Watcha Clan - Balkan Qoulou

O melodie pentru pace si solidaritate in Balcani si peste tot in lume! / A song for peace and solidaritiy in the Balkans and alla round the world!



Balkan Qoulou - Watcha Clan (Rüstico Cumbia Mashup) by Dj Rüstico

BALKAN AS A METAPHOR IN THE FILM COMPOSITION OF GORAN BREGOVIC

Un articol interesant BALKAN AS A METAPHOR IN THE FILM COMPOSITION OF GORAN BREGOVIC de Nela Trifković pe care il puteti citi aici.

Sursa: Alexandria Virtual Cultural Centre of WA

In Memoriam – GHEORGHE DINICĂ

Nu voi scrie cine ştie ce fraze pompoase la adresa Maestrului. Îi multumesc însă din suflet că am avut ocazia să fim contemporani…dar mai ales îi mulţumesc pentru filmele, piesele de teatru, dar mai ales …mai ales…pentru cântecele de dragoste, de dor, de jale cântate împreună cu alţi Maeştrii – Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.

Odihneşte-te în pace, Maestre! Jos Pălăria….

Goran Bregović cucereşte Canada

Superstarul balcanic Goran Bregović a realizat în iunie primul său turneu din America de Nord. A doua oprire a făcut-o în Toronto, unde a participita la Festivalul Anual de Artă şi Creativitatea „Luminato”.
După cum se ştie, ultimul său album – „Alkohol” – abia lansat în America de Nord, este rezultatul participării lui Goran Bregović în 2007 la Dragacevski Sabor, festivalul anual al fanfarelor ţărăneşti şi ţigăneşti de la Guca (Serbia).
„Alkohol” este primul album lansat în America de Nord de către starul balcanic, iar în timp ce prima parte a albumului – „Šljivovic” (şliboviţă) – prezintă o muzică mai rapidă, săltăreaţă şi de petrecere, a doua parte a albumului – „Champagne” (şampanie) – este mai melodică şi concentrată mai mult pe orchestraţie. Împreună cu o colecţie „Best of…” ce reuneşte o parte a celor mai bune şi variate realizări muzicale ale lui Bregović de-a lungul timpului, fiecare piesă în parte reprezintă o bună oportunitate pentru americanii care nu cunosc muzica veselă şi pasionantă a sufletului ţigănesc de a face cunoştinţă cu Goran Bregović.
Prima apariţie a lui Goran Bregović la concertul din Toronto a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. În Toronto a avut parte de două concerte. Primul s-a ţinut în Piaţa Yonge Dundas, din centrul oraşului, participarea publicului fiind liberă. Al doilea concert s-a ţinut într-un club reprezentând lansarea oficială a celor două albume. Pe scenă a fost acompaniat de cele două binecunoscute cântăreţe îmbrăcate în costume tradiţionale balcanice, mai mulţi cântăreţi din fanfară cu aspect tipic ţigănesc, ce au cântat la nişte instrumente imense şi ce păreau ponosite, patru la instrumente cu coarde precum şi un cor bărbătesc, 18 muzicieni în total. Per ansamblu a fost o reprezentaţie îndrăzneaţă, vie, activă.
Cu câteva ore înainte de primul concert ne-a spus câteva cuvinte despre devenirea sa muzicală, declarând că a fost „norocos” pentru faptul că a fost dat afară de sistemul conservator. În timp ce pregătirea muzicală formală nu a contribuit foarte mult la formarea sa ca artist, ceea ce l-a influenţat cu adevărat a fost viaţa politică din Jugoslavia lui Tito. Astfel, el a început să cânte rock’n’roll ca o formă de protest la adresa regimul politic represiv din acea perioadă.
„Rock’n’roll-ul a fost foarte important” spune el cu grijă, „oh da, pentu noi a fost foarte important, pentru că, într-un fel, reprezenta un alt sistem de valori, complet opus faţă de al nostru. Cred că a fost mai important din punct de vedere social decât muzical, de fapt”.
Tocmai pentru a sublinia latura rebelă a muzicii pe care o iubea, şi-a tocit degetele cântând în baruri de striptease şi luând parte la ceea ce el numeşte „nesfârşitul joc al artiştilor cu comunismul”.
„Am început să cânt relativ devreme, pe la 16-17 ani” spune el. „Şi drept să-ţi spun, ideea de bar de striptease la noi [în lagărul comunist, n.tr.] e diferită de a voastră – acesta era un loc de întâlnire al intelectualilor şi artiştilor, dar…la 17 ani deja văzusem mai multe femei dezbrăcate decât toţi puştii din Jugoslavia”.
Şi Bregović, la fel ca alte milioane de puşti a căror pasiune pentru muzică apare devreme, s-a lovit la început de atitudinea negativă a părinţilor săi faţă de pasiunea lui. „De unde vin eu, a fi muzician sau …a te ocupa cu muzica e considerat a fi o ocupaţie pentru ţigani”. Aşa că, atunci când a venit acasă mândru cu primii bani câştigaţi în urma unui concert, tatăl său a rămas neimpresionat. „Mi-aduc aminte că a spus…‹‹ai o muncă de ţigan››…e doar o treaba de ţigan…”.
Bregović a continuat să demonstreze că şi muncile ţiganilor sunt bune, devenind un adevărat star rock cu formaţia de mare succes Bijelo Dugme, una dintre cele mai mari formaţii rock europene. Începând din 1974 şi până în 1989, când s-a destrămat, Bijelo Dugme a umplut stadioane întregi în Europa la concertele sale şi a vândut peste 6 milioane de albume. Influenţele hard-rock-ului se remarcau până şi în îmbăcăminte – astfel, într-unul din primele lor videoclipuri există o influenţă clară a formaţiei Led Zeppelin asupra sound-ului, iar la Bregović se poate observa o încercare de asemănare cu Jimmy Page, atât în stil muzical, cât şi în înfăţisare. De asemenea, formaţia a adoptat piese ţigăneşti şi armonii tradiţionale, lucru pe care Bregović, în calitate de compozitor al grupului, l-a integrat creativ şi oroginal în sound-ul rock’n’roll al formaţiei.
Dar, încercând să iasă din tiparul sound-ului rock’n’roll pentru care devenise cunoscut, şi, de asemenea, dorind o schimbare din punct de vedere artistic, Bregović a început să creeze muzică de film pentru prietenul său, regizorul Emir Kusturica. Coloana sonoră creată pentru filmul „Vremea ţiganilor” (Dom za vesanje, 1988) a adus numele lui Bregović în atenţia opiniei publice internaţionale, muzica acestuia obţinând un imens succes comercial, dar şi în rândul criticilor.
„Am făcut muzica pentru „Vremea ţiganilor” din prietenie” declară el. „Eram un star rock atunci – iar un star rock nu face muzica pentru vreo coloană sonoră!”
Şi-a adus o contribuţie importantă şi la coloana sonoră a filmului „Underground”, regizat tot de Kusturica şi câştigător al Palm d’Or în 1995, prin colaborarea cu contesa desculţă din Insula Capului Verde – Cesaria Evoria – la câteva cântece. De asemenea, a realizat coloana sonoră pentru „Regina Margot” a lui Patrice Chereau, „Un bucătar îndrăgostit” a lui Nana Djorjaze, şi pentru multipremiatul film al lui Radu Mihăileanu – „Trenul vieţii” (Train de vie, 1999), dar, totodată a compus muzica şi a jucat în filmul „Music for Weddings & Funerals” (2002) şi în filmul italian „Giorni di Abandono” (2004).
Munca de creaţie l-a adus faţă în faţă cu icoana punk Iggy Pop pentru balada obsedantă „In The Death Car” folosită de Kusturica pe coloana sonoră de la „Arizona Dream” (1993). „Îi plăcea foarte mult albumul meu cu „Vremea Ţiganilor” spune Bregović despre Iggy Pop. „Are ceva din atitudinea europenilor. Este dornic să afle cât mai multe lucruri noi”.
Cu toate acestea, totuşi, Bregović nu se consideră un compozitor de muzică de film.
„Nuuu”, spune el zâmbind, „nu mă consider un bun compozitor de muzică de film, căci muzica mea este foarte melodioasă, dar şi foarte agresivă. Dar am avut norocul să creez pentru câteva filme, asta-i tot”.
Norocos sau nu, există destule persoane care pun sub semnul îndoielii metodele de compoziţie ale lui Bregović, acuzându-l pe acesta de faptul că a „furat” multe cântece vechi ţigăneşti. Este un punct de vedere pe care Bregović nu-l consideră corect, deoarece se uită să se ia în consideraţie mărimea patriei sale şi modurile în care muzicienii au imprumutat bucăţi din melodii vechi pentru a fi reinventate şi reinterpetate.
Spune aprins că „problema cu muzica este faptul că toţi compozitorii sunt locali”. „Nu poţi evita să fi local. Ca şi compozitor provenind dintr-o cultură muzicală redusă, sunt foarte local, însă metoda de a face muzică vine pe filiera tradiţiei. Întotdeauna a fost vorba de idei. Stravinsky, Gershwin, McCartney Lennon, fiecare în parte, dacă îi separi de tradiţii, nu-ţi rămâne prea mare lucru. Ceea ce sunt ideile tale proprii despre a face muzică, le furi din tradiţie, iar apoi laşi în urma ta ceva ce, la rândul său de asemenea, poate fi furat de la tine. Este vorba despre un ciclu etern – de a fura şi a lăsa moştenire. Aşa că un artist nu poate fi comparat cu un preot. Nu e o meserie morală – tot timpul trebuie să furi”.
Furată sau nu, muzica lui Goran Bregović a fost primită cu aclamaţii la concertele din Toronto. Fanii de toate vârstele au cântat împeună cu cei de pe scenă cântecele, au dansat, au ţopăit, au aplaudat şi aruncat cu hârtii colorate. Cei care nu auziseră de Bregović până in acel moment au avut de-a face cu unul din cele mai bune concerte live din lume.
„Se spune că, din punct de vedere ştiinţific, muzica este prima limbă umană, ea există încă dinainte de a învăţa noi să vorbim” explică Bregović mesajul special al creaţiei sale, „şi…este singura limbă pe care toţi oamenii din toată lumea o au în comun. Dacă cânţi o muzică bună te vor înţelege şi oamenii din Papua, Noua Guinee ca şi cei din restul lumii. Oamenii o vor aprecia”.

Traducere şi adaptare după un interviu realizat de Catherine Kustanczy cu Goran Bregović şi publicat în revista Lucid Forge. Articolul întreg în limba engleză îl puteţi citi aici. Imagini de la concertele din Canada – aici.

Thanks, Catherine!

Lache Găzaru - Lăutarul din Desa

Lache Găzaru (Mihai Constantin, după numele de familie) s-a născut în anul 1915 în comuna Poiana Mare, din judeţul Dolj.
Ulterior s-a mutat în satul Desa, care aparţinea aceleiaşi comune. Porecla i s-a tras din cauza tatălui: “Aşa m-a poreclit toate comunele, umbla ăla bătrânu’ cu gaz, iera şî viorist, şî după ce s-a prăpădit mi-a zis şlumeaţ mie: mă, ăsta i-a lu’ Găzaru, Lache Găzaru; cum îţ’ spusăi, tata lua gazu’ de la depou de la Calafat, de la Poiana, umbla prin saturi; îi da mâna să-l vândă: te duci, ai şi tu un franc la kilă, cum iera pi-atunci”.
Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: “Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsîp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce”; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: “Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!”.
Tradiţie. Lache a moştenit tradiţia lăutăriei de la bunicul şi de la tatăl său; ambii viorişti vestiţi în zonă: “bunicul a fost viorist «special», n-a egzistat altu’ ca iel şi tata tot viorist, bun, sigur, şi gurist”; “cânta mai bine ca mine, dacă trăia mă-nvăţa mai bine”.
A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost “slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra”. A deprins lăutăria de nevoie, “să-nvaţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic” şi, cu toate acestea, i-a plăcut: “Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!”. Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani (la data informaţiilor culese pe teren de cercetătorii Alexandru Amzulescu şi Ovidiu Bârlea, în anul 1951). Acesta l-a învăţat timp de trei ani, câte două ore pe zi, inclusiv duminicile, la hore, performând, la început “numa’ cu vioara, hore uşoare, ăla bătrâne nu mi le-arăta, le cânta la nuntă, după ce veniam, mă punea să le cânt, mă-drepta unde greşiam, cuvintele ce rămânea afară”. În cele din urmă, după o jumătate de an, a cântat cu el alături: “Am cântat doi ani jumate complect”. Lache a învăţat toate cântecele după auz; bătrânul “li spunea vorbele, pe urmă făcea melodia; la cele bătrâneşti le prindea dacă le auzea de câte două, trei ori; când greşea, îl îndrepta”. De la vârsta de 21 ani, Lache a început să cânte singur, pe cont propriu.
Armata. Un moment important în viaţa lui Mihai Constantin l-a constituit armata: stagiul la Calafat, concentrat în Puchiş (Sălaj) trei luni, apoi alte trei luni la Vulturi şi două la Oleştieni (Vrancea) în 1939. A mers până la Stalingrad, fiind rănit şi stând patru luni în spitale din Polonia şi din ţară. În această perioadă a învăţat un cântec nou, “subversiv”: “Cum a mers victorioş nemţî până la Stalingrad (da’ nu mai ie voie să se cânte!)”. După aceea a venit acasă, dar nu a stat mult: doar 15 zile, după care “ne-a concentrat ruşii în 1945, ne-a dat până la Praga, de-acolo la ăştia bătrâni ne-a dat drumu’ acasă pe jos. Am venit o lună de zile pe jos; mâncam pe la civili prin comune”.
Lache a călătorit destul de mult, însă doar în comunele şi localităţile învecinate (Plosca, Bistreţ, Catanele, Negoiu, Rast, Ghidiciu, Piscul Vechi, Tunarii Vechi, Tunarii Noi, Poiana Mare, Nebuna, Ciupercenii Noi, Smârdan, Nisipeni, Ciupercenii Vechi, Calafat), participând la nunţi, hore, hramuri şi sărbători.
Cântecele. Repertoriul stăpânit de Lache demonstrează o foarte pregnantă omogenitate folclorică a zonei: “E tot una; tot acelaşi joc îl ştie în toate satele”. Cântecele bătrâneşti, aflate la mare cinste, erau frecvent întâlnite în mai toate satele, “de la Bistreţ până la Tunari”, fiind solicitate tuturor lăutarilor. Acestea erau şi preferatele lui Lache: “Să stea omu’ cu mâna la falcă s-asculte”. Câteva titluri din repertoriul lui Mihai Constantin oferă o imagine sumară, dar semnificativă asupra complexităţii baladei ca gen care înglobează un adevărat conglomerat de elemente specifice: Şarpele, Manolea, Sărăcuţ de mic de mine (Ciobanul care şi-a băut turma), Ioane, Ioane-al meu, Milea, Ilincuţa Şandrului, Sfânta Vinerea, Gerul ş.a.
Formaţiile instrumentale cuprindeau, pe vremea lui Lache Găzaru, formule variabile numeric, de la doi instrumentişti (vioară şi cobză), trei (două viori şi o cobză sau vioară, cobză, acordeon), patru (două viori şi două cobze), şase (două viori, două cobze, acordeon, clarinet sau trei viori, două cobze, clarinet, sau trei viori, două cobze, acordeon), şapte (două viori, două cobze, două acordeoane, o cântăreaţă) şi altele, ajungând uneori până la zece lăutari.
Profesorul Alexandru Amzulescu îl considera pe Mihai Constantin un model pentru evidenţierea stilului “precipitat”, impresionând prin temperamentul dinamic, expansiv şi prin dăruirea totală a “zicătorului”, dublate de o foarte sugestivă mimică şi gestică, adecvate evoluţiei subiectului narativ al cântecelor sale.

Material preluat din Jurnalul Naţional.

Restul articolelor despre Lache Găzaru le găsiţi aici:

Nunta la Dunăre
Eroii lui Lache
Rapsodul, fiu al poporului
Improvizaţii
Stradivariusul nu-i bun, naşule!
Al dracu’ e omu-n lume
Povestitorul