vineri, 3 decembrie 2010

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.


Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.



În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu