Cianghiri şi Holocaustul

Unul dintre puţinii romi care au supravieţuit Holocaustului îşi aminteşte cu groază prin ce a trecut el şi şatra din care făcea parte, de câte ori cineva îl întreabă cum a fost. Nu mulţi reuşesc să-l convingă să povestească, pentru că retrăirea acelor momente îl cutremură şi acum, cu toate că au trecut de la acea perioadă groaznică din viaţa lui mai bine de 60 de ani.

Cianghiri Lăţa are acum 82 de ani şi trăieşte în tihnă, alături de familia sa, în comunitatea de romi Meteor din Târgu Jiu. Ziua de 17 iulie 1942 l-a găsit, însă, la Teleşti, în Şatra lui Matache (cum era cunoscut bulibaşa, pe numele lui Iorgu Stănescu). După cum îşi aminteşte bătrânul, au venit jandarmii şi i-au minţit că-i vor trimite în Rusia, unde-i vor împroprietări: „Ne-au spus să nu mai plecăm niciunde cu şatra, cum aveam noi obiceiul, că trebuie să ne trimită acolo, unde vom primi vaci cu lapte, pământ, case şi avere. Şi aşa am plecat cu şatrele, 25 de familii ale şatrei noastre, şi alte vreo 25 din Gorj. Am plecat în convoi cu căruţele şi am făcut trei luni pe drum, până am ajuns în Krivoi Rog. De acolo ne-au dus la Domanovka, unde am stat până în decembrie. Începuse să ningă, când ne-am trezit că au venit nemţii şi ne-au luat căruţele, cu tot cu cai, cu corturi şi cu aurul ascuns în oiştile de la căruţe. Acolo aveam aurul şatrei şi s-a dus tot, tot.”

„Au murit de foame”
De atunci, după cum îşi aminteşte Cianghiri Lăţa, au început greutăţile cele mari. Erau cu toţii în câmp, fără un adăpost, fără mâncare şi îmbrăcăminte, într-o iarnă rusească muşcătoare. Primeau câte 200 de grame de făină de orz pe zi, câte o litră de ulei şi cam atât. Care mai aveau câte „un pol de aur”, cum spune bătrânul (adică un cocoşel de 20 de franci din cel mai bun aur, care cântărea 8 grame), primeau pe el o găleată de cartofi şi una de făină. „Mulţi au murit atunci, unde ne-au dus ruşii, la Kransnianska. Erau sute de bordeie săpate la trei metri în pământ, împrejmuite cu un gard de fier şi era un frig şi zăpada de un metru, dar aveam pădurea aproape şi luam lemne şi făceam focul în bordei. N-aveam ce să mâncăm, aşa că unii mureau de foame, alţii mureau împuşcaţi, dacă erau prinşi pe câmp când furau porumbi care rămăseseră neculeşi, ca să-i coacă la foc.”

Întoarcerea

Bătrânul spune că după o iarnă şi o vară au fost mutaţi din nou, iar când s-au retras armatele române s-au dus la comandant şi l-au întrebat ce să facă, iar acesta le-a spus să se descurce cum pot: „Din 8000 de ţigani din România câţi am fost la început, am ajuns în ţară vreo 500. Bătrânii şi copiii mici i-am lăsat acolo, că n-am mai avut putere să-i luăm cu noi. Ne-au luat ruşii în căruţe, dar mulţi au murit, pentru că se pusese un viscol şi mureau îngheţaţi unul după altul. Călcam pe morţi ca pe brazdele de pământ. Am trecut Nistrul pe pod şi Prutul cu barca, după care am mers pe jos până în Tecuci, după care am venit cu marfarul până la Craiova.” Cianghiri a ajuns cu cei ce mai scăpaseră dintre ai lui din nou la Teleşti, unde au început să-şi încropească din nou uneltele de făcut căldări şi s-au apucat din nou de muncă pe la oameni.

Urmaşii

Cel mai mic strănepot al lui Cianghiri Lăţa are 5 ani şi se numeşte Ionuţ. El ascultă cu ochii mari, de câte ori bătrânul povesteşte prin ce a trecut, dar nu înţelege mare lucru. Alţi doi, mai mari, mai râd de bătrân şi le place să-l necăjească, dar recunosc amândoi că ştiu toate astea din spusele mai multor bătrâni care au fost în pribegie. Ionuţ Priboi (foto stânga) e tot strănepot al lui Cianghiri, iar Radu Istrate (foto dreapta) e strănepot al bulibaşei Matache, care nu mai trăieşte. Cu toţii şi-l amintesc, însă, deşi mulţi l-au cunoscut doar din povestiri, ca pe un mare om al acelor vremuri: „Avea bulibaşa pistol cu 12 focuri, ca să apere aurul şatrei. Când ne aşezam undeva, la o margine de sat, mergea la jandarmi ca să închirieze locul şi el răspundea de toată şatra în faţa autorităţilor.” Acum romii căldărari din Şatra lui Matache sunt aşezaţi definitiv în Meteor, dar bătrânii îşi amintesc cu nostalgie vremurile când umblau din sat în sat, iar perioada Holocaustului este subiectul pe care cu greu poţi să-l abordezi în faţa lor fără să le aduci tristeţea în glas.

sursa: Vertical Online

Clipuri video de pe internet

(NEW BUILDINGS IN CRAIOVA)

DE GAULLE'S VISIT TO RUMANIA.

NEW SITE FOR DANUBE HYDRO STATION

LILAC FESTIVAL IN RUMANIA

MAKING DIESEL TRAINS IN RUMANIA

THROUGH THE GORJ DISTRICT OF RUMANIA

Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial








Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

Ionel Stoica, Liliana Năstase

Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...


Cum se naşte gruparea

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Sursa: Historia.ro

Cinste lor in vremuri grele nu au uitat ca sunt romani!

Articol foarte interesant despre un aspect mai putin cunoscut al istoriei romanilor:lupta de rezistenta impotriva stapanirii straine in primul razboi mondial,in Oltenia.Viata unui erou necunoscut.

Conace de altădată

Un astfel de loc este conacul Otetelişanu de la Beneşti. „Din 1832, Ioan Otetelişanu a fost stăpânul moşiei, împreună cu fratele său Costache. De fapt, până în anul 1852, de moşie s-a ocupat fratele său, care stătea mai mult la Craiova. Moşia a fost arendată (în 1840 arendaş era Hristea Gheorghiu) sau avea îngrijitor, epistat (în 1846-1848, Tudorache Lisavetu, în 1848, N. Diculescu)“, se menţionează în lucrarea „Conacul Otetelişanu: o curte boierească în pragul epocii moderne“, de Ion Obretin.
Conacul este amplasat într-un loc feeric, confundându-se cu istoria acestuia. Casa boierească, plasată central în cadrul curţii, ascunde poveşti de demult, amintiri ale vechii familii boiereşti.
Era situată la o distanţă mică de biserică, ctitorie a vornicului Barbu Otetelişanu, în anul 1746, ca biserică de curte, paraclis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, şi ca necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale.
„Biserica a fost amplasată în afara incintei conacului, avându-şi propria sa incintă şi fiind prevăzută cu elemente de fortificare, constituind, împreună cu casa întărită, un sistem defensiv, fiind un element important al acestuia. Despre modul cum a funcţionat acesta ne putem face o imagine din descrierea asediului suferit de boieri în anul 1821, descris de Iordache Otetelişanu. «Este la o distanţă de 52 stânjene de conac, adică cât bate o puşcă bine. Din turla bisericii puteau fi ţinuţi la distanţă cei care atacau conacul. La 1821, în turla bisericii s-a aflat la postul său Petrache Nicolaie Poenaru, căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii împreună cu un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi... iar noi cestelalţi am stat la stoborii curţii. Atacatorii nu se puteau apropia pentru că aflaseră că în clopotniţa bisericii sânt trei înarmaţi...» de unde putea să-i vatăme foarte rău şi ei să nu se poată apăra“.

Mai mult aici.
Sursa: Gazeta de Sud.

Biserică de la 1600, lăsată în ruină

Monumentele istorice din Gorj se dizolvă văzând cu ochii, iar autorităţile se declară neputincioase pentru că nu au bani să investească în repararea celor 511 edificii. De la situaţia generală nu face excepţie nici biserica ridicată în jurul anului 1600 în Albeni de către sora domnitorului Mihai Viteazu. De mai bine de cinci ani, exista un proiect de reabilitare a lăcaşului, dar toate guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au ignorat această parte a culturii şi patrimoniului.

Restul articolului aici.

Sursa: Editie Speciala.

Descoperirile bronzului de la Vierşani, Jupâneşti (jud. Gorj)

Teritoriul judeţului Gorj a constituit în epoca bronzului una din zonele intens locuite de purtătorii culturii Verbicioara. Vestigii arheologice specifice, care aduc noi contribuţii privind această cultură, au fost descoperite în mai multe situri. Astfel, în punctul „Poarta Luncii” din satul Vierşani, comuna Jupâneşti au fost efectuate cercetări arheologice din epoca bronzului.

Restul articolului aici.

Sursa: VERTICAL

Monumente istorice din Nordul Olteniei

  O enumerare a monumentelor istorice de interes national din Nordul Olteniei.

Sursa:Top Bussines Online

Anuarul "Socec" al României-mari

Versiunea on-line a Anuarului "Socec" al României-mari(2 vol.) pe site-ul Bibliotecii Congresului din SUA.

Volumul I


Volumul 2

Harti din Oltenia - partea I