Expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” la Muzeul Olteniei

Sursa: În perioada 19 noiembrie 2015 - 31 ianuarie 2016, Muzeul Olteniei Craiova, cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj, are onoarea de a găzdui şi prezenta publicului expoziţia eveniment „Aurul şi Argintul Antic al României”, cel mai important proiect expoziţional, de anvergură naţională, realizat în România în ultimii 20 de ani, manifestare organizată sub egida Ministerului Culturii, de către Muzeul Naţional de Istorie a României, în colaborare cu 31 de muzee de arheologie şi istorie din ţară. Eveniment original atât prin maniera de abordare a problematicii istorice, cât şi prin asocierea inedită a celor mai frumoase piese din colecţiile patrimoniale ale celor 32 de muzee participante la proiect, expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” se doreşte a fi un spaţiu de comunicare şi (re)descoperire a unei multitudini de istorii din trecutul României. O impresionantă incursiune istorică, realizată de specialiştii Muzeului Naţional de Istorie a României şi ai muzeelor din ţară, într-o perioadă de peste 6.000 de ani, a permis ca publicul să aibă posibilitatea de a vedea, reunite într-un singur proiect, capodoperele orfevrăriei preistorice şi antice din ţara noastră - în fapt, peste 1.000 de piese arheologice din metale preţioase, de o valoare istorică deosebită, descoperite de-a lungul ultimelor două secole pe teritoriul României. Aparent inalterabile, de o frumuseţe aparte, încărcate cu profunde şi multiple calităţi şi sensuri simbolice, exponatele proiectului „Aurul şi Argintul Antic al României” reprezintă unele dintre cele mai valoroase bunuri din patrimoniul cultural al ţării noastre, multe unice în Europa şi în lume, oferind ocazia de a admira obiecte în care valoarea intrinsecă a materialului se îmbină cu măiestria execuţiei, dar şi cu bogăţia simbolică. Relaţia dintre ipostazele metalului preţios şi universul material al diferitelor epoci şi perioade istorice este surprinsă, într-o anumită măsură, prin redarea în integralitate a contextelor din care au fost selectate piesele din aur şi argint. Insignă, însemn, prestigiu, sacralitate, bogăţie sau pur şi simplu podoabă - acestea sunt doar câteva dintre sensurile pe care le pot concentra piesele din metale preţioase. De-a lungul timpului, în slujba evidenţierii acestor roluri au fost investite pricepere tehnică, îndemânare şi imaginaţie, care au condus şi către o mare diversitate formală. Artefactele, expuse într-un spaţiu expoziţional de aproape 300 mp, reprezintă adevărate puncte de referinţă în arta metalului preţios punând în valoare efectele cromatice ale combinaţiei dintre strălucirea multicoloră a pietrelor preţioase şi cea a aurului şi argintului. Astfel, întâlnim în expoziţie piese precum diadema de la Buneşti-Avereşti, în care siluetele animalelor fantastice şi formele florale elaborate se îmbinau cu accentele de culoare conferite de incrustaţiile cu email sau pastă de sticlă, obiecte din inventarele ansamblurilor princiare getice (Craiova, Cucuteni-Băiceni, Agighiol sau Peretu). Se evidenţiază diversitatea şi bogăţia de forme a orfevrăriei dacice (brăţările plurispiralice din aur descoperite în zona cetăţii de la Sarmizegetusa Regia sau tezaure precum cele de la Sâncrăieni, Peteni, Drăgeşti, Tăşad, Sacalasău, Rociu, Bălăneşti etc.) şi, nu în ultimul rând, inventarele funerare şi tezaurele Evului Mediu Timpuriu sau Antichităţii Târzii, (Pietroasa, Apahida, Cluj-Someşeni sau Histria). Reprezentând un reper de referinţă al arheologiei din sud-vestul ţării, Muzeul Olteniei Craiova contribuie la proiectul „Aurul şi Argintul Antic al României” cu 89 de piese din aur şi argint, dintre care remarcăm tezaurul de la Vârtop, compus din 45 de monede şi numeroase alte obiecte de podoabă, dar şi piese din aur de la Romula (un medalion şi un inel), precum şi alte artefacte (coliere, pandantive, brăţări, inele), descoperite în siturile arheologice din judeţele Dolj (Moţăţei, Drănic, Daneţi, Maglavit, Fântânele), Mehedinţi şi Olt. Printre cele mai impresionante piese se numără şi un disc metalic, parte a unui scut datat la sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului. Muzeul Naţional de Istorie a României a demarat acest proiect expoziţional în decembrie 2013, iar, până în prezent, expoziţia a fost itinerată la Timişoara, Oradea, Satu-Mare, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Alba Iulia, Buzău, Craiova, urmând ca, din luna februarie 2016, să îşi continue periplul prin ţară către Piteşti, Iaşi, Constanţa, Piatra Neamţ şi Suceava. Expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” va fi deschisă publicului începând cu ziua de joi, 19 noiembrie, la sediul Secţiei Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova, din strada Madona Dudu, nr. 14, putând fi vizitată până la data de 31 ianuarie 2016, zilnic, de luni până duminică (cu excepţia sărbătorilor legale, respectiv 25-27 decembrie 2015 şi 1-3 ianuarie 2016), între orele 9.00 şi 17.00. Preţurile biletelor vor fi cele practicate în mod obişnuit de muzeul craiovean: 5 lei pentru adulţi şi 2,5 lei pentru elevi, studenţi, pensionari.

Noua expozitie permanenta de plaeontologie de la Muzeul Olteniei - Stiintele Naturii

Casa Băniei poate fi vizitată şi virtual

În ultima vreme, o serie de importante muzee din România au reuşit să implementeze platforme pentru o vizitare virtuală: Muzeul Naţional Peleş, Pelişor, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Naţional al Sa­tului „Dimitrie Gusti” sau Complexul Naţional Muzeal „Astra” din Sibiu. De curând, şi Casa Băniei – monument de arhitectură medievală şi cea mai veche construcţie civilă din Craiova – poate fi explorată online, utilizatorii site-ului Muzeului Olteniei putând să descopere, stând în faţa calculatorului, toate ungherele clădirii. Plimbarea – una gratuită şi posibilă la orice oră din zi şi din noapte – este posibilă graţie mai multor imagini panoramice de 360 de grade ce oferă o viziune de ansamblu asupra frumuseţii şi importanţei colecţiilor de artă tradiţională. Reprezentanţii instituţiei spun că în ultima vreme lucrează intens pentru ca Muzeul Olteniei să se bucure de o mai mare prezenţă în mediul online, fapt care duce la promovarea sa şi la atragerea de noi vizitatori. O dovadă în plus este şi existenţa unui cont pe reţeaua Facebook.

17 muzee mari din lume, vizitabile cu Google Art Project. Nici unul din România…

n 2007, Google lansa Google Street View, un program cu ajutorul căruia poţi vizita oraşe din toată lumea. În 2011, compania a lansat şi Art Project, care permite vizitarea online a 17 muzee mari din lume: Galeriile Uffizi (Florenţa), Tretiakov (Mos­co­va), Ermitage (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Rembrandt-Amsterdam), Tate Britain (Londra), MoMa (Muzeul de Artă Mo­dernă, New York), Palatul Versail­les, National Gallery (Londra), Van Gogh (Amsterdam), Alte Nationalgalerie (Berlin) ş.a. Peste 1.000 de tablouri, între care unele picturi celebre, au fost scanate, digitali­zate, fiind la îndemâna oricărei persoane conectate la Internet. Din păcate, nici o instituţie românească nu se numără printre cele 17, însă până când se va întâmpla acest lucru doritorii pot sa le vadă pe site-urile lor.

Prima consecinţă a dis­po­nibilităţii platformelor pentru vizitarea virtuală, prin intermediul Internetului, a fost creşterea numărului de vizitatori. De exemplu, Castelul Peleş din Sinaia – reşedinţa de vară a regelui Carol I – are, conform statisticii ofe­rite de reprezentanţii instituţiei, prin monitorizarea Google Analitics, 62.000 de vizitatori unici pe lună, care fac un tur virtual al teraselor, curţii interioare, holului de onoare, Salonului Florentin sau Sălii Mari de Arme, pe site-ul www.peles.ro. Prezenţa pe Internet a Muzeului Naţional Peleş este completată de conturile pe Facebook şi pe Twitter, reţele de socializare pe care sunt organizate diferite concursuri, câştigătorii primind bilete gratuite pentru vizitarea muzeului. Cei care aleg o plimbare virtuală prin Muzeul „Astra” din Sibiu – unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din România şi din sud-estul Europei – au la dis­po­zi­ţie pe www.muzeulastra.ro imagini din Muzeul Civilizaţiei Populare Tra­diţionale, Muzeul de Etnografie universală „Franz Bin­der” şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară săsească „Emil Sigerus”. Ca un fapt inedit, la Muzeul Ţăranului Român (www.tur.muzeultaranuluiroman.ro) – care deţine în patrimoniu aproximativ 90.000 de piese – imaginea este completată cu documente sonore şi vizuale culese în urma cercetărilor de teren.

În general, navigarea virtuală prin muzee este destul de simplă, fie că e vorba de ferestre deschise în pagina muzeului sau de „full screen”, folosindu-se atât cursorul de mouse (pentru plimbare), fie săgeţile din meniu (explorare la 360 de grade).

Imagini panoramice şi funcţie „zoom” pentru toate cele 14 săli deschise publicului

De curând, şi Muzeul Olteniei din Craiova oferă posibilitatea unei vizitări online a expunerii de bază de la Secţia de Etnografie, pe site-ul www.muzeulolteniei.ro, la secţiunea Casa Băniei. «Aşa cum spuneam şi anul trecut, una dintre priorităţile noastre este maximizarea vizibilităţii instituţiei prin diverse mijloace multimedia. Anunţam încă de-atunci intenţia ca muzeul să poată fi vizitat şi virtual, ca orice alt mare muzeu din această lume. Ne-a luat ceva timp, trebuie să recunosc, dar asta nu din cauza faptului că nu eram noi pregătiţi pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect, ci pentru că, din păcate, legislaţia românească privind achiziţiile publice este din ce în ce mai greoaie şi mai complicată. Aşa că abia spre sfârşitul anului am reuşit să finalizăm proiectul», a explicat Mihai Fifor, managerul muzeului. „Este cu adevărat o reuşită. Practic, poţi sta acasă şi din fotoliu să vizitezi expoziţia de bază cea nouă, care a fost inaugurată în urmă cu exact un an, în ianuarie 2011, în clădirea complet reabilitată a Casei Băniei”, a adăugat acesta.

Turul virtual al Casei Băniei este unul deosebit de bogat, compus din multiple panorame pentru fiecare sală din interior, însă cel ce accesează site-ul muzeului poate vizualiza şi o serie de imagini din exteriorul clădirii. „Sunt între 400 şi 500 de fotografii, fiecare cu o rezoluţie cât se poate de bună, de 10 megapixeli, şi care, îmbinate, dau imaginea celor 14 încăperi vizitabile în cadrul acestui tur virtual. Sunt imagini panoramice de 360 de grade, dar există şi funcţia „zoom”, adică posibilitatea de a apropia fiecare piesă din expoziţie, pentru a fi descoperite detaliile. Este, aşadar, o modalitate cât se poate de civilizată şi de modernă de a vedea oferta unei instituţii muzeale”, a mai spus Mihai Fifor.

Merită, totuşi, să vedeţi expoziţia „pe viu”! Un bilet nu costă nici măcar 1 euro…

Plimbarea virtuală se face prin expoziţia permanentă, desfăşurată pe două niveluri: în două săli de la demisol, adică în vechile pivniţe ale Casei Băniei – „Facerea pâinii” (cultivarea grâului în Oltenia, cu simbolurile şi ritualurile pâinii), iar în alte nouă de la etaj – „Ritmurile vieţii” (ceramică oltenească, meşteşugurile cojocăritului şi ţesutului, nunta la olteni, obiecte religioase). Cu totul, câteva mii de piese. În alte trei săli de la parterul clădirii îşi află locul o fascinantă expoziţie de păpuşi, realizată în parteneriat cu Asociaţia Culturală „GAG” din Craiova, precum şi ateliere de olărit, ţesut, iconărit etc.

Dacă totuşi aveţi posibilitatea să ajungeţi până la Casa Băniei – situată în Craiova, pe strada „Matei Basarab” nr. 16, vizavi de Catedrala Mitropolitană –, merită să vedeţi „pe viu” expoziţia de artă populară şi pe cea de păpuşi. Nu e gratis, dar nici foarte mult nu costă un bilet: doar 3,64 lei pentru adulţi şi 1,82 lei pentru copii, adică mai puţin de 1 euro…

În curând, şi Secţia de Ştiinţele Naturii va fi deschisă internauţilor

În curând, Muzeul Olteniei va oferi posibilitatea efectuării unui tur virtual şi la Secţia de Ştiinţele Naturii, o secţiune în acest sens urmând a fi creată tot pe site-ul instituţiei, www.muzeulolteniei.ro. De altfel, Secţia va putea fi integral disponibilă pentru vizitarea „în realitate” în această toamnă.

«La sfârşitul acestei luni sau, cel mai târziu, în prima săptămână a lui februarie vom inaugura parterul Secţiei de Ştiinţele Naturii, unde vom deschide expoziţia de bază „Oltenia – Terra fosilis” – o investiţie de aproape 15 miliarde de lei vechi a Consiliului Judeţean Dolj», a precizat managerul Muzeului Olteniei, Mihai Fifor.

Repunerea totală în circuit a acestei Secţii va fi făcută odată cu deschiderea etajului al doilea, unde va fi amenajat un planetariu – singurul din această parte a ţării. „Este cât se poate de spectaculos şi de interesant pentru oricine vrea să ştie câte ceva despre sistemul solar, despre bolta cerească”, a adăugat Mihai Fifor.

Modernizarea atât a parterului, cât şi a etajului al doilea ale Secţiei reprezintă o investiţie sută la sută a Consiliului Judeţean Dolj, etajul întâi al clădirii fiind reabilitat în 2007, printr-un proiect PHARE, realizat tot cu sprijinul administraţiei judeţene.

„Urmează ca anul acesta să ne concentrăm pe identificarea resurselor financiare pentru realizarea expoziţiei de bază de la Secţia de Istorie-Arheologie, o expoziţie care, după cum arată proiectul de arhitectură recepţionat în decembrie 2011, va fi unicat în România. O expoziţie bazată foarte mult pe tehnologie, pe media”, explică managerul Muzeului Olteniei, adăugând că „ respectivul proiect a fost realizat de o societate din Spania, specializată în designul de expoziţii muzeale, care a câştigat licitaţia.

Pentru realizare propriu-zisă a expoziţiei vor fi solicitate fonduri europene, deoarece „investiţia are o valoare foarte mare şi nu poate fi susţinută cu fonduri din bugetul Consiliului Judeţean Dolj”, explică Mihai Fifor. „Optimist, gândim pentru 2014 redeschiderea Secţiei de Istorie-Arheologie. De altfel, 2015 înseamnă centenarul existenţei Muzeului Olteniei şi ne-am dori ca în cadrul acelor manifestări aniversare să inaugurăm circuitele expoziţionale la toate cele trei secţii, redate integral vizitării”, a mai spus acesta.

Sala Filarmonicii „Oltenia” este accesibilă online

«Toate instituţiile de spectacol importante oferă această oportunitate de a te plasa, chiar dacă numai virtual, în acel spaţiu şi a-l putea viziona tridimensional. Este, practic, o primă impresie pe care o poţi lăsa cuiva interesat de Filarmonica „Oltenia”. Lucru foarte important pentru noi», spune Gabriel Marciu, manager al acestei instituţii care, de asemenea, are pe site-ul propriu, www.filarmonica-oltenia.ro, opţiunea unui tur virtual al sălii de concerte şi al celor de repetiţii.

Gabriel Marciu este de părere că felul în care se prezintă o instituţie atestă şi calitatea evenimentelor care au loc în acel spaţiu. În plus, „este şi un mod de prezentare a spatiilor pentru cei care vor să organizeze diverse evenimente în acest loc, precum congrese sau diverse şedinţe”, rezultând astfel o sursă de venituri proprii pentru instituţie.

În rândul instituţiilor muzicale care pot fi vizitate virtual se înscrie, spre exemplu, şi Ateneul Român – clădire monument istoric inclusă în patrimoniul naţional şi cel al UNESCO, sediul primei şi celei mai vechi Filarmonici din ţară. Turul virtual, disponibil la adresa http://tur.fge.org.ro, cuprinde în acest caz, pe lângă foaier şi sala mare, şi spaţii mai puţin accesibile, dar foarte interesante, precum o vedere panoramică de pe clădire ori luminatorul interior.

Sursa: Cuvântul Libertăţii

TERMELE LEGIUNII A VII-A CLAUDIA, CIOROIU NOU (DOLJ)

Poveşti din adâncuri, despre naşterea Băniei astăzi

Arheologul Florin Ridiche, prezentând un vas antropomorf şi cel mai vechi vas întreg de lut din România

Mai multe poze despre trecutul Craiovei aici, aici, aici şi aici.

Cărămizi romane, monede, vase ceramice, podoabe, dar şi mărturisiri despre tuneluri de apărare şi morminte prăbuşite dau glas pământului pe care s-a aşezat în timp capitala Olteniei.

un articol de Laura Pumnea

„Copilu’“ Craiova vedea lumina zilei în urmă cu 1400 de ani, după spusele arheologului Florin Ridiche. Precizează că nu trebuie trecută cu vederea legătura straşnică a acestor pământuri cu împrejurimile, unele devenind în timp parte din întinderea urbană a acestor vremuri. E bine de ştiut că la nici 12 kilometri de Craiova, la Cârcea a fost identificat cel mai bătrân sat neolotic din România, de unde se păstrează cel mai vechi vas întreg de lut din ţară, aflat în depozitul Muzeului Olteniei, vas lucrat manual, nu la roata olarului, pictat policrom, ce aminteşte de prima comunitate de agricultori, din zona Viaductului din această localitate.
„În urma săpăturilor s-a găsit o groapă menajeră, cu 8.000 de fragmente ceramice. Ca model, vasele îşi au originile în zona Greciei, la Sesklo, integrate în procesul de colonizare a Europei de către populaţiile de agricultori, care se deplasau lent dinspre Asia Mică spre sud-estul, centrul şi vestul continentului“, a povestit Florin Ridiche, arheolog la Muzeul Olteniei. Oamenii îşi lucrau pământul cu unelte confecţionate din coarne de cerbi şi bouri, aceştia din urmă dispăruţi acum patru sute de ani.

Aşezarea de la Cârcea continuă în Epoca Bronzului, apoi a Fierului, în vremea dacilor şi a romanilor, în timpul lui Mihai Viteazu, de unde este consemnat un cimitir medieval.

„Într-unul din morminte a fost găsit un schelet care avea o seceră înfiptă în piept, ca semn ritualic de îngropare practicat de frica strigoilor“, a mai spus Ridiche, menţionând săpăturile făcute de Marin Nica în locaţiile Viaduct şi La Hanuri din Cârcea. Între comună şi dacii de la Craiova apare cea mai timpurie locuire din arealul actualului oraş, Piaţa Veche, din pământul căreia a fost scoasă ceramică aparţinând Culturii Coţofeni, ce conturează prezenţa primilor indoeuropeni, care pătrundeau pe continentul nostru, în intervalul 3200 – 2700 î.Hr., la începutul Epocii Bronzului, şi care aici s-au instalat unde este acum parcarea din spatele Pieţii Vechi, în apropierea Hotelului Militar.

Două Pelendave

Mereu s-a spus ba că oraşul Craiova se află pe ruinele Pelendavei dacice, ba că pe ruinele Pelendavei romane, pentru ca realitatea să fie existenţa urmelor celor două Pelendave, cea dacică identificată la Cîrligei, în comuna Bucovăţ, iar cea romană la Mofleni, astăzi cartier al Craiovei. „O tradiţie orală recentă a perpetuat ideea unei singure Pelendave în această parte de ţară“, explică arheologul de la Muzeul Olteniei. Construcţia unor garaje acum zece ani, în spatele Bisericii Hagi Enuş, dezgropa dovezi ale unei aşezări dacice, vase ceramice lucrate la roată.

„De asemenea, este foarte posibil ca tezaurul monetar din Valea Vlăicii să fi fost îngropat de dacii de la această comunitate de la Hagi Enuş. În anul 1946, în preajma Anului Nou, s-a descoperit «o ulcică de pământ cu şase monede vechi pe locul din dosul Cantinei Consiliului Popular al oraşului Craiova, care dă spre Valea Vlăicii, cu prilejul săpării unor gropi pentru amenajarea terenului Lumea Copiilor»“, completează Ridiche, cu trimitere la un articol publicat de I. Ionescu, în „Mitropolia Olteniei“.

Acesta a reuşit să fotografieze o monedă, aflată în posesia unuia din muncitorii care a descoperit tezaurul undeva între intersecţia actualei străzi Romul cu Calea Bucureşti şi intersecţia principală din Valea Vlăicii, unde, în perioada medievală, se afla cursul unui pârâu ce curgea spre Valea Vlăicii. Se pare că în antichitate aici exista obiceiul îngropării în preajma unor cursuri de apă a unor astfel de tezaure monetare. Moneda publicată, este din argint, o tetradrahmă de la regele Macedoniei, Filip al II-lea. În ce priveşte monedele descoperite în anul 1946, nu se mai cunoaşte locaţia.

De Pelendava dacică sunt legate vestitul „Tezaur de la Craiova“ şi mormintele princiare tumulare, din preajma poligonului militar de la Cernele.

Aflat la Muzeul Naţional de Istorie a României, „Tezaurul de la Craiova“ conţine 50 de piese de podoabă şi harnaşament, din argint. Se povesteşte că a fost recuperat la sfârşitul secolului al XIX de la nişte negustori evrei, care au aflat că piesele provin din Craiova. Tezaurul a fost luat de nemţi în Primul Război Mondial şi readus după în ţară. Pelendava dacică este distrusă în timpul războaielor daco-romane, iar locuitorii de azi ai cartierului Mofleni stau pe aşezarea construită atunci de romani, posibil ca o mică fortificaţie, de ale cărei urme nu s-a dat. O cărămidă cu ştampila NM (Numerus Maurorum), găsită în zidul Bisericii dela Bucovăţ, bifează prezenţa romană.

„Avem doar urme ale Pelendavei romane, nu putem vorbi de existenţa Craiovei pe ruinele ei“, aduce lămuriri Dorel Bondoc, arheolog la Muzeul Olteniei.

Oraşul de sub oraş

Un teren de lângă Fântâna Obedeanu, în apropierea ANL-urilor din cartierul Craioviţa Nouă, este ştiut de cunoscători drept rezervaţie graţie semnalării acolo a unor locuinţe ale unei populaţii de epocă slavă, şi acoperit în prezent de un strat gros de moloz. Despre slavi se pomeneşte şi pe întinderea platoului pe care se află Casa Băniei şi Biserica Sf. Dumitru şi pe lângă care curgea un braţ al Jiului, la Cernele şi Făcăi.

Despre aceste patru aşezări timpurii slave se spune că stau la baza formării actualului oraş. Muzeograful Toma Rădulescu, şeful Secţiei de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei, chiar pune centrul de greutate în zona catedralei de azi „Sf. Dumitru“, unde veneau pelerini din toată ţara, dezvoltau dughene şi făceau negoţ. Tot el pomeneşte drept cea mai veche aşezare de sub oraş în zona Calea Severinului, unde conform Legendelor Craiovei, de B.P. Haşdeu, oraşul s-a scufundat şi s-a mutat unde e acum catedrala. La temelia Casei Băniei s-au găsit în perioada 2007 – 2008 vase lucrate la roată, cu motive ornamentale, predominant linii paralele vălurite.
Începuturile urbane sunt plasate în Piaţa Veche, primul târg medieval din zonă, centru de schimb de mărfuri.

Într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab apare prima atestare documentară a localităţii la 1475. Târziu, caracterul de aşezare negustorească, a dus la mutarea centrului administrativ la Craiova. Din construcţia oraşului se pare că a dispărut cimitirul orăşenesc, de la sfârşitul secolului XIII, care s-a prăbuşit. Încă se povesteşte, de altfel, de oseminte înghiţite de aceste pământuri, după mutarea cimitirelor din jurul bisericilor, la marginea oraşului.

„Trecutul este mărturia că strămoşii noştri erau receptivi la o civilizaţie europeană“, punctează muzeograful Toma Rădulescu. O necropolă ar fi existat chiar unde este astăzi Teatrul Naţional. Cu fascinaţie încă se mai vorbeşte despre sistemul de tunele, care porneau de la Casa Băniei şi duceau aproape de Jiu, identificate de asemenea în zona restaurantelor Minerva şi Periniţa. „Eram copil, mergeam cu tata de mână aproape de Periniţa când se demola tunelul din timpul lui Radu de la Afumaţi, sub pretextul că «se bagă partizanii în el»“, îşi aminteşte Toma Rădulescu.

Sursa: Adevarul de Seara Craiova

SImpozion "Oltenia. Interferente culturale" editia a II-a, 2011

Program Simpozion "Interferente Culturale In Oltenia" editia a 2-a

Clipuri video de pe internet

(NEW BUILDINGS IN CRAIOVA)

DE GAULLE'S VISIT TO RUMANIA.

NEW SITE FOR DANUBE HYDRO STATION

LILAC FESTIVAL IN RUMANIA

MAKING DIESEL TRAINS IN RUMANIA

THROUGH THE GORJ DISTRICT OF RUMANIA

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin
de Anca Ungurenuş

Oraşul nostru a fost cândva dezbrăcat de idilic şi împroşcat cu noroiul care domnea pe străzi

Publicaţia Arhivele Olteniei din 1924 adăposteşte, în primele pagini, câteva însemnări dintr-un jurnal de călătorie al unui cetăţean german. În călătoria lui spre Orient, a trecut şi prin Craiova.
Cuvintele scrise de cel ce-şi spune Eremit din Gauding, căruia nu i se cunoaşte „numele civil“, nu aduc laude Cetăţii Banilor. Nu sunt nici măcar neutre şi nu lasă nici o impresie de abţinere. El descrie, fără ascunzişuri, o Craiovă tristă, sumbră, plină de câini vagabonzi, oameni leneşi şi noroi.
Casele erau răspândite printre cele mai mizerabile bordeie şi înconjurate de locuri pustii şi pline de mărăcini. Grădinile lipseau, spunea germanul, iar odăile din case erau goale, înăuntrul lor fiind doar câte „o laviţă acoperită cu covor, pe care ziua şed (oamenii - n.r.), noaptea dorm“. Craiovenii nu păreau să ştie ce e aceea o stradă pietruită, căci pe vremea aceea erau aşternute cu bârne, adică trunchiuri de copaci cojite şi făţuite cu barda. Pretutindeni domneau noroiul, bălţile şi murdăria. Dar şi nebunii, după cum nota Eremitul din Gauding. „Toate mascaradele, care se pot închipui şi le poate inventa nebunia, se mişcă pe străzi în formele şi figurile cele mai groteşti, mai rari; crezi că aici s-au adunat un album de hainele tuturor continentelor“.



Un peisaj teribil

Neamţul călător locuia într-o odaie frumoasă şi primea o mâncare „escelentă“ de la farmacistul Schwab, conaţional de-al lui, singurul pe care părea să îl aprecieze. După ce şi-a mâncat bunătatea de cină, a ieşit într-o seară la promenadă pe urâtele străzi ale urbei, unde află povestea romilor chinuiţi de boieri. „Se zice că această educaţie este ceva zilnic; părinţii omoară şi mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinşi cu aceasta; şi să aibă şi ei plăcerile lor“.
Se pare că, în vremea în care germanul a poposit în Bănie, lumea prefera să se izoleze în case. „Tot pare în ruină. Pe străzi nu vezi nici femei, nici fete; toată noaptea urlă câinii, cari aici aleargă, ca şi în Constantinopol, sălbatici şi fără stăpân“. Tot aici cică se lua în derâdere religia şi tot ce ţine de ea. Popii n-aveau altă treabă decât să „se certe: avut-a Dumnezeu barbă sau nu?“.
Peisajul urbano-rural din Craiova înfăţişa femei care „stau la porţi şi torc; bărbaţii zac prinprejur şi dorm; ei lucrează atât de puţin, încât în anii 1816-1817 a fost atâta lipsă de au mâncat pâine din coajă de stejar“, asta pentru că în perioada de secetă ei alegeau „să flămânzească din cauza lenei“. Până şi vinul era tulbure, tot din cauza lenei care nu-i părăsea pe cei ce ar fi trebuit să se îngrijească aşa cum se cuvine de viţa-de-vie.


„Ţara aceasta pustiită de oameni“

„Acestea le-am spus, ca să arăt cum trebuie să călătoreşti pe aici, dacă vreai să vezi ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu şi pustiită de oameni“. În opinia călătorului spre Orient, ţara - sau zona pe care el apucase să o vadă - era frumoasă, dar, din păcate, populată, şi nu de străini veniţi să pribegească: „Dar şi în tot drumul meu eu nu am întâlnit niciun călător“.
Chinul neamţului dezamăgit a trebuit să continue preţ de câteva zile. „Podul peste Jiu fusese luat de apa mare din ploi; mai multe zile am trebuit să petrec în trista Craiovă“. În final, el a reuşit să scape din zona cu „câteva miserabile bordeie de-asupra pământului şi în pământ“, într-un copac scobit pe care ţăranii îl întrebuinţau la pescuit. Aşa a trecut el Jiul, iar când a ajuns la Dunăre s-a declarat total dezamăgit de „proştii aceia“, care credeau că are un bou ascuns în cufăr. Mai mult, s-a întâmplat tărăşenia ca nici să nu ştie „să citească, nici să înţeleagă paşaportul“ lui.
Să fie oare aceasta imaginea Craiovei adevărate, dezbrăcate de laude, de memoriile melancolice ale celor care au trăit în acea perioadă? Prin ochiul rece şi obiectiv al unui neamţ, Craiova era nici mai mult, nici mai puţin decât paradisul întors.

Sursa: Gazeta de Sud

Slove pentru Universitate

Slove pentru Universitate
de Anca Ungurenuş

Interesul pentru înfiinţarea unei Universităţi în Bănie datează de mai bine de 80 de ani

Există, păstrată în Arhivele Olteniei din 1925, o scrisoare a doctorului Charles Laugier - cunoscut pentru o activitate remarcabilă în educaţia sanitară - către Ministrul Şcoalelor de atunci, dr. Constantin Angelescu. Ea a fost redactată în scopul propunerii înfiinţării unui centru universitar la Craiova, fapt realizat abia după 22 de ani. Regăsim, în limbajul vremii, dorinţa şi ardoarea preşedintelui Societăţii „Prietenii Ştiinţei“ de a pune bazele unei instituţii prestigioase, care să pregătească viitoarele elite ale Craiovei şi nu numai.

„Domnule Ministru,
Încă înainte de răsboi, dar mai cu seamă dela răsboi încoace, un puternic curent cultural se dovedeşte în Craiova. Masele mari, atât din Craiova cât şi din întreaga Oltenie, se arată profund avide de cultură, de lumină. Aceasta explică dece Societatea «Prietenii Ştiinţei» din Craiova, în numele căreia am onoarea a Vă adresa această cerere, a reuşit să se menţină şi să obţie de 12 ani, decând fiinţează, un succes pe atât de desăvârşit, pe cât de neaşteptat în activitatea sa culturală.
Aceasta explică dece numeroase alte instituţiuni culturale s-au născut şi se desvoltă în Craiova în mod uimitor.
Societatea «Prietenii Ştiinţei» însă are avantajul de a fi văzut bine dela început, şi măsurând entusiazmul, cu care populaţiunea noastră oltenească îmbrăţişa cultura, şi-a înscris în programul său, ca un ţel realizabil, cererea de instituţiuni superioare universitare în Craiova.
În aceasta, Societatea «Prietenii Ştiinţei» a fost condusă nu numai de o dorinţă sau de o nevoe regională, dar a apreciat că nicăeri poate în toată ţara nu i-ar sta mai bine şi nu ar fi mai cu profit o şcoală de înaltă învăţătură ca în inima chiar a românismului, în mijlocul acestei Oltenii mândre şi bogate în simţiri şi în cugete româneşti.
Românii din toate unghiurile, petrecându-şi viaţa universitară în mijlocul Oltenilor, s-ar încălzi fără învoială la văpaia vie şi curată a sufletului oltenesc. Oltenii, înlesniţi la învăţătură superioară prin o universitate aci, s-ar răspândi la rându-le în toate părţile ţării şi ar duce cu ei puterea de muncă şi sclipitul inteligenţei lor, spre fala numelui de Român.
Să mai ilustrăm cu exemple, Domnule Ministru, acesta adevăr este, credem, de prisos, când ne adresăm Domniei-Voastre“.

„Oltenii ar năvăli a aceste şcoli“

„Societatea «Prietenii Ştiinţei», conscientă de acestea adevăruri şi convinsă de apropiata lor înfăptuire, a făcut totul pentru a intensifica acest curent, şi astăzi dezideratul acesta se găseşte în sufletul tutulor Craiovenilor, în sufletul tutulor Oltenilor.
De aceia, Domnule Ministru, în preajma votărei unui nou buget, în preajma înfăptuirei a noi puncte din vastul şi atât de importantul D-Voastră program, Societatea «Prietenii Ştiinţei» se face prin mine interpretul sentimentelor generale şi vine astăzi să vă solicite respectuos înfiinţarea şi în Craiova a unui început de învăţământ universitar, care s-ar putea traduce deocamdată prin o Academie agricolă, industrială şi comercială, printr-o Secţiune de ştiinţe politice şi administrative pentru pregătirea viitorilor funcţionari ai Statului, printr-un Institut electro-tehnic, o Şcoală pregătitoare de medicină, sau altele.
Oltenii ar năvăli la aceste şcoli şi, pe lângă numărul de studenţi îndepărtaţi ce s-ar mai înscrie, ele ar deservi de sigur şi întreaga regiune a Banatului şi Ţării Haţegului.
Încredinţaţi, Domnule Ministru, de stăruitoarea şi luminata grije ce purtaţi culturei româneşti, încredinţaţi de dragostea D-V. pentru popor, pe care ştiţi să-l preţuiţi aşa cum se cuvine, nădăjduim că acestui apel ce poporul oltenesc vă adresează prin mine, veţi binevoi a-i acorda tot sprijinul, şi toată solicitudinea, pentru care vă este, Domnule Ministru, asigurată întreaga şi profunda noastră recunoştinţă.
Preşedinte, Dr. Laugier.
Secretar General, Dem. D. Stoenescu“

Dorinţa lui Laugier s-a materializat, însă nu a apucat să o vadă cu ochii lui. Tot ce ne rămâne este să amintim, din când în când, cuvintele celor care şi-au dorit să pună primele cărămizi în construirea unui viitor ambiţios pentru noi, cei ce i-am urmat.

Sursa: Gazeta de Sud

Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial








Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.

Expozitie Muzeul Olteniei Craiova

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania / O depunere de arme romane la Desa, jud. Dolj

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania

De prin lume adunate....

tot cautand pe internet, am mai dat peste cateva bloguri interesante oltene:

Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.

blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.

blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.

Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.

În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

O carte postala veche

O carte postala veche cu faimosul Petrache Lupu de la Maglavit.

Craiova Veche in Imagini

pe facebook aici - http://www.facebook.com/pages/Craiova-veche-in-imagini/259281224357?v=info

Prima editie a simpozionului national "Oltenia. Interferente istorice"

Program conferinta "Oltenia. Interferente culturale" 2010

Secţia Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova va organiza mâine, de la ora 10.00, prima ediţie, după o pauză de 15 ani, a Conferinţei naţionale „Oltenia. Interferenţe culturale“. Manifestarea se va desfăşura pe patru secţiuni, Arheologie Preistorică, Arheologie şi Istorie Antică, Arheologie şi Istorie Medievală şi Istorie Modernă şi Contemporană, practic fiind acoperite toate epocile istorice. Lucrările acestei conferinţe sunt onorate de prezenţa unor personalităţi marcante ale culturii româneşti, cum ar fi academician Răzvan Theodorescu sau prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. De asemenea, şi-au anunţat prezenţa la acest simpozion specialişti de la prestigioase instituţii de cultură din ţară şi străinătate, cum ar fi Universitatea „A. I. Cuza“ din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universitatea din Craiova, Universitatea din Aachen (Germania) sau alte muzee importante din ţară. Nici institutele de cercetare din cadrul Academiei Române, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ Bucureşti, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor“ Craiova, Institutul de Artă şi Arheologie Cluj-Napoca, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului Bucureşti, Institutul de Antropologie „Fr. I. Rainer“ Bucureşti, nu vor lipsi de la manifestare.
Lucrările prezentate în cadrul Conferinţei naţionale vor fi publicate în anuarul Muzeului Olteniei „Oltenia. Studii şi Comunicări. Istorie-Arheologie“, vol. XVII.

sursa: Gazeta de Sud.

Neamurile de romi din Craiova

2 articole interesante despre romi si neamurile cele mai veche si renumite de romi din cartierele craiovene si in special faimosul "Fata Luncii".
Tiganii reprezinta intre 2 si 7 la suta din populatia Romaniei, fiind considerati cel mai reprezentativ segment etnic dupa acela al ungurilor.
Peste tot in lume, acestia sunt perceputi ca o populatie asociata, cu un statut social inferior, in raport cu populatia majoritara, manifestand, in grade diferite, o atitudine mai degraba negativa. Ar fi insa absolut gresit a spune ca ei au starnit, in colectivitatea romaneasca, in mod exclusiv sentimente de respingere. Am putea spune ca reactia a fost mai degraba ambivalenta.
“Tigan” a insemnat un termen cu o semnificatie nu intotdeauna negativa. De multe ori, el ascundea si ascunde, si in prezent, si o doza importanta de simpatie si pretuire.
Pentru roman, am putea spune ca acest mixt de sentimente ar putea fi rezumat la urmatoarele componente mai importante: tiganul traieste in conditii economice mizere (desi exista o folcloristica a tiganului bogat, care detine importante cantitati de aur); are un statut de neinvidiat; totodata el nu este “umil”, ci o persoana independenta (libera ca “pasarea cerului”), care isi face propria sa viata, la marginea societatii, dar in afara constrangerilor ei, dupa norme proprii de viata pe care le respecta cu strictete. ESTE, DEJA, DESTUL DE POPULAR “MITUL TIGANULUI LIBER SI FERICIT”.
In constiinta populatiei majoritare, populatia de tigani nu a constituit una din problemele majore ale societatii noastre decat in mod exceptional.
Daca, traditional, in Romania a dominat toleranta, in alte tari (cum este cazul societatii germane fasciste) caracteristicile erau mai degraba masurile dure, de alungare si deportare.
Socialismul a promovat, in tara noastra, o ideologie a nediscriminarii etnice. Formal, atitudinea anti-tiganeasca a fost activ descurajata. Nu putini sunt rromii care, azi, il regreta pe Ceausescu, deoarece, atunci, aveau dreptul la un loc de munca, iar familiile lor erau obligate sa-si trimita copiii la scoala.
In momentul de fata, datorita schimbarilor rapide care au avut loc in societatea romaneasca, conditiile de viata ale populatiei de rromi s-au modificat dramatic, somajul luand proportii dezastruoase in randul acestui segment important al colectivitatii.
Exista, bineinteles, tigani extrem de bogati, proprietari de palate uriase, hoteluri elicoptere si limuzine de lux, dar cei mai multi, mai ales din mediul rural, traiesc intr-o saracie lucie, ca-n Evul Mediu, in bordeie de pamant (cu folii la ferestre) si-si duc viata la lumina lampii cu gaz sau a lumanarii de seu.
Dupa opinia sociologilor, cei mai multi tigani din Romania si, poate, chiar din Balcani, traiesc in judetul Dolj, mai precis la Craiova, motiv de mare ingrijorare pentru autoritati.
In cadrul acestei etnii convietuiesc, laolalta, mai multe categorii sociale: tigani-sadea, rudari, cocalari, tismanari, laieti, aurari, penari, argintari, tigani de matase, lautari etc.
sursa: Cronica Romana.
DEŞI SUNT RĂSPÂNDIŢI LA SADOVA, BISTREŢ, BECHET, OCOLNA, GHIDICI, Malu Mare, Coşoveni, Coţofeni, Cerăt (mă refer la mediul rural), iar la Craiova în cartierele Brestei, Sineasca, Romaneşti, Popoveni, Craioviţa Nouă, Bordei etc., adevăratul “Stat Major General” al ţiganilor din Cetatea Băniei şi chiar din Oltenia se află în “Faţa Luncii”. Acolo, în cel mai rău-famat cartier al Craiovei, “Faţa Luncii”, trăiesc cele mai numeroase, mai vestite, mai puternice şi mai de temut neamuri de rromi, în jurul cărora “roiesc” puzderii de legende.

IATĂ-LE FĂCUTE PUBLICE, ÎN PREMIERĂ, PRIN INTERMEDIUL AUTORILOR ACESTEI CĂRŢI. NEAMUL SERDĂREŞTILOR NUMĂRĂ PESTE 1.000 DE MEMBRI şi este considerat cel mai numeros. Are “rădăcini” în Serbia şi este răspândit în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Teleorman. Legenda spune că, în urma unui atentat comis la Belgrad, asupra Prinţului Nikolaev al Bulgariei, pe care l-au atacat şi jefuit, prin Sănătescu şi Velcu, Serdăreştii, deveniţi “daţi în urmărire generală”, au fost nevoiţi să fugă din Serbia şi să se stabilească în România, la Scăpău şi Cladova, judeţul Mehedinţi, având asupra lor “bănicioare de aur”. Primul membru al clanului Serdăreştilor care s-a stabilit în Craiova a fost Cladoveanca, una dintre numeroasele fiice ale lui Serdar.

AŞA S-A “ÎMPÂNZIT” “FAŢA LUNCII”, DE-A LUNGUL VREMII, CU NUME SONORE CA: Perian, Consulat (ginerele lui Iorgu Fulgeran), Molonia, Speculant, Năzdrăvan, Raicovici, Veniamin, Abel, Benone, Guvernator, Suedia, Ambasada, Filozof, Xenofon, Seldford, Ion şi Nicu Tîngăvean, Moldovean, Egret, Pătrulică, Ionuţ, Francis, Levier, Albert, Cătălin, Admirator, Artist, Ambasador, Sorin, Panţoilă, Pendeh, Bacu, Izvoran, Braurovschi, Prefect, Medalion, Wilifort.
N PREZENT, CEL MAI REPREZENTATIV EXPONENT AL CLANULUI SERDĂREŞTILOR este, de departe, Vasile Velcu Năzdrăvan, liderul Uniunii Rromilor din Cetatea Băniei, consilier în cadrul Prefecturii judeţulu Dolj. În timpul liber dresează lei şi îmblânzeşte şerpi, atribuindu-i-se puteri paranormale. Ştie Biblia pe de rost şi, datorită credinţei neţărmuite în Dumnezeu, a transformat un fost canton silvic în biserică pentru cei mai săraci ţigani din cătunul Ocolna (de lângă Dăbuleni), la ceremonie participând IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi prefectul de atunci, Cornel Mondea. A lucrat la un scenariu de film, fapt ce i-a trezit un imens interes regretatului actor şi regizor Adrian Pintea, care l-a vizitat acasă, în “Faţa Luncii”, împreună cu Lavinia Tatomir, soţia sa.

VASILE VELCU NĂZDRĂVAN ESTE CUSCRU CU SILVIAN FILOTI FULGUŢĂ, preşedintele executiv al Comunităţii Etniei Rromilor din România şi membru de seamă al Neamului Micleştilor. Marele său idol este Parulea, primul lider al ţiganilor din Oltenia, care s-a bucurat de preţuirea Regelui Carol I.

UN ALT NUME DE ELITĂ ESTE BULIBAŞA IORGU FULGERAN, lăudat de Adrian Păunescu în “Flacăra” veche, de dinainte de Revoluţie, despre care s-a scris că îşi avea ascunse (îngropate) în Pădurea de la Saru, de lângă Balş, judeţul Olt, revolverul şi un cufăr cu ducaţi şi bijuterii din aur. A murit la 90 de ani şi este înmormântat în cimitirul de la Mofleni. A lăsat în urma sa una dintre cele mai puternice familii, ai căror exponenţi aproape că nu mai au nevoie de nici o prezentare: Ion, Minut, Vipale, Valter, Fulguţă, Secretar, Pică, Vulpaşin etc.

DIN NEAMUL MICLEŞTILOR MAI PROVIN: Ion al lui Nechită, Nicu al lui Nechită, Nichifor, Chiodorean, Giorcu şi Vasile a lui Nechită.

NEAMUL NICOLCEŞTILOR ÎŞI ARE RĂDĂCINILE ÎN JUDEŢUL MEHEDINŢI şi familii răspândite în toată ţara, ca şi Neamul Serdăreştilor şi cel al Micleştilor. Primii ţigani stabiliţi în Craiova sunt Gugu, Poenaru şi Biţă, urmaţi de Iablonoschi, Renania, Ministru, Sălistra, Palestina, Işfan, Mărginean, Gilort, Merluţă, Tăchiţă, Covaci, Chiselef, Elveţia, Patrian, Ion, Voinea, Rădulean, Raimon, Dolores, Nelson, Titu, Merluţă, Vaniel, Rica, Vicu, Casier, Marius, Suprem, Chiciu, Varica, Braghi, Catârâţa, Ghiţă, Solomon, Onisâm, Bogdan, Andrei, Dragoş. În prezent, duc mai departe “ştafeta”: Catinca, Eusebiu, Oblemenco, Agripina, Lafaet, Parţoi, Catană, Mustafa, Zavircean, Jertfi, Loti, Eminescu, Bălan etc.

NEAMUL IAMANDIŢEŞTILOR PROVINE TOT DIN ZONA MEHEDINŢIULUI, “întemeietori” în “Faţa Luncii”, fiind: Bulaş, Maşarca, Măriţa, Rădianca, Neaga, Angela, Ciupală, Madama, Corigean. Urmaşii acestui clan vestit sunt astăzi: Speranţa, Fluturica, Eminovici, Mantu, Anglia, Carmen, Muguraş, Someş, Riprîsîna, Moruzi, Tilora, Orleşteanca, Cristofin, Bijuteria, Ferguson, Ciută şi mulţi alţii pe care, din lipsă de spaţiu, nu-i putem aminti.

NEAMUL DOBRINEŞTILOR ESTE UN NEAM LA FEL DE ÎNSEMNAT, cu multe “rădăcini” în satul Gabru, judeţul Dolj. De-a lungul vremii, membri ai acestui neam s-au înrudit (prin căsătorii) cu Micleştii, Serdăreştii, Iamandiţeştii etc. “Înaintaşii” săi de vază sunt: Răducanu, Angulina, Lazăr, Moldovencuţa, Angheluţă, Gheorghiţă şi Anica, iar cei din prezent: Dumitru Tatian Terente (care are “rădăcini” şi în Neamul Micleştilor), Niţă, Viscol, Baisăr, Ulise, Marghiloman, Teraspol, Viişoara, Lunca, Răzbunător, Briliant, Bădie, Gabia, Ardelean, Iozon, Astronom, Zorro, Albania, Ion Gheorghiţă, Piciu şi New York.

CEL MAI CUNOSCUT ESTE DUMITRU TATIAN TERENTE, preşedinte al Filialei Dolj a Partidei Rromilor, ai căror naşi şi moşi la copii sunt Ion Şuvaina şi regretatul Dan Nicolae.
Reprezintă ţiganii un pericol pentru siguranţa cetăţenilor?

AUTORII CĂRŢII SPUN CĂ NU: “RROMII REPREZINTĂ UN PERICOL LA FEL DE MARE, pentru siguranţa cetăţenilor, ca oricare alte categorii de persoane. Orice om care încalcă legea, fie că este rrom, român sau de altă etnie, constituie un atentat la ordinea publică, la siguranţa civică. Toate evenimentele sau faptele ai căror protagonişti au fost rromii au avut următoarele motive:lipsa locurilor de muncă, sărăcia, abandonul şcolar, rata ridicată a şomajului, nivelul scăzut de cultură, lipsa de comunicare şi, nu în ultimul rând, indiferenţa autorităţilor.”

ŢIGANII SE MÂNDRESC CĂ ETNIA LOR A DAT ŢĂRII OAMENI DE SEAMĂ (muzcieni, sportivi, actori, politicieni etc.) dintre care le face plăcere să-i amintească pe: Ioana Radu, Mia Braia, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Dona Siminică, Ştefan Bănică Senior, Aura Urziceanu, Neluţu Ploieşteanu, Ilie Udilă, Cornelia Catanga, Mircea Lucescu, Ilie Dumitrescu, Bănel Nicoliţă, Mădălin Voicu, Neculai Păun, Rică Răducanu şi chiar Nicolae Titulescu.

PROF. DR. NICOLAE TUDOR, PROF. PETRE VLĂSCEANU ŞI VASILE VELCU NĂZDRĂVAN MAI PRECIZEAZĂ: “Dacă greşim cu ceva, ne cerem scuze şi vrem să fim corectaţi de istorici. Dar, parcă, în perioada postdecembristă, comunitatea rromilor a fost mereu luată în derâdere, arătându-i-se numai defectele, deşi, după cum se ştie, nu ţiganii au inventat marile inginerii financiare, nu ei au dat marile tunuri şi au devalizat băncile din România. Am dori mai mult respect din partea autorităţilor, care ar trebui să ia exemplul lui Octavian Goga. Marele poet transilvănean, pe vremea când ocupa funcţia de prim-ministru, avea obiceiul de a veni lunar, la Bârca şi la Craiova, unde fiinţau cele mai importante cluburi şi saloane de presă ale ţiganilor din ţara noastră, cu ai căror lideri avea chiar relaţii de amiciţie. Singurul politician român contemporan care s-a aplecat asupra problemelor noastre este poetul Adrian Păunescu. Domnia sa, timp de patru ani, câtă vreme a deţiunt funcţia de senator PSD de Dolj, ne-a ajutat enorm. Ţiganii din Faţa Luncii îl iubesc enorm şi, în semn de recunoştinţă, sunt în stare să-i ridice chiar o statuie.”

Constantin Preda, 9 ianuarie 2008
sursa: Noul Expres de Sud.

Urmele "leilor" lui Caesar descoperite in nisipul de la Desa

Un foarte frumos articol scris de Laura Pumnea in Adevarul de Seara de Craiova despre Santierul Arheologic Desa.

Craiova: Urmele Legiunii XIII Gemina în Dolj, pe cel mai izolat şantier arheologic din România


Arheologii spun că aceasta era singura care avea steagul alb- albastru şi leul ca însemn. După zece ani de cercetări, au reuşit să îşi confirme existenţa unei unităţi a legiuniicare, la origini, a făcut parte din armata lui Caesar care a cucerit Galia.

Şacalii urlă sinistru, iar ţânţarii nu au milă. Cu toate acestea, nu este an din 2001 încoace în care arheologi, profesori de istorie, studenţi sau elevi curioşi să afle detalii din trecutul României, să nu se instaleze pe buza Dunării şi să caute prin pământ mărturii de demult. Şantierul de la Desa este tot o poveste. Întâi locul face diferenţa când sunt căutate elemente de comparaţie cu altele din ţară. Este neatins de mâna uneori distructivă a omului sau industrializării, este plasat departe de lumea dezlănţuită, undeva la 12 kilometri de comuna doljeană Desa. Dacă este un om care s-a încăpăţânat să-l descrie mereu în cele mai frumoase şi convingătoare cuvinte, atunci acesta este arheologul Florin Ridiche, de la Muzeul Olteniei. Pe 2 august anul acesta a deschis a zecea campanie de săpături, alături de o echipă de specialişti în care acum a intrat şi un absolvent al Universităţii din Manchester. Este convins că poate vorbi de o reuşită a acestei ultime campanii.

„Ne-am dat în sfârşit seama, după zece ani de cercetări , ce anume săpăm, ca în viitor să dezvelim întregul sit şi să salvăm ce se mai poate salva“, spune arheologul Florin Ridiche.

Punctul „La ruptură“, plin de simboluri


După descoperirea spadelor, unice în Europa, din vremea Imperiului Roman Târziu, o ştampilă, de pe un fragment de cărămidă, pe care se văd însemne ale Legiunii XIII Gemina, cea care la origini era identificată prin steagul alb-albastru şi prin însemne ce amintesc de Oltenia de azi, cum ar fi leul, vine să îi întărească mult convingerea că acela este locul unde se află Castrul roman de le Desa. În urma căutărilor au apărut şi semne de înţelegere a riturilor şi ritualurilor de înmormântare, graţie obiectelor găsite care vorbesc despre timpurile când stăpânirea romană ajunge la Dunăre, la 101 d. H., iar Împăratul Traian întemeia Ulpia Traiana Ratiaria. În timpul războaielor daco-romane, construieşte o cetate de pământ pe malul Nordic al Dunării, în dreptul localităţii Desa, iar după cucerirea Daciei de către romani, în jurul ei apare o mică aşezare civilă şi un mare cimitir de incineraţie al Ratiariei.

„Am găsit 15 vase întregi şi aproximativ 30 fragmentare, opaiţe, două pandantive din bronz, diverse piese din fier, un nit de la un echipament militar. Important este că am aflat obiceiurile funerare ale romanilor, foarte asemănătoare cu cele de azi, mai puţin în privinţa incineraţiei, pentru a ne putea face o idee despre modul lor de gândire, despre relaţiile sociale, care se văd ca într-o oglindă în cimitir“, precizează Florin Ridiche. Se spune că cimitirul a fost abandonat în 274 – 275 d.H., iar după 50 de ani, romanii revin pe malul Nordic al Dunării şi ridică un castru de piatră, lucru dovedit de ştampila militară a Legiunii XIII Gemina, care atestă că a fost o unitate a acesteia, legiunea fiind stabilită în oraşul roman Ratiaria, capitala Daciei Ripensis, de pe malul bulgăresc al Dunării.

Castrul, valorificat turistic dinspre Dunăre
De-a lungul campaniilor pe şantierul de la Desa, arheologii au scos la suprafaţă sute de piese, suficiente cât să pună la punct o expoziţie care să descrie în detaliu situl. Arheologii au săpat într-un deceniu aproape 5.000 de mp. Florin Ridiche să vadă castrul valorificat turistic, în circuit pe Dunăre şi nu dinspre localitate, pentru că accesul este dificil astfel. Acolo mai poate fi văzut şi un pichet construit în vremea Regelui Carol I, dar şi un mormânt de la 1909, al grănicerului Constantin Tucă, mort pe când urmărea o contrabandă bulgară, ambele bine conservate. Apoi, bălţile reumplute anul acesta de apele Dunării fac bucăţica de natură asemănătoare cu Delta.

Colectivul de cercetare

prof.univ.dr. Petre Gherghe

prof.dr. Florin Ridiche

drd. Irina Popescu

profesorii: Marius Bâsceanu, Iulian Popescu, Lucian Popescu - Vava, Cristian Ceacâru, Andrei Brânzănescu, Liliana Şipeanu, Mara Buligă, Silviu Răduţă şi absolventul Universităţii din Manchester, Matthew McTernan.