luni, 21 decembrie 2009

Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ” 2010 - Ediţia a XVII-a

În perioada 16–18 septembrie 2010, Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Olteniei Craiova, în colaborare cu Consiliul Judeţean Dolj, organizează ediţia a XVII-a a Conferinţei ştiinţifice internaţionale „MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ”.
Cunoscând preocupările şi realizările dumneavoastră ştiinţifice, vă invităm să onoraţi cu prezenţa desfăşurarea lucrărilor acestei manifestări ştiinţifice.
TEMATICA CONFERINŢEI
• MINERALOGIE - PALEONTOLOGIE
• BIOLOGIE VEGETALĂ
• BIOLOGIE ANIMALĂ (NEVERTEBRATE)
• BIOLOGIE ANIMALĂ (VERTEBRATE)
• ECOLOGIE-PROTECŢIA MEDIULUI
CONDIŢII DE PARTICIPARE:
- Taxa de participare: 50 EURO - se va achita la primirea mapei, cu ocazia participării la lucrările Conferinţei; ea include contravaloarea mapei şi taxa de publicare a lucrărilor;
- fiecare autor poate participa cu maxim două comunicări (autor sau coautor), pe care trebuie să le expedieze pe adresa muzeului, redactate conform Recomandărilor pentru autori accesibile pe site-ul Conferinţei www.sesiuneinternationalamuzeulolteniei.ro;
- Limba de comunicare: engleza.
Comunicarea (comunicările) susţinute în cadrul acestei manifestări ştiinţifice va (vor) fi publicată (publicate) în volumul XXVI/2010 al revistei “Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii”, acreditata CNCSIS în Reviste categoria „B+” (Indexată ISI).
Revista apare anual. Pentru a facilita tipărirea la timp a volumului, vă rugăm să trimiteţi comunicările până la data de 1 mai 2010.
Comunicarea (comunicările) o (le) puteţi expedia prin e-mail sau prin poştă (în acest caz, listate şi în format electronic).

Mai multe detalii la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ” 2010 - Ediţia a XVII-a.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Portret - Cadoul perfect de Craciun - Super Oferta!!!

Vin sarbatorile iar fiecare dintre noi va incepe sa caute prin magazine un cadou cat mai pe gustul persoanelor dragi, dar bineinteles in comert se gasesc numai cadouri facute pe banda rulanta, singurul aspect diferit fiind doar cel al preturilor.
Noi, echipa Aprilily avem o oferta pentru toti cei care isi doresc un cadou personalizat, executat special pentru voi si pentru cei dragi voua.
Oferta speciala de craciun : portrete cu motive de sarbatori de iarna, cu o larga varietate a detaliilor, toate dupa placul clientilor.
Ne puteti contacta la tel: 0762.078.576, mail: echipa_aprilily@yahoo.com.
In momentul de fata, datorita volumului mare de munca, nu va putem onora comenzile mai repede de 7-10 zile de la activarea acesteia.

Date de contact:
Numar de telefon: 0762.078.576
Adresa e-mail sau IM: lorandcristian

Street Art in Craiova

Un articol despre fenomenul streetart in Craiova aparut in Jiunimea.

Cainele si…Zbarlitura


Strazile din Craiova ii inspira. Te-ai intrebat vreodata cine se ascunde in spatele animalutelor desenate si lipite pe strazile orasului? Un cuplu de doi street artisti, avand nickname-urile de 2efs si CD, ce isi lasa amprentele prin personajele lor, Cainele cu lipici si Zbarlitura (poti vedea personajele mai jos).

Intrebati care este motivul pentru care nu vor sa-si dea numele real in interviu, cei doi sunt de parere ca nu conteaza cine face street-art, ci arta in sine. Un al doilea motiv ar fi si faptul ca este relativ ilegal.

Ce ii influenteaza? Muzica, evident. 2efs spune ca este influentata in special de reggae si hip hop, genurile sale muzicale preferate. “Sunt influentata de muzica mai ales in materie de cromatica. Sunt indragostita de culoarea verde.” Desi termenul de graffiti este o ramura a culturii hip hop, CD ne dezvaluie ca “cei mai multi care fac graffiti nu au nicio legatura cu hip-hop-ul. Eu, de exemplu, sunt punker. Se aprecieaza diversitatea, de exemplu, printre grafferi renumiti se afla si manelisti. E o chestie cam aiurea, dar asta e realitatea. Cum spuneam, nu conteaza genul de muzica, aici e vorba despre graffiti. Iubirea pentru street art ne leaga indifferent de preferinte sau modul de viata.”

Despre personajul sau, Zbarlitura, 2efs ne spune ca a cautat ceva care sa ii semene. ”M-a inspirat parul meu des si valvoi”. Personajul sau e uneori trist, alteori enervat, dar de cele mai multe ori vesel si jucaus. Ea ne dezvaluie ca acest lucru este in stransa legatura cu starile sale de spirit din acel moment. Despre ea ca persoana reala nu spune prea multe. Daca ar fi sa se descrie prin trei cuvinte, acelea ar fi “vesela, sociabila, sincera”. “Mi-a placut de mica sa desenez. La inceput desenam tot felul de personaje, fara sa aiba vreo legatura. Apoi mi-am construit personajul meu, Zbarlitura”. De asemenea, ne zice ca “stickerele nu sunt niste lucrari foarte complexe, prin graffiti ma exprim mult mai bine. Insa, aici este nevoie de spray-uri, care sunt destul de scumpe si nu se gasesc in Craiova. Trebuie sa facem drumuri la Bucuresti pentru a ne aproviziona”

Cat de mult timp dedica acestui hobby? “Desi ramane doar la statutul de hobby, street art-ul inseamna foarte mult pentru mine. Nu respect un program strict, desenez pur si simplu cand am inspiratie si dispozitie necesara.”

Despre diferenta dintre street-art si graffiti, CD e de parere ca “multi fac confuzie intre street art si graffiti. Graffiti-ul este inclus in street art. De fapt, chiar orice mesaj mai profund poate fi inclus aici.” De ce “mazgalesc” zidurile? In primul rand, din pasiune. In al doilea rand, pentru ca iubesc sa anime locurile mai urate. “ Mi se pare foarte interesant ca in locurile urate si pline de gunoaie, sa existe pete de culoare. Uneori lipim stickere si pe indicatoare, insa este oarecum riscant. Ultimul desen l-am facut sub un pod, se poate observa din tren”. Tot 2efs ne marturiseste ca desenele sale nu au un mesaj anume, sunt doar amuzante pentru ca atunci cand le vezi pe strada sa te faca sa zambesti.

Insa, ca orice activitate, si street-art-ul are aspect negative. De multe ori se intampla ca stickerele sa fie dezlipite sau mazgalite. “Cand vad o chestie vandalizata, sunt foarte revoltat”, ne spune CD. Probabil oltenii ar trebui sa fie mai respectuosi fata de munca depusa de street artisti.

luni, 14 decembrie 2009

Imagini vechi din Craiova (partea 2)

Strada Lipscani în trecut









…şi în prezent

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Amza Pellea - zaibărul de Băileşti comemorat ieri de 700 de persoane

Un articol despre Amza Pellea la comemorarea a 26 de ani de la plecarea acestuia dintre noi.

700 de oameni s-au strâns ieri seara în centrul oraşului Băileşti, ca să aprindă câte o lumânare şi să-i trimită în ceruri un gând bun unul dintre cei mai importanţi actori români, Amza Pellea.

A trecut un sfert de secol din 12 decembrie 1983, când s-a stins actorul care a animat nenumărate personaje de teatru şi de film şi l-a creat pe Nea Mărin, olteanul care se lupta cu o lume ostilă: armata, “airoplanul”, “cinematografu’” sau “timpul probabel”. În tot acest timp, prezenţa lui în memoria românilor nu s-a estompat deloc. Dimpotrivă, ea s-a permanentizat, calităţile actorului şi omului Amza Pellea fiind suficient de puternice pentru a-i asigura un loc de neclintit în inimile românilor de pretutindeni.

Amza Pellea, regretatul actor ce i-a încântat pe cinefili cu peste 50 de personaje, în filme care au scris istoria cinematografiei româneşti, este comemorat în aceste momente printr-un eveniment important organizat la Băileşti, judeţul Dolj, unde s-a născut şi a copilărit. Nea Marin a rămas o pledoarie pentru virtutea salvatoare a umorului. Un personaj care nu plictiseşte, nu e redundant, nu se repetă pe sine, ci se inventează în fiecare scenetă, a schimbat alb-negrul oferit de micul ecran într-o epoca de tristă amintire. S-a aşezat deasupra ei şi a ironizat-o înţelegător, când dulce, când amar.

Sergiu Nicolaescu spune că Nea Mărin e un rol creat de Amza Pellea, un actor care nu poate fi înlocuit:
“Amza putea să joace orice”.

Amza Pellea s-a născut la 7 aprilie 1931. A fost profesor la IATC. Reprezentant al Promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre actorii cei mai dăruiţi ai scenei româneşti.

Amza Pellea, s-a stins din viaţă pe 12 decembrie în 1983, la vârsta de 52 de ani. Nici până astăzi nu sunt pe deplin cunoscute condiţiile în care actorul a părăsit scena vieţii sale. Unele surse afirma ca marele actor s-ar fi stins din cauza cancerului pulmonar provocat de fumat, iar altele susţin că ar fi fost ucis de Securitate, deoarece, în scheciurile sale, ironiza regimul comunist.
ţi
Sursa: Ramona GABROVEANU, Ediţie Specială

Obiceiuri romanesti de Craciun si Anul Nou

 Descrierea mai multor obiceiuri de iarna din Oltenia si alte regiuni ale Romaniei intr-un articol captivant din Gandul

Poveste de iarnă din alte vremuri

Un articol interesant din Gazeta de Sud.


Poveste de iarnă din alte vremuri


Craiova de altădată în Ajunul Crăciunului avea altă strălucire. Copilul de mahala pornea cu pălmuirea îngheţată a crivăţului la colindat, prin case boiereşti. Omul de azi îl vede aievea pe micuţul care uita de frigul de afară şi se prindea într-un joc al iernii alături de tovarăşii săi de joacă.
„Se aud din depărtări ecourile triste, de jalnice melodii fugărite de viforniţa gerului, ca sunetul clopoţeilor de argint ai unei troici urmărite de vrăjmaşi, de haita lupilor.
Sunt colindătorii. Prospeţimea glasurilor copilăreşti este pălmuită de ironia îngheţată a Crivăţului, cu sunete triste de cucuvea“. Aşa era pe vremuri seara de Ajun de Crăciun, în mahala, cum o descrie Iancu Constantinescu în „Cu aripi noi spre cer“.
Omul matur de azi, copilul de ieri, în Craiova de altădată, o porneşte din mahalaua sa spre centru, încătuşat în amintiri frumoase, dintr-o iarnă de demult. În centru nu era ca în mahalale. Un alt climat, un anotimp cu friguri îndulcite te întâmpina.
„Lume multă şi voioasă zâmbind cu mulţumire ninsorii îmbelşugate şi tihnite. Lumini multe, vesele şi jucăuşe. Lacomă de fericiri vecinic înnoite, lumea alerga grăbită, din prăvălie în prăvălie, cu înfrigurarea călătorilor din porturile unde vapoarele staţionează numai câteva ceasuri“. Călătorul se opreşte în faţa unei prăvălii, a cărei vitrină stă împodobită cu tot felul de jucării. Şi amintirile îl podidesc. Curg ca un râu ieşit din matcă.

Amintiri din negura timpului

Copilul din vremurile de altădată pare să fi prins din nou viaţă. Ochii micuţului din mahala scrutau vitrinele unui magazin de jucării. Erau imagini care îl hrăneau, făcându-l să creadă că poate în noaptea sfântă un spiriduş va strecura şi în căsuţa lui una dintre frumoasele marionete de lemn. Visa şi nimeni nu-i putea fura acest vis. Era departe de acel rai prin cristalul geamului invizibil, dar şi prin cristalul anilor scurşi, tot atât de invizibil.
Copilul se hrănea cu acele imagini, care îi apăreau mai apoi în vis transformându-l într-un copil fericit, căci acolo, în visul lui, îi avea alături pe clovnii muzicali din vitrină şi toate instrumentele muzicale. Nu lipseau nici coardele şi toba, care mimau pline de duh o melodie frumoasă.
Şi bradul acela crescut din podeaua vitrinei va fi al lui în vis. Ba, mai mult, va fi nins cu vată presărată cu cristale de acid boric, luminate de stele şi luceferi desprinse de pe cer, de micile becuri multicolore aprinse pe crenguţele grele de ninsoare. Şi zâmbetul acela blajin şi burghez al lui Moş Crăciun va fi numai pentru el.
În căsuţa mică din strada Domniţei proptită în umbra caselor parohiale ale Bisericii „Sfântului Nicolae“ de pe strada Brazda lui Traian, unde din prispă râdeau garoafele şi unde soarele poposea o clipă din ostenitul său drum, va visa ceva frumos şi de atâtea ori ireal.
O va întâlni şi pe Licuţa, nu în vis, ci în carne şi oase. Îl va lua de mânuţă şi îl va conduce în mijlocul salonului casei lor, unde se găsea un cufăr cu capacul ridicat din care ieşeau bunătăţile pentru fiecare dintre copiii făcuţi roată în jurul lui. „Ochii noştri deschişi mari priveau aiuriţi la minunile cufărului, care avea în fundul lui pentru fiecare un dulci şi o jucărie“, se menţionează în „Cu aripi noi spre spre cer“.

Oameni dragi

Clepsidra fatidică a vremii pare să fi înghiţit locurile. Au rămas doar amintirile din frumoasa iarnă din Craiova veche, zugrăvite în pagini de carte.
„Casele parohiale lipite de săraca noastră casă erau locuite de părintele Pavel şi familia sfinţiei sale destul de numeroasă. Faţada caselor da în curtea Bisericii «Sfântul Nicolae». Această bisericuţă este cea mai mică din Craiova, are însă o înfăţişare cochetă şi graţioasă, cu turn subţire şi stilizat.
Printr-o nepotriveală poate gândită, tocmai ca să se vădească şi mai mult frumuseţea delicată a bisericuţei, intrarea era prin strada Domniţei, pe sub larga şi puternica boltă de zid ca de cetate, care susţine pe laturile ei o clopotniţă uriaşă.
În turnul ei bătea pe vremea aceea cel mai mare clopot al oraşului, la ortodoxele noastre sărbători. „Slovele lui vechi desluşeau leatul şi numele pomenitului boier, care ridicase acum câteva sute de ani acest sfânt aşezământ“.
Imaginile frumoase sunt completate de cele ale săniilor trase de cai care zburdau pe aleile Parcului „Bibescu“, locul în care călătorul nostru se hrănea din mireasma crudă a mugurilor primăvara, dar şi din tristeţea somnului lung de iarnă. Craiova veche ninsă de vreme se închide asemenea cărţii, iar povestea dintr-o iarnă de demult anunţă sfârşit.

marți, 8 decembrie 2009

Un film zguduitor – The Soviet Story



sursa: Jurnaltv.ro

Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. “The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale: comunismul şi nazismul.

Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită. Filmul începe cu genocidul înfometării din Ucraina (din cadrul URSS), ordonat de Stalin: a exterminat 7 milioane de oameni numai în iarna anilor 1932-1933 – şi n-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.

Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul. Lenin i-a desăvârşit opera. Hitler a învăţat multe de la marxism, nazismul era naţional-socialist (comunismul era internaţional-socialist). Uciderea în masă era justificată nu numai ca o necesitate ideologică scelerată, ci şi ca o „selecţie naturală” (paraziţii din societate, care nu produceau, trebuiau lichidaţi; până şi dramaturgul George Bernard Shaw, premiat Nobel, a fost un susţinător al acestor epurări). În URSS sunt exterminaţi „duşmanii de clasă”, nu contează rasa (cum conta la nazişti). A fost introdusă în 1935 tehnologia asasinatului şi a execuţiei în închisori, a gropilor comune (Stalin avea plan, care era suplimentat, „să fie împuşcaţi 17.000 de duşmani de clasă azi”). Între 1937 şi 1941 au fost ucişi 11 milioane de oameni. Hitler era un admirator al holocaustului lui Stalin. El a pus la punct Noua Ordine Mondială, făcută să distrugă veche ordine din Europa. “The Soviet Story” ne aminteşte că se semnează Pactul secret dintre dictatorii Hitler şi Stalin în 1939 de împărţire a Europei („Pact pecetluit cu sânge”), el a provocat şi a întreţinut al doilea război mondial şi apoi „războiul rece” postbelic. Despotismul comunist e egal totalitarismului nazist. Sovietele şi SS colaborau, NKVD (poliţia secretă sovietică, viitor KGB) instruia GESTAPO pe seama torturii, naziştii au preluat de la sovietici lagărele de concentrare. Acum apar arhitecţii holocaustului evreilor, cu exterminarea în camerele de gazare (Stalin era un antisemit convins, atrăgea atenţia un om de al lui exilat, Troţki, că Stalin şi Hitler erau la fel). Tovarăşii erau uniţi de crimele politice. La Katin rezerviştii polonezi (ofiţeri, prizonieri de război) au fost împuşcaţi în masă în ceafă în 1940 de NKVD, 20.000 de oameni neînarmaţi: „a fost un asasinat industrial”. Masacrele au Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. continuat, spune filmul. Deportările în cadrul URSS (în Siberia, în principal) s-au asemănat deportărilor în vagoane de vite şi lagărelor de concentrare naziste, KGB a făcut experimente înfricoşătoare pe oameni, transformaţi în cobai. Nimeni nu a pedepsit crimele de război, nici crimele politice postbelice ale URSS, cu zeci de milioanele de victime, Europa civilizată tace şi azi, fiindcă Europa depinde de gazul şi petrolul rusesc. Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Un film zguduitor.

Interviurile cu foşti ofiţeri de informaţii evidenţiază detalii şocante. “The Soviet Story” s-a filmat în mai mult de doi ani în Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franţa, Regatul Unit, Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de regizor timp de mai bine de zece ani.

Liviu Ioan Stoiciu

Ciao.ro

duminică, 6 decembrie 2009

MOŞ NICOLAE – OBICEIURI ŞI TRADIŢII

Moş Nicolae este o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit, care a preluat din calendarul creştin numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae – 6 decembrie.
Sfântul Nicolae este un personaj real, care a trăit la sfârşitul secolului al III – lea şi începutul secolului al IV –lea d. Hr., în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. El s-a născut în cetatea Patra din localitatea Myra – Lichia, în prezent o regiune din Turcia. S-a remarcat prin bunătate şi prin credinţă profundă. Datorită meritelor sale, la 30 de ani a ajuns Episcop de Myra, oraş – port la Marea Mediterană. Provenea dintr-o familie înstărită şi după moartea părinţilor, el a împărţit toată averea familiei celor nevoiaşi. A ctitorit mănăstirea Sionului de lângă Myra. În calitate de episcop a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sinodul a condamnat teoria lansată de Arian, conform căreia Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Arianismul era calificat drept erezie, iar Nicolae a protestat cu vehemenţă împotriva acestei teorii. Îngrijorat fiind de ruptura care se putea produce în cadrul bisericii, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul sinodului. De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca în seara de 5 spre 6 decembrie celor neascultători să li se dăruiască o nuieluşă, în semn de avertisment. Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost învestit de biserica ortodoxă îi dă dreptul să intervină astfel în educaţia copiilor. În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea Sionului, unde a şi murit. A fost înmormântat în ziua de 6 decembrie 352. După opt ani de la moartea lui, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică ce avea hramul Sfântului Nicolae.
În secolul al XI- lea, în anul 1087, nişte soldaţi italieni ajunşi la Myra au găsit rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae părăsite de locuitorii din Myra, care fugiseră de teama unui atac al turcilor. Soldaţii au luat rămăşiţele Sfântului Nicolae şi le-au dus în oraşul – port de pe ţărmul Mării Adriatice, din sudul Italiei, în Bari. S-a construit o biserică unde se află şi azi rămăşiţele Sfântului Nicolae. Soldaţii italieni care au adus în ţara lor rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae au adus odată cu acestea şi legenda lui Moş Nicolae. Aceasta s-a răspândit în toată lumea. În Europa, din secolul al XII – lea, ziua de 6 decembrie a devenit ziua darurilor şi a operelor de caritate. După reforma protestantă din secolul al XVI – lea multe ţări europene au renunţat la sărbătorirea zilei de 6 decembrie. Din secolul al XIX – lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află în Biserica Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se mai află şi mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi.
Faptele pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în timpul vieţii au dat naştere la poveşti care au alimentat mitul lui Moş Nicolae. O astfel de legendă spune că Sfântul Nicolae a ajutat trei fete sărace să se căsătorească. Pentru că erau sărace, nu se puteau căsători. Tatăl lor, supărat, vroia să le vândă. Atunci Episcopul Nicolae s-a hotărât să le ajute. Când fata cea mare era la vârsta căsătoriei, Episcopul Nicolae a aruncat în casă, noaptea, un săculeţ cu galbeni. La fel a procedat şi în cazul celei mijlocii. Când a venit rândul mezinei Episcopul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a aruncat punga cu galbeni pe coşul sobei; aceasta a căzut într-o şosetă pusă la uscat. Din această legendă s-a născut obiceiul de a pune şosete la gura sobei, pentru ca Moş Nicolae să le umple cu daruri. Cei trei săculeţi cu galbeni au devenit simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.
O altă legendă spune că, după o călătorie pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, încercând să meargă pe urmele lui Iisus, Nicolae s-a întors în ţara lui pe mare. O furtună teribilă s-a abătut pe mare şi corabia era gata să se rupă. Nicolae s-a rugat la Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinşi de oprirea neaşteptată a furtunii. De atunci, Sfântul Nicolae a devenit patronul marinarilor şi al călătorilor. De asemenea, Sfântul Nicolae este patronul copiilor şi şcolarilor. Legenda spune că trei studenţi teologi care călătoreau spre Atena, unde doreau să studieze, au înnoptat la un han şi au fost atacaţi de proprietarul acestuia, jefuiţi, omorâţi iar rămăşiţele lor ascunse. Nicolae, care a înnoptat la acelaşi han a visat despre crimă şi l-a obligat pe hangiu să dezvăluie locul unde i-a îngropat pe studenţi. S-a rugat atât de mult la Dumnezeu încât cei trei tineri au înviat.
Sfântul Nicolae este astăzi considerat ocrotitorul văduvelor, orfanilor şi fetelor sărace aflate la vremea căsătoriei, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii în timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În Panteonul românesc, fiecare ocupaţie mai importantă îşi avea un „sfânt” protector: păstorii pe Sângeorz, agricultorii pe Maica Precesta, marinarii pe Sânnicoară.
Românii folosesc pentru Sfântul Nicolae şi termenul de Sânnicoară, ce reproduce un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică. Nikolaos derivă din cuvintele greceşti nike- victorie, biruinţă şi Jaos- popor şi se traduce prin „om ce face parte dintr-un popor victorios”. Termenul de Sânnicoară este o posibilă derivaţie din „Sanctus Nicolaus”.
Conform tradiţiei bisericii creştine, adevăratul Moş Crăciun este Moş Nicolae. În tradiţiile româneşti, Sânnicoară sau Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor – strigoilor început la mijlocul lunii noiembrie şi încheiat la începutul lunii decembrie. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice efectuate la aceste sărbători formează un scenariu al morţii şi renaşterii timpului calendaristic specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic. Lumea care părea că merge spre prăbuşire este salvată în fiecare an de Moş Nicolae, personaj mitologic imaginat ca un bătrân cu barbă albă, călare pe un cal alb, a cărui atribuţie principală era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încerca soarele să se strecoare spre ţinuturile de miazănoapte, lăsând lumea fără lumină şi căldură. Sărbătoarea din această zi prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. O zicală spune că „La Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace”. Aceleaşi simboluri optimiste apar şi în tradiţia care susţine că în noaptea de Anul Nou, cerurile se deschid de trei ori, iar Sfântul Nicolae poate fi văzut stând la dreapta lui Dumnezeu.
Ziua de 6 decembrie reprezintă şi începutul sărbătorilor de iarnă, care vor dura până la Bobotează, pe 6 ianuarie. Se spune că în seara de Moş Nicolae fetele de măritat fac vrăji pentru a-şi fermeca iubiţi sau pentru a afla cu cine se vor căsători. Cine a uitat să pună boabe de grâu la încolţit pentru fiecare membru al familiei o poate face în această seară, pentru a afla dacă în viitorul an va avea parte de succese şi prosperitate.
Tot în această seară se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori până la Anul Nou, acest test prevestind şi rodirea de anul viitor. Crenguţele şi grâul încolţit se pun pe masa de Crăciun şi Anul Nou, pentru ca viitorul să fie înfloritor şi îmbelşugat.
După spusele bătrânilor, iarna începe la Sfântul Nicolae, când Moşul trebuie să-şi scuture barba, adică trebuie să ningă neapărat. Când se întâmplă să nu ningă, se zice că a întinerit Sfântul Nicolae. Dacă Moş Nicolae vine pe un cal alb, atunci iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe un cal negru, iarna va fi lungă şi geroasă.
Sfântul Nicolae este cântat şi în colindele româneşti. Se cântă, în plină iarnă despre florile dalbe, flori de măr. Dacă ne întrebăm de ce măr, trebuie să ştim că bătrânii noştri cunoşteau că nuieluşa trebuia să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, înseamnă că Sfântul Nicolae a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa cu flori dalbe.
În prezent, nu mai regăsim decât cadourile, an de an tot mai meticulos ambalate. Nuieluşa a dispărut demult din ghetuţele celor mici. Dar poate că nu este încă târziu să le amintim cel puţin, fie şi tangenţial, de tradiţia şi de simbolistica oferirii nuieluşii.
Dacă multe din obiceiurile noastre au suferit mutaţii aceasta demonstrează că ele încă supravieţuiesc şi nu puteau supravieţui dacă nu se adaptau la concreteţea cotidianului. Ceea ce a dispărut sau a fost adaptat din coregrafia obiceiurilor de odinioară trebuie însă amintit, aşa cum spuneam, chiar şi tangenţial sau în subsidiar atunci când vorbim de obiceiurile şi tradiţiile populare.

Claudia Balaş

miercuri, 2 decembrie 2009

Noi stiri despre santierul arheologic de la Cioroiu Nou

  Articol despre santierul arheologic de la Cioroiu Nou si o laudabila initiativa in legatura cu acesta.

Sursa: Editie Speciala de Oltenia

luni, 30 noiembrie 2009

Ţigancă pentru o zi

Ţigancă pentru o zi

de Sorina STAICULESCU

sursa: GAZETA DE SUD

Un experiment, mi s-a spus. Să mă îmbrac în ţigancă şi să hoinăresc prin Craiova. Să mă comport firesc. Şi să observ dacă oamenii, trecătorii, funcţionarii, vânzătorii se comportă diferit. Dacă, numai ţinând cont de hainele mele, mă vor discrimina. N-am crezut că jocul va avea şi reacţii. Dar...

Ştrampii verzi, groşi, în carouri, sunt călduroşi. Îi ridic bine în talie să nu pătrundă nici un fir de ger. Zâmbesc, urmând cu stricteţe îndrumările primite de la cunoscători: pun prima fustă. Galbenă, toată numai creţuri, cu flori roşii, albastre şi verzi. Îi leg şiretul în faţă şi o îmbrac pe cea de-a doua, de data asta, roşie. Deasupra încing şorţul, tot purpuriu. Lung exact cât fusta, cu două volane prinse în dantelă albă, îngustă, acesta completează partea de jos a costumului al cărui preţ urcă, de regulă, de la două, trei sute de lei în sus. Urmează flanelul, bluza largă, încreţită la gât şi mâneci, şi basmaua mare, cu ciucuri, legată la spate. Încalţ o pereche de pantofi vechi, bine decupaţi, în aşa fel încât să se vadă ciorapii groşi. Şi pun podoabele lucitoare: nişte clipsuri de tablă imitând aurul, două brăţări şi inele din acelaşi material, o haină de catifea, pe deasupra, cu auriu la revere, şi gata. Pornesc voioasă - dar, recunosc, şi cu multe emoţii - în misiunea inedită pentru mine până acum (şi sugerată de către reprezentanţii proiectului PHARE, SPER - Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă): ţigancă pentru o zi.

Sfatul ţigănesc

Zis şi făcut. Întâi mă opresc în Faţa Luncii, la Vasile Velcu Năzdrăvan. Am nevoie de câteva poveţe preţioase, care să-mi facă jocul cât mai credibil, şi cine altul poate fi mai potrivit dacă nu liderul romilor craioveni?! „Păi, dacă vrei să fii ţigancă, ar trebui să fii mai bronzată, dragă!“, mă descurajează pe moment ţiganul. „Şi strânge bine basmaua pe cap, să nu vadă că ai părul scurt - ţigăncile nu să tund!“. De alături, de pe canapea, Timişoara - soaţa ţiganului - zâmbeşte cu neîncredere. „N-o să te ia nimeni de ţâgancă, rumânco! Calcă şi tu mai apăsat, zâi şi tu ceva pe ţâgăneşte, să te creadă lumea!“. Împăciuitor, Năzdrăvan intervine în discuţie mai încrezător: „Măcar fii gălăgioasă: vorbeşte tare, gesticulează, zi de familie şi copii, jură-te şi sari cu gura, chiar şi pe româneşte! Numai aşa ai avea o şansă! Şi să nu faci urât că îţi zice cineva ţigancă! Romă sau ţigancă e tot aia! Nouă nu ne e ruşine să ne numim aşa“.
Plec, cu îndrumările bine băgate la cap, dar nu înainte de a face o poză de familie: în ordine, de la dreapta la stânga, chiar în mijlocul livingului, cu tabloul Mona Lisei deasupra, Timişoara, Năzdrăvan, Sorina Stăiculescu.
Urc în maşina fără sigla ziarului şi îl instruiesc şi pe colegul meu şofer. Cu tenul ceva mai măsliniu şi părul gelat, başca nişte expresii ţigăneşti rostite chiar cu accent, va putea să joace bine rolul de soţ-ţigan. Pentru a da o notă de amuzament jocului, ne botezăm: el, Sentiment, eu, Clemenţa. Şi pornim.

Politeţea exagerată

Prima oprire este la restaurant - unul proaspăt reamenajat, elegant, cu patiserie la intrare. Aşa cum se cade unui cap de familie, Sentiment păşeşte primul. Are alură de şmecher, mers apăsat şi mobilul la ureche. Din urmă vin eu, încercând să mă port corespunzător şi să nu mă împiedic în fuste. Nu ne opreşte nimeni, nici un chelner nu ne sare înainte să ne împiedice să intrăm. Şi totuşi, nu am cum să nu observ privirile deodată neliniştite, uşor încruntate, ba chiar o nervozitate în aerul mirosind a prăjituri.
Ne aşezăm la o masă. Studiem meniul, aşteptând totuşi o reacţie. Serviabil, chelnerul ne abordează politicos. Îi răspundem la fel, amânându-l. Tot nimic. Ne răzgândim şi ne ridicăm, dar ne oprim la sectorul de patiserie. După o analiză scurtă, alegem câteva produse. Amabilă, vânzătoarea ne serveşte impecabil. Ba chiar cu un plus de serviabilitate. Oare de ce?, mă întreb, mulţumind politicos şi grăbindu-mă să-mi ajung din urmă bărbatul.

Umilirea

Pe Calea Bucureşti, un cunoscut birou notarial. „Bună ziua!“, ia cuvântul Sentiment, în vreme ce eu stau alături, cuminte şi cu ochii lipiţi de costumul închis până la gât. „Vreau să cumpăr un teren. La Bucovăţ. Şi venirăm să ne ziceţi cât ne costă taxa“. Sub privirile româneşti ale celorlalţi clienţi şi, poate de aceea, surâzând superior la aşa afacere în vreme de criză, notarul ne dă lămuririle în doi peri. Şi fără să încerce măcar a-şi ascunde repulsia. Mă ia cu călduri. Încep să mă simt, deodată, ţigancă. Sentiment cere detalii, intervin şi eu, cu aceeaşi politeţe. Ni se răspunde în vârful limbii. Sec, parcă arătându-ne uşa. „O carte de vizită, un număr de contact aveţi? De la birou, nu neapărat al dumneavoastră“, îndrăznesc, zâmbind, deşi pe dinăuntru tremur nervos. Costumul nu face nici o cută în vreme ce degetele fine zgârie un colţ de hârtie. Salutăm şi ne îndreptăm spre ieşire, însoţiţi de ochii vizibil dezgustaţi ai clienţilor. Îmi vine să plâng, să ţip, să îi jignesc pe toţi pentru albeaţa pielii care le dă dreptul să ne umilească. Nu o fac, însă. Afară, desfac biletul. „500 mp“. Atât. Îl mototolesc în mână, înjurând printre dinţi. Ţigăneşte.

Evitarea şi scârba

Fustele mele eliberează strada. Trecătorii mă evită de la distanţă, îmi ocolesc privirea. Nu ca şi cum n-aş exista, ci tocmai pentru că exist. Încerc să par relaxată, senină, deşi ostilitatea este evidentă. În drum, mă opresc să iau nişte covrigi. Aleg o patiserie modestă, pe o străduţă centrală, cu mulţi studenţi şi trecători obişnuiţi la coadă. Mă aşez şi eu, ca oricare, numărându-mi banii în palmă. Când, surpriză! Femeia din faţă se înghesuie în cel dinaintea ei, puştiul din stânga - în perete, iar bărbatul venit în urma mea păstrează o distanţă aproape neruşinată. Ciudat, îmi zic, şi încerc să-mi miros subtil bluza, deşi ştiu perfect că hainele sunt curate, ba chiar, neputându-mă abţine, am folosit şi astăzi puţin din parfumul cu iasomie şi ambră pe care îl port la mine în mod obişnuit. Nimic suspect deci în ceea ce priveşte starea de curăţenie personală. Atunci?
Ajung la tejghea şi cer politicos doi covrigi. Doar o privire aruncată prin deschizătura termopanului şi, în doi timp şi trei mişcări, îmi sunt azvârliţi pe geam covrigii. Fără pungă, fără sfoară şi foarte fierbinţi.

Neîncrederea

Zic să încerc şi într-un loc mai simandicos - spre exemplu, un magazin elegant, cu ştaif, de pe A.I. Cuza. Poate aici personalul este mai educat, gândesc, stilat, uns cu toate alifiile. Intru, cu Sentiment înainte, aşa cum ar face orice ţigancă serioasă plecată la cumpărături - obligatoriu cu bărbatul. De o parte şi de alta, stau rânduite haine elegante, din materiale fine, aranjate în funcţie de cele patru-cinci culori disponibile. Printre ele, trei vânzătoare îşi fac în tăcere de lucru. Le urmăresc pe sub basma, în vreme ce atac un sector opus lui Sentiment. Una dintre dudui mă urmează de la distanţă, părând că aranjează hainele pe umeraşe, dar fără să mă scape din ochi. A doua stă chiar lângă Sentiment, întrebându-l amabil cu ce-l poate ajuta. Iar ultima stă la tejghea, în mijlocul încăperii, supraveghind toată mişcarea din magazin. Prelungesc cu câteva minute jocul. Oriunde m-aş opri, duduia îşi găseşte de lucru chiar în preajma mea. La fel şi „umbra“ lui Sentiment. Situaţia mă irită. Toţi poartă masca politeţii, dar e limpede ca lumina zilei că sunt cu ochii pe noi. Deşi nu puţim. Nu înjurăm, nu strigăm. Nu furăm. Doar purtăm nişte haine ţigăneşti... În cele din urmă, plecăm, cu acelaşi sentiment amar al umilinţei.

... şi agresarea

Clădirea vastă a Universităţii îmi dă idei. Ce-ar fi să încerc? În fond, Universitatea ar trebui să fie deschisă tuturor celor care doresc să înveţe. De ce nu şi unei ţigănci?... O iau pe intrarea din dreapta, cea principală fiind închisă. Merg în urma unor tinere superaranjate, superelegante, superblonde. Şi încerc să le imit: urc treptele cu siguranţă, înfruntând aproape zâmbind atmosfera uitată de ani buni. Brusc, sunt trezită din visarea la vremurile de demult: de undeva, din neant, cineva mă opreşte dur, proţăpindu-se în faţa mea mitocăneşte. Mă ia prin surprindere. Fără uniformă de pază, mic de statură, cu aproape patru clase oglindite în sclipirea ochilor, jumătatea de bărbat mă ia la rost agresiv, fără nici o introducere. „Un' te duci?“. „Bună ziua. Am nişte treabă înăuntru“. „Ce treabă?“. „Trebuie să merg la secretariatul ISE-ului“. „Pentru?“. „Pentru o adeverinţă, dacă nu vă supăraţi...“ Mitocanul mă măsoară din cap până-n tălpi, trage o flegmă alături şi decide, cu importanţă. „Hai, da' repede!“. Mă conformez şi, cu pas întins, intru în clădire. Vocea din spate mă asigură că nu merg singură: „La stânga, în capăt la dreapta, apoi a doua uşă pe dreapta“. Dau în culoarul principal. Îmi pun ambiţia şi mă prefac că o iau la dreapta, dar un braţ mă smuceşte fără milă. „Fă, nu ţi-am spus la stânga?“ şi mă întoarce dur în direcţia opusă. Tac, cerându-mi cu umilinţă scuze. Ajung. Încerc uşa secretariatului. „E încuiată. Nu mai e nimeni. Ce, credeai că intri când vrei tu?“, râde satisfăcut Patru Clase. Şi mai trage o flegmă. Mă uit la el, dorindu-mi să fiu ţigancă de-adevărat, măcar în momentul acela. Plec. Ajung la răscruce: în dreapta e ieşirea, în faţă se întinde Universitatea. Strângând din dinţi, mai fac o încercare - merg înainte, fără să mă opresc. Piticania e după mine, însă. Iar de data asta pare hotărât să-mi dea o lecţie. Mă smuceşte de braţ, mă împinge, mă trage după el, congestionat de furie şi cu înjurături scuipate în ceafă. „Domnule, staţi puţin, dar ce-am făcut, de ce mă bruscaţi?“. „Aduc paza, jegoaso, ieşi afară, ...mă-tii de ţigancă, cu copiii şi neamul tău, că te joc în picioare!“. Sunt târâtă spre uşă, împinsă pe scări. De jur-împrejur, toţi ochii sunt pe mine. Dezgustaţi, oripilaţi, îngroziţi. De fustele şi basmaua mea, de ceea ce reprezint doar prin hainele creţe. Caut în zadar - nici o privire compătimitoare, înţelegătoare. „Dar nu am făcut nimic, de ce vă purtaţi aşa?“, bâigui dezorientată, în vreme ce braţul mă strânge dureros, iar înjurăturile curg peste mine. Abia când ajung la prima treaptă, strânsoarea slăbeşte. „Gata, domnule, vă rog, lăsaţi-mă, scuzaţi-mă, plec. Bună ziua“. Şi cobor, cu lacrimile în gât. „Doamne, fă-mă ţigancă. Doar acum!“, mă rog, încercând cu disperare să nu plâng. Şi ies în stradă fără să mai văd nimic. Fără să mai aud, fără să mai simt.

vineri, 27 noiembrie 2009

Descoperirile bronzului de la Vierşani, Jupâneşti (jud. Gorj)

Teritoriul judeţului Gorj a constituit în epoca bronzului una din zonele intens locuite de purtătorii culturii Verbicioara. Vestigii arheologice specifice, care aduc noi contribuţii privind această cultură, au fost descoperite în mai multe situri. Astfel, în punctul „Poarta Luncii” din satul Vierşani, comuna Jupâneşti au fost efectuate cercetări arheologice din epoca bronzului.

Restul articolului aici.

Sursa: VERTICAL

luni, 23 noiembrie 2009

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Prin mahalalele Craiovei

Simplitatea şi naivitatea specifice mahalalelor craiovene de odinioară au încântat şi inspirat personaje care au făcut deliciul publicului, dar au umplut şi pagini din jurnalele vremii. Pitorescul de altădată, pilduitor într-un fel, vorbeşte astăzi despre o Coana Manda, tipul femeii din vestitul cartier Duduleni, situat în preajma străzii Regele Ioaniţiu, actuala stradă Dezrobirii.

Restul articolului aici.

sursa: Gazeta de sud.

marți, 17 noiembrie 2009

Pe drumul păcatului, spre miracolul existenţial

Dumnezeu a existat dintotdeauna. Probabil că la începuturi era singur, în afară de el nu mai exista nimic. Şi pentru că veşnicia era nesfârşit de lungă, Dumnezeu s-a plictisit de milenii şi milenii de singurătate. Fiind atotputernic, nu putea să sufere de dor, de urât şi atunci a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a-şi umple dorul.
Deşi putea să facă totul dintr-o dată, a fost cumpătat, nu s-a grăbit. Aşa că la început a făcut Cerul şi Pământul. Dar pentru că rătăcea în întuneric, atât pe Pământ cât şi în Cer, a creat Lumina. Când s-a făcut lumină, a văzut că este înconjurat de pustiu şi a creat fiarele pământului. Dar cand şi-a făcut Dumnezeu bilanţul a observat cu stupoare că nici un animal nu moştenise nimic din trăsăturile lui. Aşa că s-a gândit să creeze o oglindă în care să se vadă, dar apoi şi-a zis că poate este mai bine dacă s-ar admira pe sine privind pe cineva care să îi semene. Şi astfel, pe pământ a apărut acel animal creat creat după chipul şi asemănarea Lui, omul. L-a creat dintr-o bucată de lut. Deci Dumnezeu are mâini, nu este duh?
Şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a ridicat la rang de rege al creaţiei. Dar acest rege a trebuit să lupte mereu, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva celorlalte animale amatoare de biftec din carne de om. I-a poruncit omului să fie vegetarian şi pentru a-i asigura hrana a sădit o grădină, Eden, omul sălăşluind acolo. I-a dat şi nume omului – Adam. Zilnic Adam se plimba pe moşia lui, gustând din plin desfătarea trândăviei şi vorbind cu sine. Oare ce vorbea Adam cu sine? Probabil că îşi spunea: „Sunt om, mă numesc Adam, adică pământ roşu, pentru că am fost făcut din lut, ca un ulcior”.
Dumnezeu – tatăl constatase însă că fiecare animal avea o tovarăşă, aşa că a hotărât să-i facă şi lui Adam una şi a făcut-o pe femeie din coasta lui Adam. Prin urmare Adam a rămas invalid, fără o coastă. Dar a fost zămislită Eva, numită aşa pentru că este mama tuturor celor vii.
În mijlocul grădinii Dumnezeu a plantat pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, poruncindu-i lui Adam ca niciodată să nu mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului căci avea să moară. Oare aici a greşit Dumnezeu de a căzut Adam în păcat? Pentru că dacă i-a dat un cap care gândea, era necesar să-l şi înveţe, să-l facă să cunoască binele şi răul pentru a putea spune, el, Dumnezeu - tatăl, că şi-a făcut teaba cum se cuvine, până la capăt. Dar a preferat să-l pună la încercare, să vadă dacă este capabil să i se supună atunci când îi cere să renunţe la un lucru neînsemnat. Căci fiind atotştiutor, Dumnezeu ştia viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întâmpla. Şi cum nimic nu este întâmplător, nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu a fost de acord cu căderea omului în păcat?
Vestitul pom al cunoaşterii binelui şi răului a rodit. Eva şi Adam au considerat probabil că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din fructul acelui pom numit măr, tocmai pentru că vroia să-i înspăimânte. Odată cu acest gând cei doi au căzut în păcatul îndoielii, al suspiciunii şi neîncrederii. Ce şi-au zis ei: „Nu vrea să ştim tot! Of, ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia, toti sunt la fel, nu trebuie să le dai crezare!”. Ademenită de şarpe, căzând în păcatul ispitei, Eva a luat mărul şi a zis: „ A şti sau a nu şti nimic. Asta este întrebarea!”. A mâncat din măr şi i l-a întins şi lui Adam.
Puteau să guste şi din fructele pomului vieţii şi atunci ar fi trăit în veci, ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu, în ciuda voinţei lui. Dar cei doi erau deja păcătoşi şi au comis şi păcatul ignoranţei prosteşti.
Dumnezeu a poruncit să fie scos din rădăcini pomul vieţii şi l-a resădit în alt loc în grădina Edenului, punând heruvimi cu săbii de foc să păzească drumul spre pomul vieţii. Ar fi putut tot la fel de bine să îl distrugă într-o clipă, dar a oferit oamenilor şansa de a găsi nemurirea. Pe Adam şi Eva i-a alungat din Rai, şi de atunci seminţia lor rătăceşte prin lume, căzând din păcat în păcat în cătarea veşniciei.
Este păcat să trăieşti cu falsa idee că lumea se invarteşte în jurul tău când de fapt cu toţii ne învârtim în jurul lumii încercând să-i dăm de capăt, în încercarea disperată de a găsi intrarea în Rai. Şi astfel am căzut în păcatul vanităţii, deşi nu o recunoaştem, sau, şi mai grav, nu conştientizăm, repetând involuntar păcatul ignoranţei. Tot aşa cum nu conştientizăm ca timpul trece placid şi desuet pe langă noi.
Din vremuri imemoriale, noi, oamenii, trăim în păcat. Păcatul de a fi superficiali în propria noastră viaţă. Adam şi Eva nu au fost superficiali când a fost vorba de modul cum îşi vor trăi viaţa. Noi oare de ce am fi? Este un mare păcat să nu ne asumăm riscul de a trăi. Ce ne lipseşte? Curajul sau înţelepciunea? Şi cine este responsabil pentru acest păcat? Dumnezeu? El totdeauna ne-a dat posibilitatea de a alege. Deci dacă nu am dobândit înţelepciunea de a trăi, păcatul este al nostru. Dumnezeu nu ne-a oferit niciodată scenarii prestabilite.
De multe ori dăm vina pe destin, pe soartă, spunem că ar fi trebuit să fim în alt loc decât cel în care am ajuns, în altă sitaţie. Dar a cui este vina? A noastră, numai a noastră, căci iar am căzut în păcat. În păcatul de a ne irosi trăind mereu cu mare atenţie la ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre noi. Şi analizând modul cum ne privesc vecinii, uităm să ne analizăm pe noi înşine. Comitem astfel un nou păcat, acela de a nu încerca să trecem peste barierele propriei fiinţe, ne lăsăm copleşiţi de pudori, de ipocrizii, de constrângeri sociale. Păcatul este tot al nostru.
Nu reuşim să scăpăm de primitivismul din noi, deşi parcă ne-am mai civilizat. Dar atâta vreme cât ne înnăbuşim sentimentele pentru a nu ne face de râs, adăugând şi incapacitatea noastră de a face ca o catastrofă să treacă drept un fleac, pentru a putea să mergem în continuare, asumându-ne riscul noilor catastrofe, niciodată nu vom depăşi stadiul de primitivism. Şi poate că suntem mai primitivi decât primitivii, pentru că ne lipseşte autenticitatea. Primitivii autentici s-au manifestat într-un mod care şi acum uluieşte. Expresia şi măreţia primitivismului de bună factură se definesc prin valoare. Iar aceasta este dată de efectul produs de iremediabila curgere a timpului – un exemplu elocvent sunt picturile rupestre de la Lascaux. Ne-am mai civilizat doar, fără a putea să creăm ceva de durată, semn că am cunoscut şi păcatul mediocrităţii. Şi tocmai de-asta trăim după cât de mult ne asumăm riscul. Trăim în păcatul de a asista zilnic la propria înmormântare incapabili de a ne plânge măcar de milă.
Şi este tot păcatul nostru că, deşi ne-am civilizat, totuşi am regresat. Trăim în păcatul de a nu îndrăzni să inventăm focul timpurilor noastre, ne mulţumim să-l folosim tot pe cel dăruit de Prometeu.
Dacă ne cuprind cumva frigurile creaţiei luăm o doză dublă de chinină şi apoi amărăciunea nu ne mai iese din suflet, din carne, din viaţă. Şi trăim păcatul de a refuza cu cerbicie să ne îndulcim viaţa, rămânem amărâţi până în măduva oaselor, chiar şi în singurătatea singurătăţii morţii noastre. Ne resemnăm să ştim că în urma noastră rămâne un miros de chinină, de amărăciune. Şi este păcatul nostru.
Păcatele vor înceta oare dacă vom regăsi Raiul şi pomul vieţii?
Se caută voluntari! Doreşte cineva să se înscrie în acestă expediţie? Pentru că Dumnezeu a pus paznici la poarta Edenului - o metodă totuşi primitivă de a stăvili încercarea oamenilor de a păşi pe calea ce-i va duce la pomul vieţii – înseamă că Raiul pământesc şi acest pom miraculos al veşniciei mai există încă pe undeva.
Înainte deci, în căutarea Raiului!
Şi dacă omul a căzut din Rai în păcat, poate că acum trebuie să încerce să cadă din păcat în Rai.
Păcatul ar fi şi mai mare dacă omul nu ar păcătui, ar însemna că a eşuat lamentabil tocmai în a fi ceea ce este cu adevărat, şi-ar pierde statutul de fiinţă, s-ar situa în afara firii. Un mare păcat este şi renunţarea la atingerea ţelului, ratarea unei existenţe autentice, adevărate.
Dacă nu ar păcătui, acesta ar fi eşecul omului de a rămâne în interiorul omenescului firii. Şi nu ar mai trăi, doar ar supravieţui, comiţând păcatul de a crede că de fapt el trăieşte.
Tot păcat ar fi şi dacă nu am mai medita asupra necesităţii drumului interior pe care îl avem de făcut în căutarea Raiului, pomul vieţii apărându-ne ca un portal al unui asemenea parcurs.
În acestă lume grăbită, a limbilor amestecate, în care nici limbajele parcă nu mai derivă din şi nu mai converg spre verb, ar fi păcat să nu păcătuim , căci ne-am anihila, n-am mai fi oameni şi Raiul ar rămâne neredescoperit pe veci, că nu ar avea cine să-l mai caute...
Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, măcar să dăm ocol gradinii, să marcăm Raiul pe harta lumii, care până în prezent are această lacună esenţială, consecinţă a păcatului omului de a păcatui.

Claudia Balaş

joi, 12 noiembrie 2009

In Memoriam – GHEORGHE DINICĂ






Nu voi scrie cine ştie ce fraze pompoase la adresa Maestrului. Îi multumesc însă din suflet că am avut ocazia să fim contemporani…dar mai ales îi mulţumesc pentru filmele, piesele de teatru, dar mai ales …mai ales…pentru cântecele de dragoste, de dor, de jale cântate împreună cu alţi Maeştrii – Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.

Odihneşte-te în pace, Maestre! Jos Pălăria….

duminică, 8 noiembrie 2009

tortura

OPRITI TORTURA IMPOTRIVA ANIMALELOR!!!!!


Guillermo Vargas Habacuc is a Costa Rican who claims to be artist. The past month of August he made a exhibition in a gallery of Managua (Nicaragua), hunted a street dog, tied it with one short cord to one of the walls of the gallery and let it die of hunger and thirst. According to him, that act of cowardly sadism is art. Now this torturador has been invited to participate in 2008 in the prestigious Central American Biennial of Honduras.There is an international campaign to collet signatures to request that this invitation is retired.
You can sign in at www.petitiononline.com/13031953/ and, please, forward the message to all your well-known ones.

luni, 2 noiembrie 2009

Monumente istorice romanesti in atentia UNESCO

    Este un lucru demonstrat de-a lungul istoriei ca un popor poate ocupa un loc de frunte prin realizarile sale culturale,dincolo de puterea sa economica sau militara.Un reportaj despre monumentele istorice romanesti aflate in atentia UNESCO

Sursa: Evenimentul Zilei

joi, 29 octombrie 2009

În autobuz

O povestire a prietenului nostru Marius Cristian Ene şi care a obţinut Premiul 2 la secţiunea proză a Concursului Naţional de Creaţie Literară „Dimitrie Bolintineanu”, Bolintin, 2007 şi a fost publicată în revista „Sud“, Bolintin, octombrie 2007.
Ovidiu se urcă în autobuz cu scârba obişnuită. Urmau alte 20 de minute de aglomeraţie, urmate de o nouă zi „minunată” la serviciu. Norocul lui era că se urca la prima staţie şi asta îi permitea să ocupe mereu loc pe scaun. Altfel, aglomeraţia era groaznică. Se urcă şi se aşeză undeva în spate. Pe scaunul de lângă el veni, ca mai întotdeauna, un bătrânel. Autobuzele erau mereu pline de babe şi de moşi. Nu înţelegea unde se tot duc şi de unde se tot întorc. Nu pot să stea acasă, să nu mai încurce lumea degeaba?
Şoferul dădu drumul la radio. Dacă avea noroc, avea să îl lase la ştiri. Dacă nu, manele sau muzică populară. O „plăcere” în plus. În loc de asta, răsunară nişte acorduri vag cunoscute. Era o melodie pe care o ştia de undeva, dar nu îşi dădea seama de unde. Oricum, o ascultase cu mult timp în urmă şi probabil că asta se întâmplase în clipe fericite, pentru că îi producea o stare foarte plăcută. Era o voce feminină destul de înaltă, cântând un rock care probabil aparţinea anilor ’80.
De fapt îţi dădu seama că nici nu contează titlul melodiei sau interpreta, tot ce conta era starea pe care i-o dădea. O fericire cum nu mai simţise demult, cu atât mai ciudată cu cât îi era greu să îi explice cauza. Poate doar pe la 15-16 ani i se întâmpla ca o melodie să îi provoace o astfel de stare. Dar oricum, nici asta nu conta. Dintr-o dată, nu mai contau prea multe. Era fericit şi starea asta rară trebuia savurată.
Se uită în jur să vadă dacă melodia mai avea acest efect asupra cuiva. Bătrânelul de lângă el scosese nişte acte din buzunar şi le studia cu mare atenţie. Probabil nu vedea şi nu auzea nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Avea nişte ochelari cu lentile extrem de groase, probabil că era aproape orb. În ciuda dioptriilor care ar fi trebuit să îi fie de ajutor, ţinea actele foarte aproape de ochi. Pe cap avea o bască neagră, destul de prăfuită şi tocată, probabil de molii. Costumul pe care îl purta arăta la fel de vechi, deşi se vedea că dimineaţa se străduise să îşi aranjeze hainele cât mai bine, ca orice bătrân crescut în „epoca de aur” care urma să aibă un contact cu autorităţile, cu „tătucul-stat”. Emana un iz de naftalină, un alt semn că hainele de pe el erau cele „de oraş”, păstrate de obicei în şifonier.
Lui Ovidiu nu îi plăceau aceşti bătrâni, dar acum, poate datorită stării pe care i-o trezea melodia, colegul său de autobuz i se păru simpatic. Acesta simţi că e privit şi se întoarse, întrebător, spre Ovidiu, care îi zâmbi cu simpatie. Bătrânul îi răspunse cu un alt zâmbet şi acum deja atmosfera devenise alta, de parcă erau cumva complici.
Între timp, autobuzul mai oprise la două staţii şi deja nu mai erau locuri libere pe scaune. Melodia se termină şi şoferul schimbă pe un post de muzică populară, dar deja asta nu îl mai afecta pe Ovidiu. Melodia declanşase ceva foarte frumos în el şi se simţea perfect.
Continuă să inspecteze lumea din autobuz. În dreptul scaunului său, în picioare, stătea o fată de vreo 16 ani, probabil elevă de liceu. Vestimentaţia obişnuită: nişte pantofi banali, blugi foarte strâmţi, evidenţiind un fund cam mare, o bluză cu un decolteu destul de îndrăzneţ, dezvăluind nişte sâni cam mici, peste care purta o gecuţă de blugi. Evident, avea să îi fie frig în primele ore ale dimineţii. Dar astea erau amănunte neimportante. Nici genul ăsta de fată nu prea îi plăcea, dar în dimineaţa asta totul i se părea frumos. Privi ochii fetei şi i se păru că în ei se simte tinereţea, încrederea, elanul pe care îl avea şi el în liceu, dar care dispăruse treptat odată cu apariţia zilelor plictisitoare la birou, care semănau mereu una cu alta, a ratelor la bancă şi a anilor de locuit „provizoriu” în casă cu socrii.

Se întrebă dacă şi fata avea să piardă această stare tinerească şi îşi spuse că probabil da. I se făcu milă de ea şi i se făcu milă de el, dar asta nu îi afectă starea de ansamblu. Asta e, cu toţii sau majoritatea ne pierdem pe parcurs, dar ce zi frumoasă e azi! Îţi aminti de vechiul îndemn filosofic „trăieşte clipa” şi îşi dădu seama că probabil asta face el acum. Nu îi păsa nici de discuţia pe care o avusese dis-de-dimineaţa cu soacra, nici de ziua grea care urma la serviciu, pur şi simplu trăia momentul. Mai bine spus, îl savura. Îşi dădea seama că de fapt nu e nimic de savurat în a merge într-un autobuz aglomerat, dar ideea îl înveseli şi mai mult.
Nu e nimic de savurat în mod normal, dar azi e altceva. La un moment dat trebui să îi facă loc bătrânelului, care împăturise cu grijă actele şi se pregătise să coboare cu mult înaintea staţiei, ştiind ce greu e să îţi faci loc printre atâtea persoane. Ovidiu se mută pe scaunul de la geam şi lângă el se aşeză o femeie de vreo 40 de ani, destul de corpolentă. Intelectuală, cel puţin după o primă impresie. Probabil profesoară. Deja destul de corpolentă, se observa că tendinţa de îngrăşare se va accentua odată cu vârsta. Avea obişnuita expresie afectată a unui cadru didactic obişnuit să le vorbească altora de sus şi uimit că lumea nu o ascultă peste tot aşa cum o ascultă elevii la clasă. (sau mai degrabă cum se prefac că o ascultă, pentru că nu îşi imagina că femeia asta plinuţă care se aşezase lângă el ar putea spune ceva care să trezească interesul adolescentei care acum se pregătea să coboare).
Şi posibila profesoară îşi dădu seama că e privită şi îi aruncă, la rândul ei, o privire severă, gen „vezi că îţi scad media la purtare”. El îi zâmbi împăciuitor, dar se pare că ea interpretă această atitudine ca pe un avans şi poziţia corpului ei deveni ţeapănă, chircită, iar capul nu i se mai întoarse spre el tot drumul. Se pare că găsise ceva extrem de interesant la care să se uite pe geamul murdar al autobuzului.
Pe cele două locuri din faţă, de unde tocmai coborâseră doi copii de 7-8 ani, se urcară alte două personaje interesante: un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat sportiv şi purtând o minge de baschet, şi o femeie bătrână având în braţe o colivie destul de mare, ceea ce îi atrăsese destule comentarii răutăcioase şi chiar câteva înjurături în surdină din partea celor pe lângă care trecuse, făcându-şi loc cu greu. Ce răutăcioşi! Lui îi plăcea mult colivia argintie, în care probabil urma să locuiască o pereche de papagali.


Îşi aminti că de câteva dimineţi prin faţa blocului miorlăia o pisicuţă şi se hotărî să o ia în casă. Oricum nu mai conta un motiv în plus pentru care să se certe cu soacra şi oricum asta nu mai conta. Iar dacă starea de acum va trece, cum era de aşteptat, măcar să rămână cu ceva în urma ei! Când să iei astfel de hotărâri, dacă nu atunci când te simţi bine? Pisicuţa va fi fericită, pentru că o va îngriji, va avea mâncare şi un loc bun, cald de dormit, aşa cum le place pisicilor, iar el va fi de asemenea bucuros. Ce mult îi plăcuseră pisicile când era mic!
Poate aşa îşi va recăpăta o parte din starea aceea din tinereţe pe care o recunoscuse în ochii elevei de liceu! Eleva o avea cumva natural, nu era conştientă de ea, dar el ar şti ce comoară are şi ar fi atât de frumos!
Îşi dădu seama că la staţia următoare trebuie să coboare. Se ridică de pe scaun, regretând că nu putea să meargă aşa, mai departe, şi să se uite la cei din jur. În acelaşi timp îşi dădea seama că e ciudat să regreţi că trebuie să cobori din autobuz. Ce amuzant!
Ajunse aproape de uşă şi se pomeni cu o mână pe umăr.
-Ovidiu, ce faci, măi? Hai să ne grăbim, tre’ să mergem repede când ajungem în staţie, că făcu asta o grămadă de timp pe drum, abia se târî, şi iar ne ia şefu’ în primire. Să vezi ce de rahat! Cât pe-aci să nu prind busul! Iar trebuia să iau taxi şi să dau o grămadă de bani! Băga-mi-aş piciorul în el de telefon, adică în mine, că l-am pus să sune, da era pe silenţios!
Era George, un imbecil pe care trebuia să îl suporte în fiecare dimineaţă. Mereu avea câte o problemă. Ca de obicei, avu impulsul de a-l înjura şi de a-i spune să termine cu toate tâmpeniile astea, dar, tot ca de obicei, se stăpâni. Se uită la ceas şi văzu că, într-adevăr, aveau să întârzie. Iar discuţii, iar explicaţii. Şi nu avea deloc chef de asta, mai ales că deja îl enervase suficient soacră-sa. Şi mai avea şi atâta de lucru astăzi! Aproape că îl durea capul numai amintindu-şi. Şi numai mizerii care de fapt nu mai contau. Ce viaţă de rahat!
Autobuzul opri în staţie şi cei doi coborâră, încruntaţi, fără niciun chef să aibă o nouă discuţie cu şeful, lucru pe care însă nu aveau cum să îl evite. Asta era, o nouă zi de tot rahatul.



Marius Cristian Ene

Mestesugar al neoliticului la Craiova

  Un articol despre pasiune,istorie si arta.Povestea dezvoltarii cu succes a unui proiect important pentru cultura romana si universala.

Sursa: Gazeta de Sud

Oltenii de la Desa se pomenesc de vii

Un reportaj apărut în Adevărul de Seară din data de 24 octombrie 2009 despre obiceiul unic pe valea Dunării intitulat "Sărindarul de obşte" şi care se desfăşoară anual în comuna Desa, jud. Dolj, îl puteţi citi aici.

miercuri, 28 octombrie 2009

"SOUTHEAST EUROPE: PEOPLE AND CULTURE" PHOTO COMPETITION!

Are you passionate about photography? Do you appreciate the beauty of Southeast Europe? Then enter the Southeast Europe: People and Culture photo competition and share your vision of the region!

The competition is open to all citizens or permanent residents from the EU Member States or the Southeast European Candidate Countries (Croatia, the former Yugoslav Republic of Macedonia and Turkey) and Potential Candidates (Albania, Bosnia and Herzegovina, Montenegro, Serbia, and Kosovo*).

By submitting your best photos depicting the culture, sports or everyday life of Southeast Europe, you can win great prizes, including the opportunity to see your work exhibited in two vibrant European capitals: Madrid and Brussels!

The deadline to enter is 20 January 2010.

For more details, click here.

sursa: SOUTHEAST EUROPE: PEOPLE AND CULTURE

marți, 27 octombrie 2009

Decernarea premiilor Salonului de Fotografie "Craiova in imagini"

Vineri, 23 octombrie, la Primaria Craiova s-au decernat premiile Salonului Municipal de Fotografie pentru Liceeni intitulat „Craiova în imagini”.
La festivitate a participat şi prietena noastră Mara Floriana Buligă , care a primit o diplomă de laureată pentru lucrarea „When you Don’t see Me…”.
Mai jos sunt câteva imagini de la festivitatea de premiere. Mulţumim dl. Cristian Ene pentru imaginile puse la dispoziţie.





Cred ca cel mai bine lucrării lui Mara i s-ar potrivi versurile binecunoscutului poet craiovean Traian Demetrescu – „Corbii”.


CORBII

Pe plopii întinşi
Coboară corbii 'n pâlc de doliu,
Cernesc al iernii alb linţoliu.
Şi, trişti, de foame par învinşi..

Cugetători,
Privesc spre cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...

În cimitir,
Pribegi, s'au adunat la sfadă:
Iar sub uitare şi zăpadă
S'ascund mormintele în şir...

Şi pe când trec.
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Şi'n suflet plânsul îl înnec;

În aiurări
De spaimă inima mea moare…
Acoperite de ninsoare
Pierdute sunt orice cărări...

Şi mă învinge
Un gând amar, — ştiind c'odată
Şi peste groapa mea uitată
Vor trece corbii şi va ninge!...
Revista ilustrată, 17 Ianuarie 1893.

Mai jos aveţi un film cu lucrările premiate şi intrate în Salon. Sursa: OlteniaFoto.


În concluzie, felicitări Mara şi ţine-o tot aşa!!!

Primul Salon de fotografie pentru liceeni

Unul dintre evenimentele deosebit de interesante din cadrul Zilelor Craiovei a fost Salonul Municipal de Fotografie pentru Liceeni intitulat „Craiova în imagini”. La acest salon a participat prietena şi colega noastră, în acelaşi timp, Mara Buligă, cu 3 lucrări. Spre fericrea ei, dar şi a noastră, una din lucrări – „When You don’t See Me…” a fost laureată în urma jurizării.
Vineri, 23 octombrie, la Primaria Craiova s-au decernat premiile acestui Salon de Fotografie. Mai jos aveţi câteva imagini de la festivitate cu Mara primind diploma de laureată şi cu lucrarea premiată.

joi, 22 octombrie 2009

Expoziţie de fotografie "Craiova în imagini"


Sala mare a Primăriei Muncipiului Craiova va găzdui, vineri, 23 octombrie, de la ora 11.00, vernisajul primei ediţii a Salonului Municipal de Fotografie pentru Liceeni “Craiova în imagini”. Expoziţia, organizată sub patronajul Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, reuneşte lucrările a peste 30 de elevi de la liceele craiovene. Juriul format din personalităţi ale vieţii artistice din Craiova prezidat de Florin Rogneanu, directorul Muzeului de Artă, va premia cele mai bune lucrări. Vor fi decernate Marele Premiu “Nicu Dan Gelep”, Medaliile de Aur, Argint şi Bronz AAF şi două premii speciale – unul oferit de Muzeul de Artă şi altul acordat de fotoclubul “Mihai Dan Călinescu”. (Gazeta de Sud)
Ne bucurăm pentru prietena noastră, Mara Buligă căci una din lucrările cu care a participat la acest concurs a fost laureată. Un început bun, felicitări şi la mai mare!
Lista cu toţi premianţii o puteţi citi aici.
Surse: Gazeta de Sud & Oltenia Foto.
Lucrarea Marei - "When You Don't See Me..."

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Biserica "Sf. Nicolae" Bistreţ (1826)

Starea actuală a Bisericii "Sf. Nicolae" din com. Bistreţ, jud. Dolj ridicată în anul 1826 - monument istoric.












marți, 13 octombrie 2009

APEL UMANITAR

Ma numesc Donescu Adrian si vorbesc in numele sotiei mele Donescu Alina, care din pacate nu poate sa faca asta singurica.
Povestea noastra incepe ca a multor tineri indragostiti - doi oameni ce se iubesc la doar 27 ani si lupta impreuna pentu un viitor fericit, o casa ,o familie, si poate cativa copii.
Din pacate acesta este doar inceputul asemanator tuturor, restul e altfel…
Casatoriti civil, urmand sa ne unim destinele si in fata lui Dumnezeu, pregateam ceva ce avea sa fie nunta noastra. Dar Dumnezeu a incercat-o cu o lovitura mult prea grea pe micuta mea iubita.
Alina acuza dureri de cap, asistenta medicala fiind, a incercat sa se trateze singura prin procedee obisnuite la o durere de cap, luand o pastila, odihnindu-se in speranta ca va trece, dar nu a fost asa…
La data de 24 Iunie 2009, cu doar 10 zile inainte de nunta (nunta trebuia sa aiba loc pe data de 4 Iulie 2009) durerile de cap au devenit din ce in ce mai puternice, cumplite chiar, ajungand la urgente. Au urmat o serie de investigatii medicale in urma carora a fost trimisa la Bucuresti si astfel toate planurile si sperantele noastre de viitor s-au naruit deoarece acolo au diagnosticat-o cu tumoare maligna craniana (Glioblastom).
Din acel moment totul a murit pentru noi si am inceput o lupta neincetata pentru supravietuire, o cursa contra cronometru.
Restul aici.

duminică, 11 octombrie 2009

Importanta descoperire arheologica de epoca romana la Ocnele Mari

    O noua dovada a faptului ca,in cadrul Imperiului Roman teritoriul extra-carpatic reprezenta un spatiu deosebit de important.Descoprire arheologica semnificativa de la Ocnele Mari.

Sursa:Impact Real de Valcea

joi, 1 octombrie 2009

ANIMAL LIBERATION - HUMAN LIBERATION



Ieri seară a fost publicată povestea tragică a unei căţeluşe orbite de un criminal. Din păcate, comentariul meu în gazeta de sud a fost cenzurat şi nu a fost publicat. Motivul? Faptul că, după opinia mea, principalii vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat sunt ziarele gazeta de sud şi ediţie specială, care, într-o serie de articole, parcă scrise la comandă (sigur nu?), povesteau despre apocalipsa produsă de câinii fără stăpâni în Craiova. Iar faptul că acum se lamentează pentru ce au păţit aceşti câini este cu atât mai ruşinos pentru toţi angajaţii acestui ziar…aţi făcut propagandă împotriva animalelor, acum culegeţi roadele….nu aţi făcut nimic altceva decât să incitaţi la violenţă, iar acest lucru îl ştiţi şi îl ascundeţi, pentru că altfel, nu ar fi „trendy”. Mi-e silă de societatea voastră, dar plec liniştit acasă ştiind că şi în cer e găsec sticle de cocacola la 2 litri jumătate…

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Compromisuri, compromisuri...

Un editorial interesant publicat de Veronica Marinescu în Gazeta de Sud despre Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale din România şi reacţia preşedintelui Băsescu. Concluziile acestui se referă la compromisurile pe care le fac arhitecţii profesionişti pentru bani. Ceea ce uită unii este că această boală a „compromisurilor” pentru bani, în special, sau pentru orice, în general, este caracteristică capitalismului de cumetrie din România.

Editorialul îl puteţi citi în întregime aici.

Sursa: Gazeta de Sud

marți, 22 septembrie 2009

Monumente istorice din Nordul Olteniei

  O enumerare a monumentelor istorice de interes national din Nordul Olteniei.

Sursa:Top Bussines Online

joi, 17 septembrie 2009

marți, 15 septembrie 2009

Cercetari arheologice la Desa si Cioroiul Nou

Detalii despre santierele arheologice de maxima importanta din judetul Dolj:Desa si Cioroiul Nou.Sursa: Cuvantul Libertatii   

http://www.cvlpress.ro/articol.php?id=5161

MATCONS CRAIOVA 2009

Peste o sută de specialişti din ţară şi din străinătate îşi dau întâlnire în aceste zile la Craiova pentru a participa la
“MATCONS 2009 – Materie şi materiale în/pentru restaurarea-conservarea patrimoniului” / “Matter and Materials in/for Heritage Conservation”, o serie de manifestări internaţionale al cărei debut oficial are loc astăzi, ora 9.30, la sediul Muzeului Olteniei (aripa nouă), din strada “Madona Dudu” nr. 14.
Deschisă tuturor conservatorilor, restauratorilor, investigatorilor şi cercetătorilor care lucrează în domeniul conservării şi restaurării patrimoniului cultural mobil şi imobil, MATCONS 2009 îşi propune să creeze posibilitatea unui schimb de experienţă, a unor noi perspective în domeniul restaurării şi conservării, precum şi o mai strânsă colaborare între restauratorii şi cercetătorii din domeniu.

Restul articolului aici.

sursa - Cuvântul Libertăţii

miercuri, 29 iulie 2009

MUZEUL DE ISTORIE ŞI CEL DE ARTĂ INTRĂ ÎN PROGRAM DE CONSOLIDARE

Muzeul de Artă şi cel de Istorie din Craiova sunt puse pe lista de priorităţi investiţionale a Consiliului Judeţean (CJ) Dolj, ce vizează reabilitarea pe bani europeni a celor două imobile în care instituţiile de cultură îşi duc viaţa de zi cu zi. Clădirile respective fac obiectul a două proiecte cu finanţare europeană depuse pe Programul Operaţional Regional (POR) şi care împreună însumează peste 50 de milioane de lei.
Sursa: Ediţie Specială
Restul articolului aici.

marți, 28 iulie 2009

Din istoricul orasului Dabuleni

Dincolo de intrigile politice,localitatea Dabuleni reprezinta,poate cel mai bine sufletul Olteniei.Date istorice legate in special de Constantin Brancoveanu,un monument al demnitatii
romanesti.
Articolul complet in : Gazeta de Sud http://www.gds.ro/Actualitate/2009-07-28/Mostenirea+Brancovenilor

duminică, 26 iulie 2009

Goran Bregović cucereşte Canada


Superstarul balcanic Goran Bregović a realizat în iunie primul său turneu din America de Nord. A doua oprire a făcut-o în Toronto, unde a participita la Festivalul Anual de Artă şi Creativitatea „Luminato”.
După cum se ştie, ultimul său album – „Alkohol” – abia lansat în America de Nord, este rezultatul participării lui Goran Bregović în 2007 la Dragacevski Sabor, festivalul anual al fanfarelor ţărăneşti şi ţigăneşti de la Guca (Serbia).
„Alkohol” este primul album lansat în America de Nord de către starul balcanic, iar în timp ce prima parte a albumului – „Šljivovic” (şliboviţă) – prezintă o muzică mai rapidă, săltăreaţă şi de petrecere, a doua parte a albumului – „Champagne” (şampanie) – este mai melodică şi concentrată mai mult pe orchestraţie. Împreună cu o colecţie „Best of…” ce reuneşte o parte a celor mai bune şi variate realizări muzicale ale lui Bregović de-a lungul timpului, fiecare piesă în parte reprezintă o bună oportunitate pentru americanii care nu cunosc muzica veselă şi pasionantă a sufletului ţigănesc de a face cunoştinţă cu Goran Bregović.
Prima apariţie a lui Goran Bregović la concertul din Toronto a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. În Toronto a avut parte de două concerte. Primul s-a ţinut în Piaţa Yonge Dundas, din centrul oraşului, participarea publicului fiind liberă. Al doilea concert s-a ţinut într-un club reprezentând lansarea oficială a celor două albume. Pe scenă a fost acompaniat de cele două binecunoscute cântăreţe îmbrăcate în costume tradiţionale balcanice, mai mulţi cântăreţi din fanfară cu aspect tipic ţigănesc, ce au cântat la nişte instrumente imense şi ce păreau ponosite, patru la instrumente cu coarde precum şi un cor bărbătesc, 18 muzicieni în total. Per ansamblu a fost o reprezentaţie îndrăzneaţă, vie, activă.
Cu câteva ore înainte de primul concert ne-a spus câteva cuvinte despre devenirea sa muzicală, declarând că a fost „norocos” pentru faptul că a fost dat afară de sistemul conservator. În timp ce pregătirea muzicală formală nu a contribuit foarte mult la formarea sa ca artist, ceea ce l-a influenţat cu adevărat a fost viaţa politică din Jugoslavia lui Tito. Astfel, el a început să cânte rock’n’roll ca o formă de protest la adresa regimul politic represiv din acea perioadă.
„Rock’n’roll-ul a fost foarte important” spune el cu grijă, „oh da, pentu noi a fost foarte important, pentru că, într-un fel, reprezenta un alt sistem de valori, complet opus faţă de al nostru. Cred că a fost mai important din punct de vedere social decât muzical, de fapt”.
Tocmai pentru a sublinia latura rebelă a muzicii pe care o iubea, şi-a tocit degetele cântând în baruri de striptease şi luând parte la ceea ce el numeşte „nesfârşitul joc al artiştilor cu comunismul”.
„Am început să cânt relativ devreme, pe la 16-17 ani” spune el. „Şi drept să-ţi spun, ideea de bar de striptease la noi [în lagărul comunist, n.tr.] e diferită de a voastră – acesta era un loc de întâlnire al intelectualilor şi artiştilor, dar…la 17 ani deja văzusem mai multe femei dezbrăcate decât toţi puştii din Jugoslavia”.
Şi Bregović, la fel ca alte milioane de puşti a căror pasiune pentru muzică apare devreme, s-a lovit la început de atitudinea negativă a părinţilor săi faţă de pasiunea lui. „De unde vin eu, a fi muzician sau …a te ocupa cu muzica e considerat a fi o ocupaţie pentru ţigani”. Aşa că, atunci când a venit acasă mândru cu primii bani câştigaţi în urma unui concert, tatăl său a rămas neimpresionat. „Mi-aduc aminte că a spus…‹‹ai o muncă de ţigan››…e doar o treaba de ţigan…”.
Bregović a continuat să demonstreze că şi muncile ţiganilor sunt bune, devenind un adevărat star rock cu formaţia de mare succes Bijelo Dugme, una dintre cele mai mari formaţii rock europene. Începând din 1974 şi până în 1989, când s-a destrămat, Bijelo Dugme a umplut stadioane întregi în Europa la concertele sale şi a vândut peste 6 milioane de albume. Influenţele hard-rock-ului se remarcau până şi în îmbăcăminte – astfel, într-unul din primele lor videoclipuri există o influenţă clară a formaţiei Led Zeppelin asupra sound-ului, iar la Bregović se poate observa o încercare de asemănare cu Jimmy Page, atât în stil muzical, cât şi în înfăţisare. De asemenea, formaţia a adoptat piese ţigăneşti şi armonii tradiţionale, lucru pe care Bregović, în calitate de compozitor al grupului, l-a integrat creativ şi oroginal în sound-ul rock’n’roll al formaţiei.
Dar, încercând să iasă din tiparul sound-ului rock’n’roll pentru care devenise cunoscut, şi, de asemenea, dorind o schimbare din punct de vedere artistic, Bregović a început să creeze muzică de film pentru prietenul său, regizorul Emir Kusturica. Coloana sonoră creată pentru filmul „Vremea ţiganilor” (Dom za vesanje, 1988) a adus numele lui Bregović în atenţia opiniei publice internaţionale, muzica acestuia obţinând un imens succes comercial, dar şi în rândul criticilor.
„Am făcut muzica pentru „Vremea ţiganilor” din prietenie” declară el. „Eram un star rock atunci – iar un star rock nu face muzica pentru vreo coloană sonoră!”
Şi-a adus o contribuţie importantă şi la coloana sonoră a filmului „Underground”, regizat tot de Kusturica şi câştigător al Palm d’Or în 1995, prin colaborarea cu contesa desculţă din Insula Capului Verde – Cesaria Evoria – la câteva cântece. De asemenea, a realizat coloana sonoră pentru „Regina Margot” a lui Patrice Chereau, „Un bucătar îndrăgostit” a lui Nana Djorjaze, şi pentru multipremiatul film al lui Radu Mihăileanu – „Trenul vieţii” (Train de vie, 1999), dar, totodată a compus muzica şi a jucat în filmul „Music for Weddings & Funerals” (2002) şi în filmul italian „Giorni di Abandono” (2004).
Munca de creaţie l-a adus faţă în faţă cu icoana punk Iggy Pop pentru balada obsedantă „In The Death Car” folosită de Kusturica pe coloana sonoră de la „Arizona Dream” (1993). „Îi plăcea foarte mult albumul meu cu „Vremea Ţiganilor” spune Bregović despre Iggy Pop. „Are ceva din atitudinea europenilor. Este dornic să afle cât mai multe lucruri noi”.
Cu toate acestea, totuşi, Bregović nu se consideră un compozitor de muzică de film.
„Nuuu”, spune el zâmbind, „nu mă consider un bun compozitor de muzică de film, căci muzica mea este foarte melodioasă, dar şi foarte agresivă. Dar am avut norocul să creez pentru câteva filme, asta-i tot”.
Norocos sau nu, există destule persoane care pun sub semnul îndoielii metodele de compoziţie ale lui Bregović, acuzându-l pe acesta de faptul că a „furat” multe cântece vechi ţigăneşti. Este un punct de vedere pe care Bregović nu-l consideră corect, deoarece se uită să se ia în consideraţie mărimea patriei sale şi modurile în care muzicienii au imprumutat bucăţi din melodii vechi pentru a fi reinventate şi reinterpetate.
Spune aprins că „problema cu muzica este faptul că toţi compozitorii sunt locali”. „Nu poţi evita să fi local. Ca şi compozitor provenind dintr-o cultură muzicală redusă, sunt foarte local, însă metoda de a face muzică vine pe filiera tradiţiei. Întotdeauna a fost vorba de idei. Stravinsky, Gershwin, McCartney Lennon, fiecare în parte, dacă îi separi de tradiţii, nu-ţi rămâne prea mare lucru. Ceea ce sunt ideile tale proprii despre a face muzică, le furi din tradiţie, iar apoi laşi în urma ta ceva ce, la rândul său de asemenea, poate fi furat de la tine. Este vorba despre un ciclu etern – de a fura şi a lăsa moştenire. Aşa că un artist nu poate fi comparat cu un preot. Nu e o meserie morală – tot timpul trebuie să furi”.
Furată sau nu, muzica lui Goran Bregović a fost primită cu aclamaţii la concertele din Toronto. Fanii de toate vârstele au cântat împeună cu cei de pe scenă cântecele, au dansat, au ţopăit, au aplaudat şi aruncat cu hârtii colorate. Cei care nu auziseră de Bregović până in acel moment au avut de-a face cu unul din cele mai bune concerte live din lume.
„Se spune că, din punct de vedere ştiinţific, muzica este prima limbă umană, ea există încă dinainte de a învăţa noi să vorbim” explică Bregović mesajul special al creaţiei sale, „şi…este singura limbă pe care toţi oamenii din toată lumea o au în comun. Dacă cânţi o muzică bună te vor înţelege şi oamenii din Papua, Noua Guinee ca şi cei din restul lumii. Oamenii o vor aprecia”.

Traducere şi adaptare după un interviu realizat de Catherine Kustanczy cu Goran Bregović şi publicat în revista Lucid Forge. Articolul întreg în limba engleză îl puteţi citi aici. Imagini de la concertele din Canada – aici.

Thanks, Catherine!