Expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” la Muzeul Olteniei

Sursa: În perioada 19 noiembrie 2015 - 31 ianuarie 2016, Muzeul Olteniei Craiova, cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj, are onoarea de a găzdui şi prezenta publicului expoziţia eveniment „Aurul şi Argintul Antic al României”, cel mai important proiect expoziţional, de anvergură naţională, realizat în România în ultimii 20 de ani, manifestare organizată sub egida Ministerului Culturii, de către Muzeul Naţional de Istorie a României, în colaborare cu 31 de muzee de arheologie şi istorie din ţară. Eveniment original atât prin maniera de abordare a problematicii istorice, cât şi prin asocierea inedită a celor mai frumoase piese din colecţiile patrimoniale ale celor 32 de muzee participante la proiect, expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” se doreşte a fi un spaţiu de comunicare şi (re)descoperire a unei multitudini de istorii din trecutul României. O impresionantă incursiune istorică, realizată de specialiştii Muzeului Naţional de Istorie a României şi ai muzeelor din ţară, într-o perioadă de peste 6.000 de ani, a permis ca publicul să aibă posibilitatea de a vedea, reunite într-un singur proiect, capodoperele orfevrăriei preistorice şi antice din ţara noastră - în fapt, peste 1.000 de piese arheologice din metale preţioase, de o valoare istorică deosebită, descoperite de-a lungul ultimelor două secole pe teritoriul României. Aparent inalterabile, de o frumuseţe aparte, încărcate cu profunde şi multiple calităţi şi sensuri simbolice, exponatele proiectului „Aurul şi Argintul Antic al României” reprezintă unele dintre cele mai valoroase bunuri din patrimoniul cultural al ţării noastre, multe unice în Europa şi în lume, oferind ocazia de a admira obiecte în care valoarea intrinsecă a materialului se îmbină cu măiestria execuţiei, dar şi cu bogăţia simbolică. Relaţia dintre ipostazele metalului preţios şi universul material al diferitelor epoci şi perioade istorice este surprinsă, într-o anumită măsură, prin redarea în integralitate a contextelor din care au fost selectate piesele din aur şi argint. Insignă, însemn, prestigiu, sacralitate, bogăţie sau pur şi simplu podoabă - acestea sunt doar câteva dintre sensurile pe care le pot concentra piesele din metale preţioase. De-a lungul timpului, în slujba evidenţierii acestor roluri au fost investite pricepere tehnică, îndemânare şi imaginaţie, care au condus şi către o mare diversitate formală. Artefactele, expuse într-un spaţiu expoziţional de aproape 300 mp, reprezintă adevărate puncte de referinţă în arta metalului preţios punând în valoare efectele cromatice ale combinaţiei dintre strălucirea multicoloră a pietrelor preţioase şi cea a aurului şi argintului. Astfel, întâlnim în expoziţie piese precum diadema de la Buneşti-Avereşti, în care siluetele animalelor fantastice şi formele florale elaborate se îmbinau cu accentele de culoare conferite de incrustaţiile cu email sau pastă de sticlă, obiecte din inventarele ansamblurilor princiare getice (Craiova, Cucuteni-Băiceni, Agighiol sau Peretu). Se evidenţiază diversitatea şi bogăţia de forme a orfevrăriei dacice (brăţările plurispiralice din aur descoperite în zona cetăţii de la Sarmizegetusa Regia sau tezaure precum cele de la Sâncrăieni, Peteni, Drăgeşti, Tăşad, Sacalasău, Rociu, Bălăneşti etc.) şi, nu în ultimul rând, inventarele funerare şi tezaurele Evului Mediu Timpuriu sau Antichităţii Târzii, (Pietroasa, Apahida, Cluj-Someşeni sau Histria). Reprezentând un reper de referinţă al arheologiei din sud-vestul ţării, Muzeul Olteniei Craiova contribuie la proiectul „Aurul şi Argintul Antic al României” cu 89 de piese din aur şi argint, dintre care remarcăm tezaurul de la Vârtop, compus din 45 de monede şi numeroase alte obiecte de podoabă, dar şi piese din aur de la Romula (un medalion şi un inel), precum şi alte artefacte (coliere, pandantive, brăţări, inele), descoperite în siturile arheologice din judeţele Dolj (Moţăţei, Drănic, Daneţi, Maglavit, Fântânele), Mehedinţi şi Olt. Printre cele mai impresionante piese se numără şi un disc metalic, parte a unui scut datat la sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului. Muzeul Naţional de Istorie a României a demarat acest proiect expoziţional în decembrie 2013, iar, până în prezent, expoziţia a fost itinerată la Timişoara, Oradea, Satu-Mare, Sibiu, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Alba Iulia, Buzău, Craiova, urmând ca, din luna februarie 2016, să îşi continue periplul prin ţară către Piteşti, Iaşi, Constanţa, Piatra Neamţ şi Suceava. Expoziţia „Aurul şi Argintul Antic al României” va fi deschisă publicului începând cu ziua de joi, 19 noiembrie, la sediul Secţiei Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova, din strada Madona Dudu, nr. 14, putând fi vizitată până la data de 31 ianuarie 2016, zilnic, de luni până duminică (cu excepţia sărbătorilor legale, respectiv 25-27 decembrie 2015 şi 1-3 ianuarie 2016), între orele 9.00 şi 17.00. Preţurile biletelor vor fi cele practicate în mod obişnuit de muzeul craiovean: 5 lei pentru adulţi şi 2,5 lei pentru elevi, studenţi, pensionari.

Noua expozitie permanenta de plaeontologie de la Muzeul Olteniei - Stiintele Naturii

Casa Băniei poate fi vizitată şi virtual

În ultima vreme, o serie de importante muzee din România au reuşit să implementeze platforme pentru o vizitare virtuală: Muzeul Naţional Peleş, Pelişor, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Naţional al Sa­tului „Dimitrie Gusti” sau Complexul Naţional Muzeal „Astra” din Sibiu. De curând, şi Casa Băniei – monument de arhitectură medievală şi cea mai veche construcţie civilă din Craiova – poate fi explorată online, utilizatorii site-ului Muzeului Olteniei putând să descopere, stând în faţa calculatorului, toate ungherele clădirii. Plimbarea – una gratuită şi posibilă la orice oră din zi şi din noapte – este posibilă graţie mai multor imagini panoramice de 360 de grade ce oferă o viziune de ansamblu asupra frumuseţii şi importanţei colecţiilor de artă tradiţională. Reprezentanţii instituţiei spun că în ultima vreme lucrează intens pentru ca Muzeul Olteniei să se bucure de o mai mare prezenţă în mediul online, fapt care duce la promovarea sa şi la atragerea de noi vizitatori. O dovadă în plus este şi existenţa unui cont pe reţeaua Facebook.

17 muzee mari din lume, vizitabile cu Google Art Project. Nici unul din România…

n 2007, Google lansa Google Street View, un program cu ajutorul căruia poţi vizita oraşe din toată lumea. În 2011, compania a lansat şi Art Project, care permite vizitarea online a 17 muzee mari din lume: Galeriile Uffizi (Florenţa), Tretiakov (Mos­co­va), Ermitage (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Rembrandt-Amsterdam), Tate Britain (Londra), MoMa (Muzeul de Artă Mo­dernă, New York), Palatul Versail­les, National Gallery (Londra), Van Gogh (Amsterdam), Alte Nationalgalerie (Berlin) ş.a. Peste 1.000 de tablouri, între care unele picturi celebre, au fost scanate, digitali­zate, fiind la îndemâna oricărei persoane conectate la Internet. Din păcate, nici o instituţie românească nu se numără printre cele 17, însă până când se va întâmpla acest lucru doritorii pot sa le vadă pe site-urile lor.

Prima consecinţă a dis­po­nibilităţii platformelor pentru vizitarea virtuală, prin intermediul Internetului, a fost creşterea numărului de vizitatori. De exemplu, Castelul Peleş din Sinaia – reşedinţa de vară a regelui Carol I – are, conform statisticii ofe­rite de reprezentanţii instituţiei, prin monitorizarea Google Analitics, 62.000 de vizitatori unici pe lună, care fac un tur virtual al teraselor, curţii interioare, holului de onoare, Salonului Florentin sau Sălii Mari de Arme, pe site-ul www.peles.ro. Prezenţa pe Internet a Muzeului Naţional Peleş este completată de conturile pe Facebook şi pe Twitter, reţele de socializare pe care sunt organizate diferite concursuri, câştigătorii primind bilete gratuite pentru vizitarea muzeului. Cei care aleg o plimbare virtuală prin Muzeul „Astra” din Sibiu – unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din România şi din sud-estul Europei – au la dis­po­zi­ţie pe www.muzeulastra.ro imagini din Muzeul Civilizaţiei Populare Tra­diţionale, Muzeul de Etnografie universală „Franz Bin­der” şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară săsească „Emil Sigerus”. Ca un fapt inedit, la Muzeul Ţăranului Român (www.tur.muzeultaranuluiroman.ro) – care deţine în patrimoniu aproximativ 90.000 de piese – imaginea este completată cu documente sonore şi vizuale culese în urma cercetărilor de teren.

În general, navigarea virtuală prin muzee este destul de simplă, fie că e vorba de ferestre deschise în pagina muzeului sau de „full screen”, folosindu-se atât cursorul de mouse (pentru plimbare), fie săgeţile din meniu (explorare la 360 de grade).

Imagini panoramice şi funcţie „zoom” pentru toate cele 14 săli deschise publicului

De curând, şi Muzeul Olteniei din Craiova oferă posibilitatea unei vizitări online a expunerii de bază de la Secţia de Etnografie, pe site-ul www.muzeulolteniei.ro, la secţiunea Casa Băniei. «Aşa cum spuneam şi anul trecut, una dintre priorităţile noastre este maximizarea vizibilităţii instituţiei prin diverse mijloace multimedia. Anunţam încă de-atunci intenţia ca muzeul să poată fi vizitat şi virtual, ca orice alt mare muzeu din această lume. Ne-a luat ceva timp, trebuie să recunosc, dar asta nu din cauza faptului că nu eram noi pregătiţi pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect, ci pentru că, din păcate, legislaţia românească privind achiziţiile publice este din ce în ce mai greoaie şi mai complicată. Aşa că abia spre sfârşitul anului am reuşit să finalizăm proiectul», a explicat Mihai Fifor, managerul muzeului. „Este cu adevărat o reuşită. Practic, poţi sta acasă şi din fotoliu să vizitezi expoziţia de bază cea nouă, care a fost inaugurată în urmă cu exact un an, în ianuarie 2011, în clădirea complet reabilitată a Casei Băniei”, a adăugat acesta.

Turul virtual al Casei Băniei este unul deosebit de bogat, compus din multiple panorame pentru fiecare sală din interior, însă cel ce accesează site-ul muzeului poate vizualiza şi o serie de imagini din exteriorul clădirii. „Sunt între 400 şi 500 de fotografii, fiecare cu o rezoluţie cât se poate de bună, de 10 megapixeli, şi care, îmbinate, dau imaginea celor 14 încăperi vizitabile în cadrul acestui tur virtual. Sunt imagini panoramice de 360 de grade, dar există şi funcţia „zoom”, adică posibilitatea de a apropia fiecare piesă din expoziţie, pentru a fi descoperite detaliile. Este, aşadar, o modalitate cât se poate de civilizată şi de modernă de a vedea oferta unei instituţii muzeale”, a mai spus Mihai Fifor.

Merită, totuşi, să vedeţi expoziţia „pe viu”! Un bilet nu costă nici măcar 1 euro…

Plimbarea virtuală se face prin expoziţia permanentă, desfăşurată pe două niveluri: în două săli de la demisol, adică în vechile pivniţe ale Casei Băniei – „Facerea pâinii” (cultivarea grâului în Oltenia, cu simbolurile şi ritualurile pâinii), iar în alte nouă de la etaj – „Ritmurile vieţii” (ceramică oltenească, meşteşugurile cojocăritului şi ţesutului, nunta la olteni, obiecte religioase). Cu totul, câteva mii de piese. În alte trei săli de la parterul clădirii îşi află locul o fascinantă expoziţie de păpuşi, realizată în parteneriat cu Asociaţia Culturală „GAG” din Craiova, precum şi ateliere de olărit, ţesut, iconărit etc.

Dacă totuşi aveţi posibilitatea să ajungeţi până la Casa Băniei – situată în Craiova, pe strada „Matei Basarab” nr. 16, vizavi de Catedrala Mitropolitană –, merită să vedeţi „pe viu” expoziţia de artă populară şi pe cea de păpuşi. Nu e gratis, dar nici foarte mult nu costă un bilet: doar 3,64 lei pentru adulţi şi 1,82 lei pentru copii, adică mai puţin de 1 euro…

În curând, şi Secţia de Ştiinţele Naturii va fi deschisă internauţilor

În curând, Muzeul Olteniei va oferi posibilitatea efectuării unui tur virtual şi la Secţia de Ştiinţele Naturii, o secţiune în acest sens urmând a fi creată tot pe site-ul instituţiei, www.muzeulolteniei.ro. De altfel, Secţia va putea fi integral disponibilă pentru vizitarea „în realitate” în această toamnă.

«La sfârşitul acestei luni sau, cel mai târziu, în prima săptămână a lui februarie vom inaugura parterul Secţiei de Ştiinţele Naturii, unde vom deschide expoziţia de bază „Oltenia – Terra fosilis” – o investiţie de aproape 15 miliarde de lei vechi a Consiliului Judeţean Dolj», a precizat managerul Muzeului Olteniei, Mihai Fifor.

Repunerea totală în circuit a acestei Secţii va fi făcută odată cu deschiderea etajului al doilea, unde va fi amenajat un planetariu – singurul din această parte a ţării. „Este cât se poate de spectaculos şi de interesant pentru oricine vrea să ştie câte ceva despre sistemul solar, despre bolta cerească”, a adăugat Mihai Fifor.

Modernizarea atât a parterului, cât şi a etajului al doilea ale Secţiei reprezintă o investiţie sută la sută a Consiliului Judeţean Dolj, etajul întâi al clădirii fiind reabilitat în 2007, printr-un proiect PHARE, realizat tot cu sprijinul administraţiei judeţene.

„Urmează ca anul acesta să ne concentrăm pe identificarea resurselor financiare pentru realizarea expoziţiei de bază de la Secţia de Istorie-Arheologie, o expoziţie care, după cum arată proiectul de arhitectură recepţionat în decembrie 2011, va fi unicat în România. O expoziţie bazată foarte mult pe tehnologie, pe media”, explică managerul Muzeului Olteniei, adăugând că „ respectivul proiect a fost realizat de o societate din Spania, specializată în designul de expoziţii muzeale, care a câştigat licitaţia.

Pentru realizare propriu-zisă a expoziţiei vor fi solicitate fonduri europene, deoarece „investiţia are o valoare foarte mare şi nu poate fi susţinută cu fonduri din bugetul Consiliului Judeţean Dolj”, explică Mihai Fifor. „Optimist, gândim pentru 2014 redeschiderea Secţiei de Istorie-Arheologie. De altfel, 2015 înseamnă centenarul existenţei Muzeului Olteniei şi ne-am dori ca în cadrul acelor manifestări aniversare să inaugurăm circuitele expoziţionale la toate cele trei secţii, redate integral vizitării”, a mai spus acesta.

Sala Filarmonicii „Oltenia” este accesibilă online

«Toate instituţiile de spectacol importante oferă această oportunitate de a te plasa, chiar dacă numai virtual, în acel spaţiu şi a-l putea viziona tridimensional. Este, practic, o primă impresie pe care o poţi lăsa cuiva interesat de Filarmonica „Oltenia”. Lucru foarte important pentru noi», spune Gabriel Marciu, manager al acestei instituţii care, de asemenea, are pe site-ul propriu, www.filarmonica-oltenia.ro, opţiunea unui tur virtual al sălii de concerte şi al celor de repetiţii.

Gabriel Marciu este de părere că felul în care se prezintă o instituţie atestă şi calitatea evenimentelor care au loc în acel spaţiu. În plus, „este şi un mod de prezentare a spatiilor pentru cei care vor să organizeze diverse evenimente în acest loc, precum congrese sau diverse şedinţe”, rezultând astfel o sursă de venituri proprii pentru instituţie.

În rândul instituţiilor muzicale care pot fi vizitate virtual se înscrie, spre exemplu, şi Ateneul Român – clădire monument istoric inclusă în patrimoniul naţional şi cel al UNESCO, sediul primei şi celei mai vechi Filarmonici din ţară. Turul virtual, disponibil la adresa http://tur.fge.org.ro, cuprinde în acest caz, pe lângă foaier şi sala mare, şi spaţii mai puţin accesibile, dar foarte interesante, precum o vedere panoramică de pe clădire ori luminatorul interior.

Sursa: Cuvântul Libertăţii

Arheologia in Oltenia - Simpozion Drobeta Turnu-Severin 2011

Trecutul adus la lumina

TERMELE LEGIUNII A VII-A CLAUDIA, CIOROIU NOU (DOLJ)

Poveşti din adâncuri, despre naşterea Băniei astăzi

Arheologul Florin Ridiche, prezentând un vas antropomorf şi cel mai vechi vas întreg de lut din România

Mai multe poze despre trecutul Craiovei aici, aici, aici şi aici.

Cărămizi romane, monede, vase ceramice, podoabe, dar şi mărturisiri despre tuneluri de apărare şi morminte prăbuşite dau glas pământului pe care s-a aşezat în timp capitala Olteniei.

un articol de Laura Pumnea

„Copilu’“ Craiova vedea lumina zilei în urmă cu 1400 de ani, după spusele arheologului Florin Ridiche. Precizează că nu trebuie trecută cu vederea legătura straşnică a acestor pământuri cu împrejurimile, unele devenind în timp parte din întinderea urbană a acestor vremuri. E bine de ştiut că la nici 12 kilometri de Craiova, la Cârcea a fost identificat cel mai bătrân sat neolotic din România, de unde se păstrează cel mai vechi vas întreg de lut din ţară, aflat în depozitul Muzeului Olteniei, vas lucrat manual, nu la roata olarului, pictat policrom, ce aminteşte de prima comunitate de agricultori, din zona Viaductului din această localitate.
„În urma săpăturilor s-a găsit o groapă menajeră, cu 8.000 de fragmente ceramice. Ca model, vasele îşi au originile în zona Greciei, la Sesklo, integrate în procesul de colonizare a Europei de către populaţiile de agricultori, care se deplasau lent dinspre Asia Mică spre sud-estul, centrul şi vestul continentului“, a povestit Florin Ridiche, arheolog la Muzeul Olteniei. Oamenii îşi lucrau pământul cu unelte confecţionate din coarne de cerbi şi bouri, aceştia din urmă dispăruţi acum patru sute de ani.

Aşezarea de la Cârcea continuă în Epoca Bronzului, apoi a Fierului, în vremea dacilor şi a romanilor, în timpul lui Mihai Viteazu, de unde este consemnat un cimitir medieval.

„Într-unul din morminte a fost găsit un schelet care avea o seceră înfiptă în piept, ca semn ritualic de îngropare practicat de frica strigoilor“, a mai spus Ridiche, menţionând săpăturile făcute de Marin Nica în locaţiile Viaduct şi La Hanuri din Cârcea. Între comună şi dacii de la Craiova apare cea mai timpurie locuire din arealul actualului oraş, Piaţa Veche, din pământul căreia a fost scoasă ceramică aparţinând Culturii Coţofeni, ce conturează prezenţa primilor indoeuropeni, care pătrundeau pe continentul nostru, în intervalul 3200 – 2700 î.Hr., la începutul Epocii Bronzului, şi care aici s-au instalat unde este acum parcarea din spatele Pieţii Vechi, în apropierea Hotelului Militar.

Două Pelendave

Mereu s-a spus ba că oraşul Craiova se află pe ruinele Pelendavei dacice, ba că pe ruinele Pelendavei romane, pentru ca realitatea să fie existenţa urmelor celor două Pelendave, cea dacică identificată la Cîrligei, în comuna Bucovăţ, iar cea romană la Mofleni, astăzi cartier al Craiovei. „O tradiţie orală recentă a perpetuat ideea unei singure Pelendave în această parte de ţară“, explică arheologul de la Muzeul Olteniei. Construcţia unor garaje acum zece ani, în spatele Bisericii Hagi Enuş, dezgropa dovezi ale unei aşezări dacice, vase ceramice lucrate la roată.

„De asemenea, este foarte posibil ca tezaurul monetar din Valea Vlăicii să fi fost îngropat de dacii de la această comunitate de la Hagi Enuş. În anul 1946, în preajma Anului Nou, s-a descoperit «o ulcică de pământ cu şase monede vechi pe locul din dosul Cantinei Consiliului Popular al oraşului Craiova, care dă spre Valea Vlăicii, cu prilejul săpării unor gropi pentru amenajarea terenului Lumea Copiilor»“, completează Ridiche, cu trimitere la un articol publicat de I. Ionescu, în „Mitropolia Olteniei“.

Acesta a reuşit să fotografieze o monedă, aflată în posesia unuia din muncitorii care a descoperit tezaurul undeva între intersecţia actualei străzi Romul cu Calea Bucureşti şi intersecţia principală din Valea Vlăicii, unde, în perioada medievală, se afla cursul unui pârâu ce curgea spre Valea Vlăicii. Se pare că în antichitate aici exista obiceiul îngropării în preajma unor cursuri de apă a unor astfel de tezaure monetare. Moneda publicată, este din argint, o tetradrahmă de la regele Macedoniei, Filip al II-lea. În ce priveşte monedele descoperite în anul 1946, nu se mai cunoaşte locaţia.

De Pelendava dacică sunt legate vestitul „Tezaur de la Craiova“ şi mormintele princiare tumulare, din preajma poligonului militar de la Cernele.

Aflat la Muzeul Naţional de Istorie a României, „Tezaurul de la Craiova“ conţine 50 de piese de podoabă şi harnaşament, din argint. Se povesteşte că a fost recuperat la sfârşitul secolului al XIX de la nişte negustori evrei, care au aflat că piesele provin din Craiova. Tezaurul a fost luat de nemţi în Primul Război Mondial şi readus după în ţară. Pelendava dacică este distrusă în timpul războaielor daco-romane, iar locuitorii de azi ai cartierului Mofleni stau pe aşezarea construită atunci de romani, posibil ca o mică fortificaţie, de ale cărei urme nu s-a dat. O cărămidă cu ştampila NM (Numerus Maurorum), găsită în zidul Bisericii dela Bucovăţ, bifează prezenţa romană.

„Avem doar urme ale Pelendavei romane, nu putem vorbi de existenţa Craiovei pe ruinele ei“, aduce lămuriri Dorel Bondoc, arheolog la Muzeul Olteniei.

Oraşul de sub oraş

Un teren de lângă Fântâna Obedeanu, în apropierea ANL-urilor din cartierul Craioviţa Nouă, este ştiut de cunoscători drept rezervaţie graţie semnalării acolo a unor locuinţe ale unei populaţii de epocă slavă, şi acoperit în prezent de un strat gros de moloz. Despre slavi se pomeneşte şi pe întinderea platoului pe care se află Casa Băniei şi Biserica Sf. Dumitru şi pe lângă care curgea un braţ al Jiului, la Cernele şi Făcăi.

Despre aceste patru aşezări timpurii slave se spune că stau la baza formării actualului oraş. Muzeograful Toma Rădulescu, şeful Secţiei de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei, chiar pune centrul de greutate în zona catedralei de azi „Sf. Dumitru“, unde veneau pelerini din toată ţara, dezvoltau dughene şi făceau negoţ. Tot el pomeneşte drept cea mai veche aşezare de sub oraş în zona Calea Severinului, unde conform Legendelor Craiovei, de B.P. Haşdeu, oraşul s-a scufundat şi s-a mutat unde e acum catedrala. La temelia Casei Băniei s-au găsit în perioada 2007 – 2008 vase lucrate la roată, cu motive ornamentale, predominant linii paralele vălurite.
Începuturile urbane sunt plasate în Piaţa Veche, primul târg medieval din zonă, centru de schimb de mărfuri.

Într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab apare prima atestare documentară a localităţii la 1475. Târziu, caracterul de aşezare negustorească, a dus la mutarea centrului administrativ la Craiova. Din construcţia oraşului se pare că a dispărut cimitirul orăşenesc, de la sfârşitul secolului XIII, care s-a prăbuşit. Încă se povesteşte, de altfel, de oseminte înghiţite de aceste pământuri, după mutarea cimitirelor din jurul bisericilor, la marginea oraşului.

„Trecutul este mărturia că strămoşii noştri erau receptivi la o civilizaţie europeană“, punctează muzeograful Toma Rădulescu. O necropolă ar fi existat chiar unde este astăzi Teatrul Naţional. Cu fascinaţie încă se mai vorbeşte despre sistemul de tunele, care porneau de la Casa Băniei şi duceau aproape de Jiu, identificate de asemenea în zona restaurantelor Minerva şi Periniţa. „Eram copil, mergeam cu tata de mână aproape de Periniţa când se demola tunelul din timpul lui Radu de la Afumaţi, sub pretextul că «se bagă partizanii în el»“, îşi aminteşte Toma Rădulescu.

Sursa: Adevarul de Seara Craiova

SImpozion "Oltenia. Interferente culturale" editia a II-a, 2011

Program Simpozion "Interferente Culturale In Oltenia" editia a 2-a

O carte noua

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin
de Anca Ungurenuş

Oraşul nostru a fost cândva dezbrăcat de idilic şi împroşcat cu noroiul care domnea pe străzi

Publicaţia Arhivele Olteniei din 1924 adăposteşte, în primele pagini, câteva însemnări dintr-un jurnal de călătorie al unui cetăţean german. În călătoria lui spre Orient, a trecut şi prin Craiova.
Cuvintele scrise de cel ce-şi spune Eremit din Gauding, căruia nu i se cunoaşte „numele civil“, nu aduc laude Cetăţii Banilor. Nu sunt nici măcar neutre şi nu lasă nici o impresie de abţinere. El descrie, fără ascunzişuri, o Craiovă tristă, sumbră, plină de câini vagabonzi, oameni leneşi şi noroi.
Casele erau răspândite printre cele mai mizerabile bordeie şi înconjurate de locuri pustii şi pline de mărăcini. Grădinile lipseau, spunea germanul, iar odăile din case erau goale, înăuntrul lor fiind doar câte „o laviţă acoperită cu covor, pe care ziua şed (oamenii - n.r.), noaptea dorm“. Craiovenii nu păreau să ştie ce e aceea o stradă pietruită, căci pe vremea aceea erau aşternute cu bârne, adică trunchiuri de copaci cojite şi făţuite cu barda. Pretutindeni domneau noroiul, bălţile şi murdăria. Dar şi nebunii, după cum nota Eremitul din Gauding. „Toate mascaradele, care se pot închipui şi le poate inventa nebunia, se mişcă pe străzi în formele şi figurile cele mai groteşti, mai rari; crezi că aici s-au adunat un album de hainele tuturor continentelor“.



Un peisaj teribil

Neamţul călător locuia într-o odaie frumoasă şi primea o mâncare „escelentă“ de la farmacistul Schwab, conaţional de-al lui, singurul pe care părea să îl aprecieze. După ce şi-a mâncat bunătatea de cină, a ieşit într-o seară la promenadă pe urâtele străzi ale urbei, unde află povestea romilor chinuiţi de boieri. „Se zice că această educaţie este ceva zilnic; părinţii omoară şi mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinşi cu aceasta; şi să aibă şi ei plăcerile lor“.
Se pare că, în vremea în care germanul a poposit în Bănie, lumea prefera să se izoleze în case. „Tot pare în ruină. Pe străzi nu vezi nici femei, nici fete; toată noaptea urlă câinii, cari aici aleargă, ca şi în Constantinopol, sălbatici şi fără stăpân“. Tot aici cică se lua în derâdere religia şi tot ce ţine de ea. Popii n-aveau altă treabă decât să „se certe: avut-a Dumnezeu barbă sau nu?“.
Peisajul urbano-rural din Craiova înfăţişa femei care „stau la porţi şi torc; bărbaţii zac prinprejur şi dorm; ei lucrează atât de puţin, încât în anii 1816-1817 a fost atâta lipsă de au mâncat pâine din coajă de stejar“, asta pentru că în perioada de secetă ei alegeau „să flămânzească din cauza lenei“. Până şi vinul era tulbure, tot din cauza lenei care nu-i părăsea pe cei ce ar fi trebuit să se îngrijească aşa cum se cuvine de viţa-de-vie.


„Ţara aceasta pustiită de oameni“

„Acestea le-am spus, ca să arăt cum trebuie să călătoreşti pe aici, dacă vreai să vezi ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu şi pustiită de oameni“. În opinia călătorului spre Orient, ţara - sau zona pe care el apucase să o vadă - era frumoasă, dar, din păcate, populată, şi nu de străini veniţi să pribegească: „Dar şi în tot drumul meu eu nu am întâlnit niciun călător“.
Chinul neamţului dezamăgit a trebuit să continue preţ de câteva zile. „Podul peste Jiu fusese luat de apa mare din ploi; mai multe zile am trebuit să petrec în trista Craiovă“. În final, el a reuşit să scape din zona cu „câteva miserabile bordeie de-asupra pământului şi în pământ“, într-un copac scobit pe care ţăranii îl întrebuinţau la pescuit. Aşa a trecut el Jiul, iar când a ajuns la Dunăre s-a declarat total dezamăgit de „proştii aceia“, care credeau că are un bou ascuns în cufăr. Mai mult, s-a întâmplat tărăşenia ca nici să nu ştie „să citească, nici să înţeleagă paşaportul“ lui.
Să fie oare aceasta imaginea Craiovei adevărate, dezbrăcate de laude, de memoriile melancolice ale celor care au trăit în acea perioadă? Prin ochiul rece şi obiectiv al unui neamţ, Craiova era nici mai mult, nici mai puţin decât paradisul întors.

Sursa: Gazeta de Sud

Slove pentru Universitate

Slove pentru Universitate
de Anca Ungurenuş

Interesul pentru înfiinţarea unei Universităţi în Bănie datează de mai bine de 80 de ani

Există, păstrată în Arhivele Olteniei din 1925, o scrisoare a doctorului Charles Laugier - cunoscut pentru o activitate remarcabilă în educaţia sanitară - către Ministrul Şcoalelor de atunci, dr. Constantin Angelescu. Ea a fost redactată în scopul propunerii înfiinţării unui centru universitar la Craiova, fapt realizat abia după 22 de ani. Regăsim, în limbajul vremii, dorinţa şi ardoarea preşedintelui Societăţii „Prietenii Ştiinţei“ de a pune bazele unei instituţii prestigioase, care să pregătească viitoarele elite ale Craiovei şi nu numai.

„Domnule Ministru,
Încă înainte de răsboi, dar mai cu seamă dela răsboi încoace, un puternic curent cultural se dovedeşte în Craiova. Masele mari, atât din Craiova cât şi din întreaga Oltenie, se arată profund avide de cultură, de lumină. Aceasta explică dece Societatea «Prietenii Ştiinţei» din Craiova, în numele căreia am onoarea a Vă adresa această cerere, a reuşit să se menţină şi să obţie de 12 ani, decând fiinţează, un succes pe atât de desăvârşit, pe cât de neaşteptat în activitatea sa culturală.
Aceasta explică dece numeroase alte instituţiuni culturale s-au născut şi se desvoltă în Craiova în mod uimitor.
Societatea «Prietenii Ştiinţei» însă are avantajul de a fi văzut bine dela început, şi măsurând entusiazmul, cu care populaţiunea noastră oltenească îmbrăţişa cultura, şi-a înscris în programul său, ca un ţel realizabil, cererea de instituţiuni superioare universitare în Craiova.
În aceasta, Societatea «Prietenii Ştiinţei» a fost condusă nu numai de o dorinţă sau de o nevoe regională, dar a apreciat că nicăeri poate în toată ţara nu i-ar sta mai bine şi nu ar fi mai cu profit o şcoală de înaltă învăţătură ca în inima chiar a românismului, în mijlocul acestei Oltenii mândre şi bogate în simţiri şi în cugete româneşti.
Românii din toate unghiurile, petrecându-şi viaţa universitară în mijlocul Oltenilor, s-ar încălzi fără învoială la văpaia vie şi curată a sufletului oltenesc. Oltenii, înlesniţi la învăţătură superioară prin o universitate aci, s-ar răspândi la rându-le în toate părţile ţării şi ar duce cu ei puterea de muncă şi sclipitul inteligenţei lor, spre fala numelui de Român.
Să mai ilustrăm cu exemple, Domnule Ministru, acesta adevăr este, credem, de prisos, când ne adresăm Domniei-Voastre“.

„Oltenii ar năvăli a aceste şcoli“

„Societatea «Prietenii Ştiinţei», conscientă de acestea adevăruri şi convinsă de apropiata lor înfăptuire, a făcut totul pentru a intensifica acest curent, şi astăzi dezideratul acesta se găseşte în sufletul tutulor Craiovenilor, în sufletul tutulor Oltenilor.
De aceia, Domnule Ministru, în preajma votărei unui nou buget, în preajma înfăptuirei a noi puncte din vastul şi atât de importantul D-Voastră program, Societatea «Prietenii Ştiinţei» se face prin mine interpretul sentimentelor generale şi vine astăzi să vă solicite respectuos înfiinţarea şi în Craiova a unui început de învăţământ universitar, care s-ar putea traduce deocamdată prin o Academie agricolă, industrială şi comercială, printr-o Secţiune de ştiinţe politice şi administrative pentru pregătirea viitorilor funcţionari ai Statului, printr-un Institut electro-tehnic, o Şcoală pregătitoare de medicină, sau altele.
Oltenii ar năvăli la aceste şcoli şi, pe lângă numărul de studenţi îndepărtaţi ce s-ar mai înscrie, ele ar deservi de sigur şi întreaga regiune a Banatului şi Ţării Haţegului.
Încredinţaţi, Domnule Ministru, de stăruitoarea şi luminata grije ce purtaţi culturei româneşti, încredinţaţi de dragostea D-V. pentru popor, pe care ştiţi să-l preţuiţi aşa cum se cuvine, nădăjduim că acestui apel ce poporul oltenesc vă adresează prin mine, veţi binevoi a-i acorda tot sprijinul, şi toată solicitudinea, pentru care vă este, Domnule Ministru, asigurată întreaga şi profunda noastră recunoştinţă.
Preşedinte, Dr. Laugier.
Secretar General, Dem. D. Stoenescu“

Dorinţa lui Laugier s-a materializat, însă nu a apucat să o vadă cu ochii lui. Tot ce ne rămâne este să amintim, din când în când, cuvintele celor care şi-au dorit să pună primele cărămizi în construirea unui viitor ambiţios pentru noi, cei ce i-am urmat.

Sursa: Gazeta de Sud

Expozitie Muzeul Olteniei Craiova

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

Ionel Stoica, Liliana Năstase

Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...


Cum se naşte gruparea

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Sursa: Historia.ro

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania / O depunere de arme romane la Desa, jud. Dolj

A small deposition of roman weapons discovered at Desa, Dolj County, Romania

Romania, Judetul Calarasi, Movila Calomfirescu-Gumelnita – un punct uitat in timp, situat la doar 5 kilometri de orasul Oltenita. Aici, in anul 1922, reputatul cercetator Vasile Parvan descoperea urmele unei uimitoare culturi arhaice, care a dominat teritoriul de sud al tarii noastre, in a doua jumatate a mileniului 5 inainte de Hristos – o dovada pretioasa a prezentei omului din timpuri imemoriale in cadrul bazinului Carpato-Danubiano-Pontic. Astazi, DESCOPERA.ro are onoarea de a va prezenta un extraordinar documentar stiintific realizat de tanarul si talentatul regizor roman Daniel Simion – “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”, o docudrama indrazneata care ne provoaca sa calatorim in timp cu 6.000 de ani in urma!
Filmul “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”

“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este un documentar de 47 de minute care reconstituie o zi din viata unei comunitati gumelnitene eneolitice, care a trait pe teritoriul actualului Bocsani cu 4500 de ani inainte de Hristos. Filmul are la baza studiile si informatiile stranse in 10 ani de cercetari arheologice care s-au desfasurat pe valea Neajlovului, in zona Bucsanilor din judetul Giurgiu. Respectand cele mai inalte rigori ale unui documentar stiintific modern, “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este construit ca o docudrama prin intermediul careia spectatorul modern este ademenit sa calatoreasca inapoi in timp, sa descopere o comunitate a misterioasei civilizatii eneolitice chiar din sanul acesteia, intr-un mod imersiv, participand 24 de ore simbolice, alaturi de gumelniteni, la activitatile acestora.

Vizionare placuta!

1. Gumelnita - Bucsani (partea 1) de pe tare.ro

2. Gumelnita - Bucsani (partea a 2-a) de pe tare.ro

“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Cu: Gabriel Spahiu
Regia: Daniel Simion
Scenariul: Cătălin Bem, Daniel Simion
Producători: Cătălin Bem, Alexandru Preoteasa, Daniel Simion
DESCOPERA.ro ii multumeste domnului Daniel Simion pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie filmul!

Geneza de pe malurile Dunarii

Pe teritoriul tarii noastre de astazi au aparut si s-au succedat unele dintre primele civilizatii umane de pe Terra. Nume precum Cucuteni, Boian, Gumelnita, Ariusd sau Marita ar trebui sa fie cunoscute de orice roman. Dintre cele enumerate, cultura Gumelnita se distinge prin complexitate si originalitate, arheologi din diverse tari considerand-o una dintre cele mai stralucite dovezi palpabile ale primelor populatii umane in Europa. Complexul cultural Gumelnita-Kodjadermen-Karanovo VI, cum il numesc arheologii bulgari, pe baza siturilor descoperite pe teritoriul lor, reprezinta, in fapt, prima mare unificare a civilizatiilor care traiau pe atunci in zona dintre Carpati si Balcanii de sud.
Cultura Gumelnita s-a format, in principal, din evolutia locala a culturilor mai vechi – Boian, Marita si Karanovo V. Fenomenul s-a petrecut cu repeziciune pe scala istorica, insa inca de la inceputurile sale putem vorbi despre o cultura unica cu aspecte regionale. Arheologii le-au impartit in variantele regionale de tip nord-dunarean, dobrogean si sud-balcanic, peste care se adauga aspectele originale ale subtipului Stoicani-Aldeni din nord-estul Munteniei si sud-estul Moldovei. Primele asezari, denumite de arheologi – Tell, erau ridicate intotdeauna langa surse naturale de apa de tipul raurilor si lacurilor, fiind inconjurate de terenuri propice supravietuirii, unde locuitorii puteau sa practice agricultura primitiva, cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea.

Primele dovezi ale acestei culturi au aparut sub forma unei colectii arheologice compusa din obiecte de ceramica, lut, marmura si os, deshumata langa Movila Gumelnita, in anul 1924 de catre arheologul Vladimir Dumitrescu. Studiile de arheologie si zoologie efectuate in cele 18 asezari reprezentative pentru cultura Gumelnita au demonstrat ca principala ocupatie a locuitorilor sedentarizati consta in cresterea animalelor recent domesticite: aici au fost descoperite un numar considerabil de fosile apartinand animalelor domestice.
Pe baza acestor fosile, arheologii arata ca cele mai pretuite animale din acele vremuri imemoriale erau vitele, oile, caprele, porcii si cainii – cei din urma, folositi in egala masura la pastorit, vanatoare si paza. Ca fapt curios, merita mentionat ca vitele erau crescute mai degraba in scop de tractiune si transport, decat ca furnizoare de carne. Oile si caprele erau crescute aproape exclusiv pentru produse lactate, lana si blanuri, cea mai mare parte din carnea necesara alimentatiei gumelnitenii luand-o de la porcii crescuti langa gospodarii. Exista totusi unele dovezi conform carora in patru asezari, respecitv Bordusani, Vitanesti, Mariuta si Orsova s-au descoperit evidente osteologice, conform carora si cainii serveau drept surse de hrana. Utilizarea celui mai bun prieten al omului in scop de felul doi la masa, nu reflecta iminenta unor perioade de foamete, ci mai de graba existenta unor obiceiuri rituale care constau si in acest aspect culinar atat de reprobabil in zilele noastre.

Cea mai avansata civilizatie a Europei arhaice

Cel mai specific element al culturii Gumelnita consta in folosirea pe scara larga a ceramicii in confectionarea de obiecte de cult si de uz comun. Foarte cautata era ceramica neagra si cea rosu-caramizie. Obiectele din ceramica aveau forme si decoruri variate, prezentand desene in relief sau incizate, precum si picturi cu grafit. Pentru acele vremuri, decorarea cu grafit reprezenta o tehnologie extrem de avansata, deoarece consta in coacerea dubla in cuptoare, ultima ardere necesitand temperaturi de peste 1.100 grade Celsius. Pictarea vaselor se facea, in general, cu numai doua culori, rosu si alb, dar exista si mostre pictate tricolor.





Foarte caracteristic pentru cultura Gumelnita, la fel ca si in cazul culturii Salcuta, era folosirea frecvanta a topoarelor de mari dimensiuni alaturi de lamele lungi de silex, care depasesc deseori lungimea de 30 cm. Locuitorii sai nu erau tocmai pasnici, in acest sens stand drept marturie numeroasele varfuri de sageti si sulite realizate tot din silex, care prin numarul foarte mare sugereaza ca nu erau folosite doar pentru vanatoare. Arama era des folosita atat pentru podoabe si bijuterii, cat si pentru realizarea unor lame de securi si dalti. In faza secunda a civilizatiei, apar si obiecte din aur, cel mai adesea sub forma de bijuterii.
Deseori, se pare ca produsele agricole si cele animaliere nu suplineau intotdeauna necesarul alimentatiei zilnice a gumelnitenilor. Pusi in fata unei asemenea situatii limita, locuitorii apelau frecvent la vanatoare si pescuit, indeletniciri in care excelau. Asadar, in asezari au fost identificate numeroase specii de animale salbatice, vanatoarea fiarelor periculoase transformandu-se, deseori, in adevarate acte temerare.


Frecvent, se vanau caii si magarii salbatici, cerbii, elanii, caprioarele, iepurii, dar si specii puternice si periculoase, precum ursii, mistretii, lupii si chiar leii, care traiau pe atunci in Dobrogea. Foarte cautate erau si animalele mici cu blana pretioase de genul dihorilor, jderilor, vidrelor, castorilor si vulpilor. Mari vanatori erau mai ales cei care au trait pe locurile unde astazi se inalta localitatile Insuratei, Carcaliu, Cascioarele si Vitanesti. Vanatoarea ne ofera date importante despre clima de atunci, deoarece prezenta unor specii de animale iubitoare de caldura, precum magarii salbatici, cerbii lopatari si leii, ne demonstreaza faptul ca in perioada eneolitica, clima era mult mai calda decat cea actuala.

Foarte important, in cadrul economiei locale, s-a dovedit a fi si pescuitul. De fapt, sunt evidente care sugereaza fara tagada ca pescuitul era o ocupatie chiar mai importanta decat vanatoarea. Situatia nu ar trebui sa surprinda, deoarece comunitatile gumelnitene au inflorit in preajma Dunarii de Jos si a luncilor sale. Iar in acele timpuri, batranul fluviu furniza cantitati imense de peste, incomparabile cu populatiile piscicole infime din prezent.
Resturile osteologice de peste descoperite in anul 1994 sugereaza faptul ca pestii erau de ordinul miilor, identificandu-se 22 de specii de pesti consumate frecvent de localnici. Gumelnitenii isi faurisera unelte pescaresti avansate de genul harpoanelor si plaselor de pescuit, dar si metode rudimentare, constand in garduri si cosuri. Principalii pesti capturati erau somnii, stiucile, salaii, crapii si bibanii, dar prindeau foarte des si sturioni. Exista dovezi conform carora gumelnitenii conservau pestele pentru iarna prin uscarea la soare si vant, prin afumare si, uneori, sarare.



Cand se asterne praful peste Timp

Viata artistica si religioasa era marcata de faurirea statuetelor. La fel precum se intampla in cadrul oricarei alte culturi arhaice, arta plasica de tip Gumelnita este extrem de specifica, variata si bogat reprezentata. Cea mai mare parte a statuetelor descoperite sunt realizate din lut. Ca o caracterisitca zonala, predomina statuetele zoomorfe, in detrimentul celor antropomorfe. Insa, trebuie specificat ca cele care reprezinta siluete umane sunt deosebit de bine stilizate, cu redari fidele ale fizionomiiloe si atitudinilor.

Unele statuete umane erau impodobite cu obiecte de cupru, constand in cerceri si coliere. Multe dintre celebrele vase ale culturii Gumelnita au forma umana, zoomorfa sau mixta. Satele gumelnitenilor dispuneau de locuinte avansate, cu uz specific. In afara locuintelor pentru dormit, s-au descoperti urme de ateliere, in care se realizau unelte, podoabe si statuete de cult, dar si ceea ce pare a fi un “abator” primitiv, destinat exclusiv sacrificarii si transarii animalelor. Nu lipsesc nici urmele de mori pentru macinat cereale sau altarele de cult si sanctuarele.
Oamenii culturii Gumelnita aveau o atitudine distincta si in privinta riturilor si credintelor cu privire la morti. Inhumarea se facea intotdeauna dupa ce cadavrul era asezat in pozitie fetala, chircit, cu genunchii stransi la piept, asezat cel mai adesea pe partea stanga a corpului. Rar se adaugau ofrande in morminte. S-au descoperit foarte multe morminte ale copiilor, multi dintre acestia prezentand urme de malformatii congenitale, ceea ce sugereaza ipoteze legate de posibile sacrificii rituale ale copiilor handicapati, pe care obstea-i considera incapabili sa supravietuiasca in conditii normale.
Cel mai probabil, gumelnitenii practicau si un cult al craniilor (foarte raspandit in intreaga lume la acea data), in acest sens descoperindu-se depuneri de cranii umane retezate in preajma vetrelor de foc. Mormintele bogate in vestigii sugereaza o societate puternic organizata, care functiona pe baza unei ierarhii riguroase.

Povestea culturii Gumelnita se sfarseste incetul cu incetul, odata cu sosirea si stabilirea la Dunare a triburilor apartinand culturii Cernavoda I, triburi care sunt considerate de majoritatea cercetatorilor drept primii proto-europeni, stramosi ai pelasgilor, hiperboreenilor si, mai tarziu, ai daco-getilor. Cu toate ca civilizatia Gumelnita s-a sfarsit relativ brusc la Dunare, ea mai continua circa o suta de ani in Muntenia si in Balcani.

Fotografiile care ilustreaza acest articol au fost facute la realizarea filmului “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”

Sursa: Descopera.ro

Watcha Clan - Balkan Qoulou

O melodie pentru pace si solidaritate in Balcani si peste tot in lume! / A song for peace and solidaritiy in the Balkans and alla round the world!



Balkan Qoulou - Watcha Clan (Rüstico Cumbia Mashup) by Dj Rüstico

De prin lume adunate....

tot cautand pe internet, am mai dat peste cateva bloguri interesante oltene:

Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.

blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.

blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.

Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.

În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.