Descoperiri interesante pe santierele arheologice ale Muzeului Olteniei

Articol amplu despre santierele arheologice ale Muzeului Olteniei,cele de la Desa,Cioroiu Nou si Racarii de Jos. Articol aici

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania / O depunere de arme romane la Desa, jud. Dolj

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania

Urmele "leilor" lui Caesar descoperite in nisipul de la Desa

Un foarte frumos articol scris de Laura Pumnea in Adevarul de Seara de Craiova despre Santierul Arheologic Desa.

Craiova: Urmele Legiunii XIII Gemina în Dolj, pe cel mai izolat şantier arheologic din România


Arheologii spun că aceasta era singura care avea steagul alb- albastru şi leul ca însemn. După zece ani de cercetări, au reuşit să îşi confirme existenţa unei unităţi a legiuniicare, la origini, a făcut parte din armata lui Caesar care a cucerit Galia.

Şacalii urlă sinistru, iar ţânţarii nu au milă. Cu toate acestea, nu este an din 2001 încoace în care arheologi, profesori de istorie, studenţi sau elevi curioşi să afle detalii din trecutul României, să nu se instaleze pe buza Dunării şi să caute prin pământ mărturii de demult. Şantierul de la Desa este tot o poveste. Întâi locul face diferenţa când sunt căutate elemente de comparaţie cu altele din ţară. Este neatins de mâna uneori distructivă a omului sau industrializării, este plasat departe de lumea dezlănţuită, undeva la 12 kilometri de comuna doljeană Desa. Dacă este un om care s-a încăpăţânat să-l descrie mereu în cele mai frumoase şi convingătoare cuvinte, atunci acesta este arheologul Florin Ridiche, de la Muzeul Olteniei. Pe 2 august anul acesta a deschis a zecea campanie de săpături, alături de o echipă de specialişti în care acum a intrat şi un absolvent al Universităţii din Manchester. Este convins că poate vorbi de o reuşită a acestei ultime campanii.

„Ne-am dat în sfârşit seama, după zece ani de cercetări , ce anume săpăm, ca în viitor să dezvelim întregul sit şi să salvăm ce se mai poate salva“, spune arheologul Florin Ridiche.

Punctul „La ruptură“, plin de simboluri


După descoperirea spadelor, unice în Europa, din vremea Imperiului Roman Târziu, o ştampilă, de pe un fragment de cărămidă, pe care se văd însemne ale Legiunii XIII Gemina, cea care la origini era identificată prin steagul alb-albastru şi prin însemne ce amintesc de Oltenia de azi, cum ar fi leul, vine să îi întărească mult convingerea că acela este locul unde se află Castrul roman de le Desa. În urma căutărilor au apărut şi semne de înţelegere a riturilor şi ritualurilor de înmormântare, graţie obiectelor găsite care vorbesc despre timpurile când stăpânirea romană ajunge la Dunăre, la 101 d. H., iar Împăratul Traian întemeia Ulpia Traiana Ratiaria. În timpul războaielor daco-romane, construieşte o cetate de pământ pe malul Nordic al Dunării, în dreptul localităţii Desa, iar după cucerirea Daciei de către romani, în jurul ei apare o mică aşezare civilă şi un mare cimitir de incineraţie al Ratiariei.

„Am găsit 15 vase întregi şi aproximativ 30 fragmentare, opaiţe, două pandantive din bronz, diverse piese din fier, un nit de la un echipament militar. Important este că am aflat obiceiurile funerare ale romanilor, foarte asemănătoare cu cele de azi, mai puţin în privinţa incineraţiei, pentru a ne putea face o idee despre modul lor de gândire, despre relaţiile sociale, care se văd ca într-o oglindă în cimitir“, precizează Florin Ridiche. Se spune că cimitirul a fost abandonat în 274 – 275 d.H., iar după 50 de ani, romanii revin pe malul Nordic al Dunării şi ridică un castru de piatră, lucru dovedit de ştampila militară a Legiunii XIII Gemina, care atestă că a fost o unitate a acesteia, legiunea fiind stabilită în oraşul roman Ratiaria, capitala Daciei Ripensis, de pe malul bulgăresc al Dunării.

Castrul, valorificat turistic dinspre Dunăre
De-a lungul campaniilor pe şantierul de la Desa, arheologii au scos la suprafaţă sute de piese, suficiente cât să pună la punct o expoziţie care să descrie în detaliu situl. Arheologii au săpat într-un deceniu aproape 5.000 de mp. Florin Ridiche să vadă castrul valorificat turistic, în circuit pe Dunăre şi nu dinspre localitate, pentru că accesul este dificil astfel. Acolo mai poate fi văzut şi un pichet construit în vremea Regelui Carol I, dar şi un mormânt de la 1909, al grănicerului Constantin Tucă, mort pe când urmărea o contrabandă bulgară, ambele bine conservate. Apoi, bălţile reumplute anul acesta de apele Dunării fac bucăţica de natură asemănătoare cu Delta.

Colectivul de cercetare

prof.univ.dr. Petre Gherghe

prof.dr. Florin Ridiche

drd. Irina Popescu

profesorii: Marius Bâsceanu, Iulian Popescu, Lucian Popescu - Vava, Cristian Ceacâru, Andrei Brânzănescu, Liliana Şipeanu, Mara Buligă, Silviu Răduţă şi absolventul Universităţii din Manchester, Matthew McTernan.

Santierul Arheologic Desa - Dolj

Incet-incet, punem pe picioare site-ul de internet pentru Santierul arheologic Desa.

De asemenea, santierul arheologic Desa apare si pe site-ul Past Horizons, la sectiunea Projects.

Craiova: Florin Ridiche a descoperit spade unice în Europa la Desa

A copilărit pe ruinele Cetăţii romane Sucidava şi se gândeşte uneori dacă nu cumva chiar această frumoasă întâmplare a născut pasiunea pentru arheologie.

De un lucru este sigur, nu ar putea face altceva. Cu Muzeul Olteniei aproape se identifică. În două săptămâni de la terminarea facultăţii era deja angajat aici. Anii s-au scurs, însă trecerea timpului nu i-a alterat o clipă bucuria de a trece pragul acestui univers cultural, încărcat el însuşi de atâtea poveşti, de atâta istorie. „Am ales drumul pe care merg şi astăzi, pentru că pe el te loveşti mereu de nevoia de cunoaştere, de dorinţa de a şti lucruri întâmplate demult“, mărturiseşte Florin Ridiche. Este un arheolog cu multă răbdare. Din 2001 merge la Desa, pe şantierul situat în mijlocul unei rezervaţii naturale, unde locuieşte cu echipa într-un pichet de grăniceri ridicat în vremea lui Carol I. Este aproape un om de-al casei în acea zonă. I-a descifrat chiar şi numele. „Este al unui principe sârb, care a domnit în secolul al XII-lea“, precizează căutătorul de mărturii istorice.

Spade, unice în Europa


Pe lângă descoperirea celor mai vechi morminte de incineraţie din SE Europei, de acum 4.500 de ani, este foarte mândru de spadele, folosite de legionarii români după împăratul Constantin cel Mare, în vremea Imperiului Roman Târziu. „Sunt singurele întregi din Europa, foarte bine conservate. Mă bucur că mi s-a întâmplat mie să le găsesc, la fel şi în cazul mormintelor, pentru că pe epoca bronzului m-am specializat din facultate“, mărturiseşte arheologul. Săpăturile i-au purtat paşii pe la Bistreţ, în judeţul Buzău, la Năieni, la Sărata Monteoru, la Cârcea. Acum este legat Desa, unde deja poate spune că a dat peste un castellum, un punct de observare a marelui oraş roman Ratiaria de pe malul bulgăresc al Dunării. Şi-a făcut mulţi prieteni printre localnici, dar şi la Facultatea de Ştiinţe Sociale, cu care colaborează de ceva timp.

Întreaga poveste a arheologului, astăzi în Adevărul de Seară.

Legionari romani ingropati la Desa

Arheologii au scos la iveala, in urma sapaturilor din august 2006, un cimitir roman care a apartinut probabil Legiunii XIII Gemina, stationata la sud de Dunare dupa retragerea aureliana. Printre obiectele gasite se numara fragmente de caramida cu stampila militara, vase de cult, bucati de sticla, dar si doua spade misterioase.



Arheologii doljeni au descoperit in santierul de lânga localitatea Desa un imens cimitir roman, care a apartinut cel mai probabil Legiunii XIII Gemina, retrasa la sud de Dunare in castrul de la Ratiaria, in timpul imparatului Aurelian. Mai multe indicii iesite la lumina in urma sapaturilor din ultimii doi ani vin sa intareasca aceasta idee. „In perioada 1 - 21 august s-au facut noi sapaturi pe malul Dunarii, sub coordonarea Universitatii din Craiova si a Muzeului Olteniei. In zona se afla necropola unui castru roman datat din secolele II-III. Printre obiectele gasite aici se afla si un fragment de caramida cu urmele unei stampile militare a Legiunii XIII Gemina, care a stationat dupa retragerea aureliana in castrul roman de la Ratiaria - azi, localitatea Arcer, din Bulgaria, aflata in dreptul comunei Desa. Este posibil ca acest cimitir sa fi apartinut cetatii de la Ratiaria, dar si unui mic castru construit pe malul românesc al Dunarii. In prezent, 90% din sit a fost distrus de fluviu“, a precizat Florin Ridiche, muzeograf in cadrul Muzeului Olteniei.

In luna august, pe santierul de la Desa au mai fost descoperite trei fragmente de sticla romana provenita de la partea inferioara a unor vase, fragmente de opait care aveau stampila olarului („Ianuarius“) si numeroase urcioare folosite ca vase de ofranda, depuse in morminte lânga oasele incinerate ale defunctilor. Sapaturile la Desa au inceput in 2001. Tot aici, s-au mai descoperit morminte tumulare ale unor razboinici de la inceputul epocii fierului (800 - 650 i.d.Hr.) foarte bine conservate. De asemenea, au iesit la lumina si doua morminte de incineratie de la mijlocul epocii bronzului (2500 i.d.Hr.) considerate ca fiind cele mai vechi de acest tip de la Portile de Fier. Cu acestea, apare o noua „moda“ in preistorie - raspândirea ritului incinerarii cadavrelor.

Spadele misterioase

Ipoteza ca sub apele fluviului ar fi fost un cimitir militar este sustinuta si de obiectele gasite aici.

O descoperire de anul trecut le va da ceva batai de cap specialistilor in decriptarea istoriei. In urma sapaturilor din 2005, in necropola arheologii au gasit doua spade (lat. „spatha“) din perioada romana, unicat in Estul Europei. Analogii pentru ele se mai gasesc doar in Germania si nordul Frantei. „Sunt putin ciudate, in sensul ca, desi au fost descoperite intr-o necropola romana, nu seamana cu armele aflate in dotarea armatei romane in acea perioada. Spadele romane traditionale poarta denumirea de «gladius» si au lungimea de 75 cm. Acestea sunt lungi de un metru. Prezinta urme ale tecii de lemn si au câte doua canale mediane, pentru scurgerea sângelui. Spade de acest tip au apartinut gotilor si au intrat in dotarea armatei romane in timpul imparatului Constantin cel Mare (306 - 337). Este posibil ca obiectele sa fi ramas aici din timpul unei invazii carpo-gotice sau sa se fi inceput deja fabricarea unora la fel, in castrul de la Ratiaria, unde era si o fabrica de arme“, a mai spus Florin Ridiche. In prezent, armele se afla intr-o solutie stabilizatoare, inainte sa fie „descifrate“ si expuse.

Legiunea XIII Gemina in Dacia

Inceputurile Legiunii XIII Gemina sunt obscure din cauza lipsei unor dovezi concludente si a parerilor divergente ale cercetatorilor. Th. Mommsen plaseaza inceputurile unitatii in anul 6 d.Hr. când imparatul Augustus, silit de imprejurari externe, adauga la cele 12 legiuni republicane inca opt, numerotate de la XIII la XX. Alti autori sustin ca si inainte de Augustus a existat o legiune XIII Gemina si propun pentru data infiintarii sale anii 16-15 i.d.Hr. Insigna-emblema a unitatii era leul, simbol protector pus in legatura cu perioada zodiacala in care fusese constituita.

Legiunea a participat activ la ambele campanii daco-romane si a stationat permanent in Dacia din primii ani ai intemeierii provinciei pâna la abandonarea ei de catre romani la inceputul domniei lui Aurelian. Garnizoana, pe timpul sederii in Dacia, a fost in castrul de la Apulum, cladit pe inaltimea „Cetate“ de la Alba Iulia. Sub imparatul Aurelian, legiunea este transferata la sudul Dunarii, in Dacia Ripensis (la Ratiaria). La nordul si sudul Dunarii s-au descoperit caramizi si tigle marcate cu stampila L XIII G. RAT, LE XIII GE, LEG XIII G PC.

Artiol preluat din Gazeta de Sud.

Oltenii din Desa şi-au alergat caii în Sâmbăta lu’ Sântoader

Obiceiul, cunoscut sub numele de Încuratul cailor, este de când lumea în comuna doljeană. Flăcăii l-au preluat de la bătrânii lor şi îl duc mai departe cu fală, dar şi cu pricepere, căci este ziua dichisirii cabalinelor.

Nimic n-a stat în calea întrecerii cailor şi călăreţilor din Desa şi din localităţile învecinate, Poiana Mare şi Ciupercenii Noi. Nici frigul, nici drumul de la marginea comunei care era tot un nămol. Şi nu numai acum, ci de când se tot ţine obiceiul „Încuratul cailor“ în sâmbăta Sfântului Toader, prima după Lăsatul Secului. „Ca ritual, gonirea cailor avea drept scop alungarea spiritelor rele, cuibărite în timpul iernii. În această zi comunitatea putea să aprecieze vrednicia feciorilor, după modul cum se prezentau caii lor, după cum şi-au îngrijit animalele în timpul iernii“, spune Nicolae Dumitru, referent în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj. Gheorghiţă Rotaru, directorul Căminului cultural Desa susţine că este şansa gospodarilor să arate cât sunt de vrednici. „Le-a intrat în sânge obiceiul. Fac totul pentru caii lor“, spune Rotaru.

Reestul articolului aici.

sursa: Adevarul.

Oltenii de la Desa se pomenesc de vii

Un reportaj apărut în Adevărul de Seară din data de 24 octombrie 2009 despre obiceiul unic pe valea Dunării intitulat "Sărindarul de obşte" şi care se desfăşoară anual în comuna Desa, jud. Dolj, îl puteţi citi aici.

Desa (Dolj) - miracolul naturii

La Desa, la Dunăre

Castraviţa

Spun că pe la ei au trecut romanii. Cotropitorii au venit şi au plecat, ei au rămas pe loc. Desa nu o vor părăsi niciodată.

Teoria continuităţii. O comună nu foarte bogată. Case mai frumoase, mai urâte, mai sărace, mai bogate. Oameni de tot soiul. Ocupaţia de bază a fost şi rămâne agricultura. Pescuitul a fost o altă îndeletnicire care a pus hrană pe masa desenilor. Despre comună, origini şi istorie ne-a vorbit Marian Oprişan, profesor de istorie în localitate. Omul vorbeşte cu mândrie despre comuna natală. “Aşezarea asta a noastră în Lunca Dunării ar fi o localitate care, în afara faptului că datează în scripte de pe la 1577, eu cred că are o istorie mult mai veche. Însăşi numele de Desa, toţi cercetătorii care şi-au dat cu părerea, şi istorici şi lingvişti, până la ora actuală, tot mai avem de cercetat şi de rostogolit acest cuvânt, sunt prea multe teorii cu privire la numele de Desa.” Teoria continuităţii apare firesc în discuţie. Profesorul îl aduce ca dovadă pe Tocilescu, care menţionează, după cum spune Oprişan, Desa ca o aşezare civilă, pe malul Dunării, în locul denumit “Castraviţa”. Acolo, strămoşii desenilor ar fi trăit în bună linişte şi pace cu trupele auxiliare romane.

Un cazan special. Romanii au plecat, desenii au rămas, ba chiar au făcut rost şi de un cazan... special. “La Desa a fost descoperit Cazanul Hunic, din secolul al IV-lea, după Hristos, singurul exemplar din lume care poartă marca hunilor pe el. Pentru acest cazan ungurii ne-au oferit câteva căruţe de dolari la vremea respectivă. Astăzi, din păcate, el nu se mai află la Muzeul Olteniei, ci la Muzeul Naţional de Istorie, la Bucureşti. Tot din vremea migraţiilor mai avem destule piese de podoabe. Migratorii au convieţuit cu populaţia locală şi au trăit acolo pe malul Dunării, după toate sursele informative pe care le avem până la ora actuală, până în secolul al XIV-lea, când, cunoaştem, turcii forţau să treacă Dunărea să pătrundă în inima Europei. Atunci, strămoşii noştri au hotărât ca să se retragă mai spre nord de Dunăre, mai aproape de localitatea actuală cu vreo trei kilometri pe grindul numit Şebaz, în ideea că nu vor avea contact direct cu trupele otomane şi că vor fi mai apăraţi de Dunăre din faţă, de nisipuri”. Desenii s-au mai mutat o dată, din cauza epidemiei de ciumă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. La “Sălişte”, ei au construit a treia vatră a satului. După primul război mondial, desenii au fost împroprietăriţi cu câte două hectare de teren, fiecărui participant şi văduvă de război li s-a mai dat în completare un lot de teren. Profesorul de istorie completează imaginea comunei Desa: “Spre deosebire de comunele din jur, Desa nu era bogată, dar omul avea ce să mănânce. Avea bălţile cu peşte care îi asigurau hrana, avea lemnul de foc, avea pentru construcţii stuful. Astea sunt trei elemente de bază care i-au făcut pe deseni să nu părăsească satul. Obiceiurile au fost foarte puternice, dar nu se mai păstrează, din păcate. Tot lucrul se făcea numai în casă, manual, construcţiile nu erau foarte mari, maximum două camere, chiar după reforma lui Cuza, erau case cu două camere şi cu un hogeac la mijloc, unde era vatra focului”.

Material preluat din Jurnalul Naţional

Lache Găzaru - Lăutarul din Desa

Lache Găzaru (Mihai Constantin, după numele de familie) s-a născut în anul 1915 în comuna Poiana Mare, din judeţul Dolj.
Ulterior s-a mutat în satul Desa, care aparţinea aceleiaşi comune. Porecla i s-a tras din cauza tatălui: “Aşa m-a poreclit toate comunele, umbla ăla bătrânu’ cu gaz, iera şî viorist, şî după ce s-a prăpădit mi-a zis şlumeaţ mie: mă, ăsta i-a lu’ Găzaru, Lache Găzaru; cum îţ’ spusăi, tata lua gazu’ de la depou de la Calafat, de la Poiana, umbla prin saturi; îi da mâna să-l vândă: te duci, ai şi tu un franc la kilă, cum iera pi-atunci”.
Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: “Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsîp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce”; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: “Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!”.
Tradiţie. Lache a moştenit tradiţia lăutăriei de la bunicul şi de la tatăl său; ambii viorişti vestiţi în zonă: “bunicul a fost viorist «special», n-a egzistat altu’ ca iel şi tata tot viorist, bun, sigur, şi gurist”; “cânta mai bine ca mine, dacă trăia mă-nvăţa mai bine”.
A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost “slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra”. A deprins lăutăria de nevoie, “să-nvaţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic” şi, cu toate acestea, i-a plăcut: “Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!”. Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani (la data informaţiilor culese pe teren de cercetătorii Alexandru Amzulescu şi Ovidiu Bârlea, în anul 1951). Acesta l-a învăţat timp de trei ani, câte două ore pe zi, inclusiv duminicile, la hore, performând, la început “numa’ cu vioara, hore uşoare, ăla bătrâne nu mi le-arăta, le cânta la nuntă, după ce veniam, mă punea să le cânt, mă-drepta unde greşiam, cuvintele ce rămânea afară”. În cele din urmă, după o jumătate de an, a cântat cu el alături: “Am cântat doi ani jumate complect”. Lache a învăţat toate cântecele după auz; bătrânul “li spunea vorbele, pe urmă făcea melodia; la cele bătrâneşti le prindea dacă le auzea de câte două, trei ori; când greşea, îl îndrepta”. De la vârsta de 21 ani, Lache a început să cânte singur, pe cont propriu.
Armata. Un moment important în viaţa lui Mihai Constantin l-a constituit armata: stagiul la Calafat, concentrat în Puchiş (Sălaj) trei luni, apoi alte trei luni la Vulturi şi două la Oleştieni (Vrancea) în 1939. A mers până la Stalingrad, fiind rănit şi stând patru luni în spitale din Polonia şi din ţară. În această perioadă a învăţat un cântec nou, “subversiv”: “Cum a mers victorioş nemţî până la Stalingrad (da’ nu mai ie voie să se cânte!)”. După aceea a venit acasă, dar nu a stat mult: doar 15 zile, după care “ne-a concentrat ruşii în 1945, ne-a dat până la Praga, de-acolo la ăştia bătrâni ne-a dat drumu’ acasă pe jos. Am venit o lună de zile pe jos; mâncam pe la civili prin comune”.
Lache a călătorit destul de mult, însă doar în comunele şi localităţile învecinate (Plosca, Bistreţ, Catanele, Negoiu, Rast, Ghidiciu, Piscul Vechi, Tunarii Vechi, Tunarii Noi, Poiana Mare, Nebuna, Ciupercenii Noi, Smârdan, Nisipeni, Ciupercenii Vechi, Calafat), participând la nunţi, hore, hramuri şi sărbători.
Cântecele. Repertoriul stăpânit de Lache demonstrează o foarte pregnantă omogenitate folclorică a zonei: “E tot una; tot acelaşi joc îl ştie în toate satele”. Cântecele bătrâneşti, aflate la mare cinste, erau frecvent întâlnite în mai toate satele, “de la Bistreţ până la Tunari”, fiind solicitate tuturor lăutarilor. Acestea erau şi preferatele lui Lache: “Să stea omu’ cu mâna la falcă s-asculte”. Câteva titluri din repertoriul lui Mihai Constantin oferă o imagine sumară, dar semnificativă asupra complexităţii baladei ca gen care înglobează un adevărat conglomerat de elemente specifice: Şarpele, Manolea, Sărăcuţ de mic de mine (Ciobanul care şi-a băut turma), Ioane, Ioane-al meu, Milea, Ilincuţa Şandrului, Sfânta Vinerea, Gerul ş.a.
Formaţiile instrumentale cuprindeau, pe vremea lui Lache Găzaru, formule variabile numeric, de la doi instrumentişti (vioară şi cobză), trei (două viori şi o cobză sau vioară, cobză, acordeon), patru (două viori şi două cobze), şase (două viori, două cobze, acordeon, clarinet sau trei viori, două cobze, clarinet, sau trei viori, două cobze, acordeon), şapte (două viori, două cobze, două acordeoane, o cântăreaţă) şi altele, ajungând uneori până la zece lăutari.
Profesorul Alexandru Amzulescu îl considera pe Mihai Constantin un model pentru evidenţierea stilului “precipitat”, impresionând prin temperamentul dinamic, expansiv şi prin dăruirea totală a “zicătorului”, dublate de o foarte sugestivă mimică şi gestică, adecvate evoluţiei subiectului narativ al cântecelor sale.

Material preluat din Jurnalul Naţional.

Restul articolelor despre Lache Găzaru le găsiţi aici:

Nunta la Dunăre
Eroii lui Lache
Rapsodul, fiu al poporului
Improvizaţii
Stradivariusul nu-i bun, naşule!
Al dracu’ e omu-n lume
Povestitorul