucureşti, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor“ Craiova, Institutul de Artă şi Arheologie Cluj-Napoca, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului Bucureşti, Institutul de Antropologie „Fr. I. Rainer“ Bucureşti, nu vor lipsi de la manifestare.
Lucrările prezentate în cadrul Conferinţei naţionale vor fi publicate în anuarul Muzeului Olteniei „Oltenia. Studii şi Comunicări. Istorie-Arheologie“, vol. XVII.

sursa: Gazeta de Sud.

marți, 21 septembrie 2010

Primul Parc Neolitic din Europa şi-a deschis porţile la Drăgăneşti-Olt

Arheologi din 24 de ţări europene au participat, sâmbătă, la inaugurarea arheoparcului care reconstituie un mini-sat neolitic de acum 6000 de ani, construit la muzeul Câmpiei Boianului prin eforturile directorului muzeului, Traian Zorzoliu. Drăgăneşti-Olt a devenit astfel singurul oraş din judeţ inclus într-un program internaţional de arheologie aeriană, care a reunit pentru prima dată rezultatele mai multor proiecte de investigaţii aeriene în diferite zone din România.
Amenajarea mini-satului Gumelniţa a început în aprilie 2009 şi s-a bazat pe descoperirile făcute în urma celor şapte campanii arheologice demarate de mai mulţi specialişti din Bucureşti, Dolj şi Olt. Unic la această dată în ţară şi printre puţinele reconstituiri de acest gen din Europa, arheoparcul a atras atenţia organizatorilor Conferinţei Internaţionale de Arheologie Aeriană AARG, care au ales să-l includă în partea practică a acestui eveniment cultural şi ştiinţific.
„Conferinţele anuale AARG sunt un forum pentru schimburi de idei şi informaţii între toţi cei implicaţi activ în fotografie aeriană, foto-interpretare, arheologie de teren şi istoria peisajului, inclusiv în utilizarea fotografiilor aeriene pentru elaborarea politicilor de prezervare a siturilor şi peisajelor arheologice. Organizate în fiecare an în altă ţară, ele reprezintă un prilej fericit pentru ţara organizatoare de a-şi prezenta patrimoniul cultural naţional. În 2010, Asociaţia Internaţională Grupul de Cercetare pentru Arheologie Aeriană a ales ca locaţie România, iar pentru excursia documentară s-a optat pentru un traseu din sud-vestul Munteniei: Bucureşti-Alexandria-Drăgăneşti-Olt”, a declarat Irina Oberländer-Târnăveanu, organizator conferinţă AARG 2010.
Satul este format din şase colibe în mărime naturală, ridicate în aer liber, pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele împletite . Intrarea se face pe o punte din lemn pe sub care trece un fir de apă. Una din colibe este casa unui pescar, iar la intrare te întâmpină câţiva peşti agăţaţi de tindă şi o plasă de pescuit, dar şi câţiva solzi împărştiaţi în ţafa casei, alta este casa agricultorului, iar ştiuleţii de porumb de la intare te avertizează că suntem în plină campanie de recolat. Din peisaj nu lipseşte nici casa olarului, dar şi un mormânt specific acestei culturi, groapa fiind ovală, iar sheletul are picioarele şi braţele aduse la piept. A fost reconstituită şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor pentru că aşezările erau ridicate pe văi des inundate.
”Arheoparcul este o uliţă de la sat. În perioada neolitică aşa luau naştere aşezările, cu un grup mic de locuinţe şi pe măsură ce se înmulţea populaţia se construiau şi colibe noi. Ne-am pregătit foarte mult şi am muncit împreună cu angajaţii muzeului Câmpiei Boianului zi de zi timp de un an pentru a reuşi să terminăm tell-ul Gumelniţa”, a explicat Traian Zorzoliu. Multe dintre lucrările din acest parc au fost făcute manual, investiţia fiind 15 000, dintre care 10 000 de lei fiind daţi de Consiliul Judeţean Olt, iar restul din sponsorizări.

Gumelţieniii, strămoşii oltenilor

Tellul gumelţian de la Drăgăneşti-Olt din mileniul VI i Hr este situat în lunca Oltului, pe malul estic al pârâului Imiog, fiind până ân 1964 înconjurat de ape. Locuitorii din Drăgăneşti îi spuneau Măgura lui Boier Iancu care a fost prorprietarul acestor pământuri. Gumelţienii evoluaseră în ceea ce priveşte organizarea interioară a locuinţelor, existând spaţii distincte, pentru locuit, pentru prepararea harenei şi pentru depozitarera uneltelor. Practicau agricultuira şi aveau săpăligi din corn de cerb şi s-a descoperit şi un depozit de grâu carbonizat.Se ocupau şi cu olăritul şi prelucrarea pieilor.

Sursa: Adevarul de Slatina & Monitorul de Olt

duminică, 12 septembrie 2010

Neamurile de romi din Craiova


2 articole interesante despre romi si neamurile cele mai veche si renumite de romi din cartierele craiovene si in special faimosul "Fata Luncii".
Tiganii reprezinta intre 2 si 7 la suta din populatia Romaniei, fiind considerati cel mai reprezentativ segment etnic dupa acela al ungurilor.
Peste tot in lume, acestia sunt perceputi ca o populatie asociata, cu un statut social inferior, in raport cu populatia majoritara, manifestand, in grade diferite, o atitudine mai degraba negativa. Ar fi insa absolut gresit a spune ca ei au starnit, in colectivitatea romaneasca, in mod exclusiv sentimente de respingere. Am putea spune ca reactia a fost mai degraba ambivalenta.
“Tigan” a insemnat un termen cu o semnificatie nu intotdeauna negativa. De multe ori, el ascundea si ascunde, si in prezent, si o doza importanta de simpatie si pretuire.
Pentru roman, am putea spune ca acest mixt de sentimente ar putea fi rezumat la urmatoarele componente mai importante: tiganul traieste in conditii economice mizere (desi exista o folcloristica a tiganului bogat, care detine importante cantitati de aur); are un statut de neinvidiat; totodata el nu este “umil”, ci o persoana independenta (libera ca “pasarea cerului”), care isi face propria sa viata, la marginea societatii, dar in afara constrangerilor ei, dupa norme proprii de viata pe care le respecta cu strictete. ESTE, DEJA, DESTUL DE POPULAR “MITUL TIGANULUI LIBER SI FERICIT”.
In constiinta populatiei majoritare, populatia de tigani nu a constituit una din problemele majore ale societatii noastre decat in mod exceptional.
Daca, traditional, in Romania a dominat toleranta, in alte tari (cum este cazul societatii germane fasciste) caracteristicile erau mai degraba masurile dure, de alungare si deportare.
Socialismul a promovat, in tara noastra, o ideologie a nediscriminarii etnice. Formal, atitudinea anti-tiganeasca a fost activ descurajata. Nu putini sunt rromii care, azi, il regreta pe Ceausescu, deoarece, atunci, aveau dreptul la un loc de munca, iar familiile lor erau obligate sa-si trimita copiii la scoala.
In momentul de fata, datorita schimbarilor rapide care au avut loc in societatea romaneasca, conditiile de viata ale populatiei de rromi s-au modificat dramatic, somajul luand proportii dezastruoase in randul acestui segment important al colectivitatii.
Exista, bineinteles, tigani extrem de bogati, proprietari de palate uriase, hoteluri elicoptere si limuzine de lux, dar cei mai multi, mai ales din mediul rural, traiesc intr-o saracie lucie, ca-n Evul Mediu, in bordeie de pamant (cu folii la ferestre) si-si duc viata la lumina lampii cu gaz sau a lumanarii de seu.
Dupa opinia sociologilor, cei mai multi tigani din Romania si, poate, chiar din Balcani, traiesc in judetul Dolj, mai precis la Craiova, motiv de mare ingrijorare pentru autoritati.
In cadrul acestei etnii convietuiesc, laolalta, mai multe categorii sociale: tigani-sadea, rudari, cocalari, tismanari, laieti, aurari, penari, argintari, tigani de matase, lautari etc.
sursa: Cronica Romana.
DEŞI SUNT RĂSPÂNDIŢI LA SADOVA, BISTREŢ, BECHET, OCOLNA, GHIDICI, Malu Mare, Coşoveni, Coţofeni, Cerăt (mă refer la mediul rural), iar la Craiova în cartierele Brestei, Sineasca, Romaneşti, Popoveni, Craioviţa Nouă, Bordei etc., adevăratul “Stat Major General” al ţiganilor din Cetatea Băniei şi chiar din Oltenia se află în “Faţa Luncii”. Acolo, în cel mai rău-famat cartier al Craiovei, “Faţa Luncii”, trăiesc cele mai numeroase, mai vestite, mai puternice şi mai de temut neamuri de rromi, în jurul cărora “roiesc” puzderii de legende.

IATĂ-LE FĂCUTE PUBLICE, ÎN PREMIERĂ, PRIN INTERMEDIUL AUTORILOR ACESTEI CĂRŢI. NEAMUL SERDĂREŞTILOR NUMĂRĂ PESTE 1.000 DE MEMBRI şi este considerat cel mai numeros. Are “rădăcini” în Serbia şi este răspândit în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Teleorman. Legenda spune că, în urma unui atentat comis la Belgrad, asupra Prinţului Nikolaev al Bulgariei, pe care l-au atacat şi jefuit, prin Sănătescu şi Velcu, Serdăreştii, deveniţi “daţi în urmărire generală”, au fost nevoiţi să fugă din Serbia şi să se stabilească în România, la Scăpău şi Cladova, judeţul Mehedinţi, având asupra lor “bănicioare de aur”. Primul membru al clanului Serdăreştilor care s-a stabilit în Craiova a fost Cladoveanca, una dintre numeroasele fiice ale lui Serdar.

AŞA S-A “ÎMPÂNZIT” “FAŢA LUNCII”, DE-A LUNGUL VREMII, CU NUME SONORE CA: Perian, Consulat (ginerele lui Iorgu Fulgeran), Molonia, Speculant, Năzdrăvan, Raicovici, Veniamin, Abel, Benone, Guvernator, Suedia, Ambasada, Filozof, Xenofon, Seldford, Ion şi Nicu Tîngăvean, Moldovean, Egret, Pătrulică, Ionuţ, Francis, Levier, Albert, Cătălin, Admirator, Artist, Ambasador, Sorin, Panţoilă, Pendeh, Bacu, Izvoran, Braurovschi, Prefect, Medalion, Wilifort.
N PREZENT, CEL MAI REPREZENTATIV EXPONENT AL CLANULUI SERDĂREŞTILOR este, de departe, Vasile Velcu Năzdrăvan, liderul Uniunii Rromilor din Cetatea Băniei, consilier în cadrul Prefecturii judeţulu Dolj. În timpul liber dresează lei şi îmblânzeşte şerpi, atribuindu-i-se puteri paranormale. Ştie Biblia pe de rost şi, datorită credinţei neţărmuite în Dumnezeu, a transformat un fost canton silvic în biserică pentru cei mai săraci ţigani din cătunul Ocolna (de lângă Dăbuleni), la ceremonie participând IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi prefectul de atunci, Cornel Mondea. A lucrat la un scenariu de film, fapt ce i-a trezit un imens interes regretatului actor şi regizor Adrian Pintea, care l-a vizitat acasă, în “Faţa Luncii”, împreună cu Lavinia Tatomir, soţia sa.

VASILE VELCU NĂZDRĂVAN ESTE CUSCRU CU SILVIAN FILOTI FULGUŢĂ, preşedintele executiv al Comunităţii Etniei Rromilor din România şi membru de seamă al Neamului Micleştilor. Marele său idol este Parulea, primul lider al ţiganilor din Oltenia, care s-a bucurat de preţuirea Regelui Carol I.

UN ALT NUME DE ELITĂ ESTE BULIBAŞA IORGU FULGERAN, lăudat de Adrian Păunescu în “Flacăra” veche, de dinainte de Revoluţie, despre care s-a scris că îşi avea ascunse (îngropate) în Pădurea de la Saru, de lângă Balş, judeţul Olt, revolverul şi un cufăr cu ducaţi şi bijuterii din aur. A murit la 90 de ani şi este înmormântat în cimitirul de la Mofleni. A lăsat în urma sa una dintre cele mai puternice familii, ai căror exponenţi aproape că nu mai au nevoie de nici o prezentare: Ion, Minut, Vipale, Valter, Fulguţă, Secretar, Pică, Vulpaşin etc.

DIN NEAMUL MICLEŞTILOR MAI PROVIN: Ion al lui Nechită, Nicu al lui Nechită, Nichifor, Chiodorean, Giorcu şi Vasile a lui Nechită.

NEAMUL NICOLCEŞTILOR ÎŞI ARE RĂDĂCINILE ÎN JUDEŢUL MEHEDINŢI şi familii răspândite în toată ţara, ca şi Neamul Serdăreştilor şi cel al Micleştilor. Primii ţigani stabiliţi în Craiova sunt Gugu, Poenaru şi Biţă, urmaţi de Iablonoschi, Renania, Ministru, Sălistra, Palestina, Işfan, Mărginean, Gilort, Merluţă, Tăchiţă, Covaci, Chiselef, Elveţia, Patrian, Ion, Voinea, Rădulean, Raimon, Dolores, Nelson, Titu, Merluţă, Vaniel, Rica, Vicu, Casier, Marius, Suprem, Chiciu, Varica, Braghi, Catârâţa, Ghiţă, Solomon, Onisâm, Bogdan, Andrei, Dragoş. În prezent, duc mai departe “ştafeta”: Catinca, Eusebiu, Oblemenco, Agripina, Lafaet, Parţoi, Catană, Mustafa, Zavircean, Jertfi, Loti, Eminescu, Bălan etc.

NEAMUL IAMANDIŢEŞTILOR PROVINE TOT DIN ZONA MEHEDINŢIULUI, “întemeietori” în “Faţa Luncii”, fiind: Bulaş, Maşarca, Măriţa, Rădianca, Neaga, Angela, Ciupală, Madama, Corigean. Urmaşii acestui clan vestit sunt astăzi: Speranţa, Fluturica, Eminovici, Mantu, Anglia, Carmen, Muguraş, Someş, Riprîsîna, Moruzi, Tilora, Orleşteanca, Cristofin, Bijuteria, Ferguson, Ciută şi mulţi alţii pe care, din lipsă de spaţiu, nu-i putem aminti.

NEAMUL DOBRINEŞTILOR ESTE UN NEAM LA FEL DE ÎNSEMNAT, cu multe “rădăcini” în satul Gabru, judeţul Dolj. De-a lungul vremii, membri ai acestui neam s-au înrudit (prin căsătorii) cu Micleştii, Serdăreştii, Iamandiţeştii etc. “Înaintaşii” săi de vază sunt: Răducanu, Angulina, Lazăr, Moldovencuţa, Angheluţă, Gheorghiţă şi Anica, iar cei din prezent: Dumitru Tatian Terente (care are “rădăcini” şi în Neamul Micleştilor), Niţă, Viscol, Baisăr, Ulise, Marghiloman, Teraspol, Viişoara, Lunca, Răzbunător, Briliant, Bădie, Gabia, Ardelean, Iozon, Astronom, Zorro, Albania, Ion Gheorghiţă, Piciu şi New York.

CEL MAI CUNOSCUT ESTE DUMITRU TATIAN TERENTE, preşedinte al Filialei Dolj a Partidei Rromilor, ai căror naşi şi moşi la copii sunt Ion Şuvaina şi regretatul Dan Nicolae.
Reprezintă ţiganii un pericol pentru siguranţa cetăţenilor?

AUTORII CĂRŢII SPUN CĂ NU: “RROMII REPREZINTĂ UN PERICOL LA FEL DE MARE, pentru siguranţa cetăţenilor, ca oricare alte categorii de persoane. Orice om care încalcă legea, fie că este rrom, român sau de altă etnie, constituie un atentat la ordinea publică, la siguranţa civică. Toate evenimentele sau faptele ai căror protagonişti au fost rromii au avut următoarele motive:lipsa locurilor de muncă, sărăcia, abandonul şcolar, rata ridicată a şomajului, nivelul scăzut de cultură, lipsa de comunicare şi, nu în ultimul rând, indiferenţa autorităţilor.”

ŢIGANII SE MÂNDRESC CĂ ETNIA LOR A DAT ŢĂRII OAMENI DE SEAMĂ (muzcieni, sportivi, actori, politicieni etc.) dintre care le face plăcere să-i amintească pe: Ioana Radu, Mia Braia, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Dona Siminică, Ştefan Bănică Senior, Aura Urziceanu, Neluţu Ploieşteanu, Ilie Udilă, Cornelia Catanga, Mircea Lucescu, Ilie Dumitrescu, Bănel Nicoliţă, Mădălin Voicu, Neculai Păun, Rică Răducanu şi chiar Nicolae Titulescu.

PROF. DR. NICOLAE TUDOR, PROF. PETRE VLĂSCEANU ŞI VASILE VELCU NĂZDRĂVAN MAI PRECIZEAZĂ: “Dacă greşim cu ceva, ne cerem scuze şi vrem să fim corectaţi de istorici. Dar, parcă, în perioada postdecembristă, comunitatea rromilor a fost mereu luată în derâdere, arătându-i-se numai defectele, deşi, după cum se ştie, nu ţiganii au inventat marile inginerii financiare, nu ei au dat marile tunuri şi au devalizat băncile din România. Am dori mai mult respect din partea autorităţilor, care ar trebui să ia exemplul lui Octavian Goga. Marele poet transilvănean, pe vremea când ocupa funcţia de prim-ministru, avea obiceiul de a veni lunar, la Bârca şi la Craiova, unde fiinţau cele mai importante cluburi şi saloane de presă ale ţiganilor din ţara noastră, cu ai căror lideri avea chiar relaţii de amiciţie. Singurul politician român contemporan care s-a aplecat asupra problemelor noastre este poetul Adrian Păunescu. Domnia sa, timp de patru ani, câtă vreme a deţiunt funcţia de senator PSD de Dolj, ne-a ajutat enorm. Ţiganii din Faţa Luncii îl iubesc enorm şi, în semn de recunoştinţă, sunt în stare să-i ridice chiar o statuie.”

Constantin Preda, 9 ianuarie 2008
sursa: Noul Expres de Sud.

duminică, 5 septembrie 2010

Conace de altădată

Un astfel de loc este conacul Otetelişanu de la Beneşti. „Din 1832, Ioan Otetelişanu a fost stăpânul moşiei, împreună cu fratele său Costache. De fapt, până în anul 1852, de moşie s-a ocupat fratele său, care stătea mai mult la Craiova. Moşia a fost arendată (în 1840 arendaş era Hristea Gheorghiu) sau avea îngrijitor, epistat (în 1846-1848, Tudorache Lisavetu, în 1848, N. Diculescu)“, se menţionează în lucrarea „Conacul Otetelişanu: o curte boierească în pragul epocii moderne“, de Ion Obretin.
Conacul este amplasat într-un loc feeric, confundându-se cu istoria acestuia. Casa boierească, plasată central în cadrul curţii, ascunde poveşti de demult, amintiri ale vechii familii boiereşti.
Era situată la o distanţă mică de biserică, ctitorie a vornicului Barbu Otetelişanu, în anul 1746, ca biserică de curte, paraclis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, şi ca necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale.
„Biserica a fost amplasată în afara incintei conacului, avându-şi propria sa incintă şi fiind prevăzută cu elemente de fortificare, constituind, împreună cu casa întărită, un sistem defensiv, fiind un element important al acestuia. Despre modul cum a funcţionat acesta ne putem face o imagine din descrierea asediului suferit de boieri în anul 1821, descris de Iordache Otetelişanu. «Este la o distanţă de 52 stânjene de conac, adică cât bate o puşcă bine. Din turla bisericii puteau fi ţinuţi la distanţă cei care atacau conacul. La 1821, în turla bisericii s-a aflat la postul său Petrache Nicolaie Poenaru, căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii împreună cu un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi... iar noi cestelalţi am stat la stoborii curţii. Atacatorii nu se puteau apropia pentru că aflaseră că în clopotniţa bisericii sânt trei înarmaţi...» de unde putea să-i vatăme foarte rău şi ei să nu se poată apăra“.

Mai mult aici.
Sursa: Gazeta de Sud.

vineri, 27 august 2010

Urmele "leilor" lui Caesar descoperite in nisipul de la Desa

Un foarte frumos articol scris de Laura Pumnea in Adevarul de Seara de Craiova despre Santierul Arheologic Desa.

Craiova: Urmele Legiunii XIII Gemina în Dolj, pe cel mai izolat şantier arheologic din România


Arheologii spun că aceasta era singura care avea steagul alb- albastru şi leul ca însemn. După zece ani de cercetări, au reuşit să îşi confirme existenţa unei unităţi a legiuniicare, la origini, a făcut parte din armata lui Caesar care a cucerit Galia.

Şacalii urlă sinistru, iar ţânţarii nu au milă. Cu toate acestea, nu este an din 2001 încoace în care arheologi, profesori de istorie, studenţi sau elevi curioşi să afle detalii din trecutul României, să nu se instaleze pe buza Dunării şi să caute prin pământ mărturii de demult. Şantierul de la Desa este tot o poveste. Întâi locul face diferenţa când sunt căutate elemente de comparaţie cu altele din ţară. Este neatins de mâna uneori distructivă a omului sau industrializării, este plasat departe de lumea dezlănţuită, undeva la 12 kilometri de comuna doljeană Desa. Dacă este un om care s-a încăpăţânat să-l descrie mereu în cele mai frumoase şi convingătoare cuvinte, atunci acesta este arheologul Florin Ridiche, de la Muzeul Olteniei. Pe 2 august anul acesta a deschis a zecea campanie de săpături, alături de o echipă de specialişti în care acum a intrat şi un absolvent al Universităţii din Manchester. Este convins că poate vorbi de o reuşită a acestei ultime campanii.

„Ne-am dat în sfârşit seama, după zece ani de cercetări , ce anume săpăm, ca în viitor să dezvelim întregul sit şi să salvăm ce se mai poate salva“, spune arheologul Florin Ridiche.

Punctul „La ruptură“, plin de simboluri


După descoperirea spadelor, unice în Europa, din vremea Imperiului Roman Târziu, o ştampilă, de pe un fragment de cărămidă, pe care se văd însemne ale Legiunii XIII Gemina, cea care la origini era identificată prin steagul alb-albastru şi prin însemne ce amintesc de Oltenia de azi, cum ar fi leul, vine să îi întărească mult convingerea că acela este locul unde se află Castrul roman de le Desa. În urma căutărilor au apărut şi semne de înţelegere a riturilor şi ritualurilor de înmormântare, graţie obiectelor găsite care vorbesc despre timpurile când stăpânirea romană ajunge la Dunăre, la 101 d. H., iar Împăratul Traian întemeia Ulpia Traiana Ratiaria. În timpul războaielor daco-romane, construieşte o cetate de pământ pe malul Nordic al Dunării, în dreptul localităţii Desa, iar după cucerirea Daciei de către romani, în jurul ei apare o mică aşezare civilă şi un mare cimitir de incineraţie al Ratiariei.

„Am găsit 15 vase întregi şi aproximativ 30 fragmentare, opaiţe, două pandantive din bronz, diverse piese din fier, un nit de la un echipament militar. Important este că am aflat obiceiurile funerare ale romanilor, foarte asemănătoare cu cele de azi, mai puţin în privinţa incineraţiei, pentru a ne putea face o idee despre modul lor de gândire, despre relaţiile sociale, care se văd ca într-o oglindă în cimitir“, precizează Florin Ridiche. Se spune că cimitirul a fost abandonat în 274 – 275 d.H., iar după 50 de ani, romanii revin pe malul Nordic al Dunării şi ridică un castru de piatră, lucru dovedit de ştampila militară a Legiunii XIII Gemina, care atestă că a fost o unitate a acesteia, legiunea fiind stabilită în oraşul roman Ratiaria, capitala Daciei Ripensis, de pe malul bulgăresc al Dunării.

Castrul, valorificat turistic dinspre Dunăre
De-a lungul campaniilor pe şantierul de la Desa, arheologii au scos la suprafaţă sute de piese, suficiente cât să pună la punct o expoziţie care să descrie în detaliu situl. Arheologii au săpat într-un deceniu aproape 5.000 de mp. Florin Ridiche să vadă castrul valorificat turistic, în circuit pe Dunăre şi nu dinspre localitate, pentru că accesul este dificil astfel. Acolo mai poate fi văzut şi un pichet construit în vremea Regelui Carol I, dar şi un mormânt de la 1909, al grănicerului Constantin Tucă, mort pe când urmărea o contrabandă bulgară, ambele bine conservate. Apoi, bălţile reumplute anul acesta de apele Dunării fac bucăţica de natură asemănătoare cu Delta.

Colectivul de cercetare

prof.univ.dr. Petre Gherghe

prof.dr. Florin Ridiche

drd. Irina Popescu

profesorii: Marius Bâsceanu, Iulian Popescu, Lucian Popescu - Vava, Cristian Ceacâru, Andrei Brânzănescu, Liliana Şipeanu, Mara Buligă, Silviu Răduţă şi absolventul Universităţii din Manchester, Matthew McTernan.

luni, 12 iulie 2010

Fortificaţiile de la Cioroiu, înapoi sub ocupaţie romană

De sus, de la înălţimea foişorului, un legionar veghează peste măreaţa fortificaţie de pe malul râului Eruga. La picioarele sale, bazine cu apă caldă şi fierbinte, saună şi o sală de exerciţii oferă un prilej de răgaz soldaţilor din Legiunea a VII-a Claudia. Copiii se joacă ţintar, un tată făureşte un inel cu capete de şarpe pentru fiul lui. În atelierul olarului, zeci de vase din ceramică sunt pregătite să ajungă în posesia gospodinelor, primindu-şi ca ultim detaliu sigla meşterului: «Armeni». Un soldat grăbit pierde o monedă, al cărei impact cu dalele aleii trece neobservat. Aceeaşi bucată valoroasă de metal, cu o uzură vizibilă după aproape 2.000 de ani, stă acum în palma arheologului Dorel Bondoc.

Restul articolului aici.

Sursa: Ediţie Specială.

vineri, 9 iulie 2010

„EPOCA DE AUR“ : PROPAGANDA COMUNISTA IN SCOALA PRIMARA. Cliseele manualelor (II)

Autor: Ion MANOLESCU

Sursa: Observator cultural, 2003, nr. 165-166.

Din fericire pentru eroine si cititor, situatia e remediata stahanovist, prin actul caritabil al altui cumparator, „un om in salopeta de muncitor“ (ibid.). Acesta, intr-un elan mixt de corectitudine politica si clarviziune ortopedica, achizitioneaza pantofii pentru propria lui fiica, fara a sti daca i se potrivesc sau nu. Finalul scenetei consacra triumful hei-rupismului etic, dar si, in mod involuntar, pe cel al promiscuitatii erotice: Neusi se alege cu pantofiorii rosii, patronul cu un perdaf socio-economic din partea uvrierului („Eu unul stiu ce inseamna banii munciti“ – ibid.), iar mama cu fiorul unei amintiri cvasi-freudiene: „Iar mama ei nu-l putea uita pe omul imbracat in salopeta de muncitor“ (ibid.).


Ecologia comunista – intre idilizare si catastrofa

Un ultim cliseu tematic important al manualelor comuniste de clase primare se raporteaza la chestiunea ecologiei civice. Preluat ideologic din Programul PCR, care acorda o atentie pe cit de larga, pe atit de ipocrita problemelor „protejarii mediului inconjurator“, el poate fi redus, in mod emblematic, la ilustratia de la p. 143 a manualului Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975): o fotografie festiva cu o mamaie in halat verde si cu basma albastra de CAP-ista, inconjurata de pionieri in uniforme, in timp ce planteaza un copacel. Elanurile combinate ale muncii patriotice si ale botanicii forestiere indica o preocupare pentru buna gestiune si intretinere a naturii patriei care ar fi de natura sa induioseze, daca nu ar fi contrazisa flagrant de realitatea socialista a betonarii spatiilor verzi si defrisarilor irationale.
In realitate, bunele intentii afisate propagandistic in Programul PCR („In activitatea de sistematizare, o atentie deosebita se va acorda conservarii frumusetilor naturale, protejarii pamintului, apelor, aerului, padurilor, zonelor verzi, a monumentelor istorice si de arta, a intregului mediu ambiant“ – loc. cit., p. 85-86), inclusiv prin „masuri“ de protectie ecologica (de pilda, „adoptarea de tehnologii nepoluante si echiparea proceselor de productie generatoare de poluanti cu instalatii impotriva poluarii“ – p. 80), ramin niste grosolane falsuri ideologice.

Daca, in privinta „protejarii monumentelor istorice si de arta“, promisiunile ceausiste vor dura doi ani (pina in 1977, cind, pretextind necesitatea ridicarii unor constructii fara risc seismic, dictatorul decide distrugerea centrelor istorice ale marilor orase), fiind incununate in 1986 de demolarea manastirii Vacaresti (monument aflat pe lista UNESCO de protectie a patrimoniului universal), in chestiunea „nepoluarii“, ipocrizia ideologica si minciuna politica socialista isi dau mina intr-un arc atemporal: Copsa-Mica, Baia-Mare, Brad sau virful Nehoiul Romanesc din muntii Calimani sint doar citeva din zecile de exemple de poluare industriala tolerata si necontrolata de autoritati, cu urmari criminale la scara de masa (boli incurabile ale adultilor, malformatii ale nou-nascutilor etc.). De la negru de fum la cianuri de potasiu si de la uraniu la sulf, exista in socialism o vasta oferta publica de substante „nepoluante“; dispersate in mediul inconjurator sau, chiar mai eficient, direct in metabolismul uman, acestea favorizeaza imbolnavirea fizica a unei populatii deja mutilate psihic de propaganda comunista.

In ciuda unor proiecte politice aparent generoase (cum ar fi cel al Legii pentru conservarea si protejarea padurilor, din 16 octombrie 1987), exploatarea irationala a fondului forestier (cu zone definitiv calamitate de defrisarile masive, cum ar fi cele din masivul Retezat sau muntii Fagaras) sau poluarea spatiului maritim al tarii (prin deversarea reziduurilor petrochimice, cum ar fi cele de la Navodari) ramin exemple categorice ale dezinteresului concret al oficialitatilor ceausiste fata de problemele ecologiei nationale.
Dadacirea naturii capata accente patetice in sceneta Pomisorul de Stefan Tita (Caiet de lectura pentru clasa I, autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), unde trei copii cu inima nobila si nume melodioase (Tulache, Lica si Culai) planteaza un pomisor si il ingrijesc pina la sacrificiu: in fata atacului iresponsabil cu pietre azvirlite de o ceata de derbedei, Tulache „a alergat sa apere pomisorul cu trupul lui“ (p. 14). Protejarea isterica a copacelului de catre pionierul cu spirit civic si educatie socialista e urmata de un moment de acalmie psihosomatica, in care cei trei cavaleri ai demnitatii vegetale aplica niste cunostinte de medicina pe cit de rudimentare, pe atit de ineficiente: „Udara pomul si-i lipira rana cu pamint“ (p. 15). Cum o fi aratat „lipitura“ ecologica in imaginatia autorului si cit de mult ar fi rezistat un (si asa inutil) „pansament“ cu pamint sint doua necunoscute ale scenetei, in masura sa-i deruteze si pe cei mai fantezisti dintre cititori.
De altfel, inutilitatea voluntariatului civic si ineficienta muncii patriotice ramin principalele concluzii ce se desprind, fara voia autorilor, din povestirile eco-didactice ale manualelor comuniste. In sceneta Ce este colectivul? (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), la capatul unei zile de travaliu pionieresc fortat pe trotuarele orasului, cititorul ramine doar cu sentimentul ocuparii arbitrare a timpului liber si cu o intrebare de minima decenta rationala: cum si cu ce finalitate aduna fetitele clasei a doua „in pungulite semintele florilor uscate“ (p. 103)? Cu microscopul si penseta? Pentru a completa „planul la ghinda si castane“ (alta inventie scolara coercitiva si inutila, ceruta de activistii de Partid si aplicata la nivelul claselor de catre invatatori)?

Ecologia activista se afirma in toata splendoarea ei grotesca si in povestirea anonima Rugamintea copacilor, inecata intr-un animism vegetal care i-ar fi impresionat definitiv pe Vlahuta si Girleanu. Aici, copilul Sandu, un prolific al briceagului, al carui nume e crestat pe toti copacii „din paduri si din parcuri“, are un vis pedagogic, in care arborii din „noul parc“ se aduna ca Ents-ii lui J.R.R. Tolkien in fata cetatii Isengard, pentru a-i face morala civica vandalului: „– Nu va lasati ispititi sa ridicati mina impotriva noastra! [...] Sintem masa voastra, patul in care dormiti, usa casei si lemnul leaganului in care ati crescut“ (p. 11). Urmarea actiunii nocturne de sensibilizare ideologica e previzibila si sterotipa; motivat de speech-ul mai degraba pragmatic decit emotional al copacului (care nu isi invoca dreptul la existenta, ci pe acela la functionalitate economica, rezultat, in mod firesc, in urma distrugerii sale de catre om!), copilul se da pe brazda: „Chiar de a doua zi, Sandu asculta rugamintea copacilor“ (p. 12).

Uneori, mecanismul mental al supunerii fata de exigentele PCR le joaca o festa autorilor, transformindu-le mesajele ecologice in involuntare pledoarii pentru devastarea naturii. Din reflexul psiho-politic de a nu lasa vreo clipa la o parte teza edificarii „noii lumi“ socialiste, textierii manualelor isi uita pe drum registrul de popularizare propagandistica de la care au pornit (cel al intelepciunii ecologice a Partidului), amestecindu-l, inconsecvent si inabil, cu altele, ce-i drept, la fel de frauduloase (capacitatea de constructie a PCR; justetea politicii sale economice; clarviziunea planurilor cincinale etc.). Astfel, in anonima Stejarul din curtea noastra (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), dupa ce se face apologia splendorii istorice a copacului („– Baiete, bunicul mi-a spus, cind eram copil, ca stejarul acesta avea atunci aproape trei sute de ani“ – p. 169), se trece la valoarea sa utilitara, obtinuta in urma distrugerii si prelucrarii: „Lemnul stejarului este tare. Din el se fac picioare de poduri, traverse pentru calea ferata, mobila frumoasa si rezistenta. Intrebuintat pentru foc, da mare caldura“ (ibid.). Dupa elogiul virstei si al rezistentei copacului, diabolica „intrebuintare pentru foc“ imaginata de adult trebuie sa fi dat peste cap toate asteptarile morale ale copilului!
Episodul de ecologie criminala se repeta in sceneta La padure, unde lauda adusa padurii de „tata“ e urmata, paradoxal, de justificarea cinica a defrisarilor nationale: „Tara noastra este un adevarat santier. Peste tot se construieste. De aceea avem nevoie de lemn, de multe paduri“ (ibid., p. 146). Parafrazind termenii autorului, morala povestirii ar putea fi redusa la deviza: „Protejati copacii, pentru a fi taiati pentru constructii!“.

In fine, paroxismul catastrofei ecologice (declansate de logica iresponsabila si confuza a autorilor) este atins in „lectura“ Berzele si drapelul romanesc, de la pagina 187 a aceluiasi manual. Aici, excesul de zel patriotic rezulta intr-un asasinat zoologic colectiv, de care nici scriitorul, nici protagonistul sau juvenil nu par sa fie constienti: vopsindu-le puilor de barza corpul in tricolor, pentru a recompune clandestin si celest drapelul romanesc in vremuri „de ocupatie“ („In amurg, astepta pina zburau berzele batrine, se suia pe acoperis si statea cu puii pina se intuneca bine“), copilul-erou Petrica de fapt le condamna la moarte sigura, prin asimilarea toxinelor in singe si blocarea circuitului respirator! La urma-urmei, insa, ce mai conteaza un mic detaliu de chimie organica si plauzibilitate epica atunci cind tricolorul filfiie prin aer si piepturile compatriotilor se umplu de sentimentul stenic al dragostei de tara: „In zarea luminoasa, fiecare pasare tinara, cu pieptul galben, cele doua aripi, una rosie si alta albastra, parea un drapel zburator. Si, deodata, din toate piepturile se inalta un strigat puternic: «Traiasca Romania!»“.