Casa Băniei poate fi vizitată şi virtual

În ultima vreme, o serie de importante muzee din România au reuşit să implementeze platforme pentru o vizitare virtuală: Muzeul Naţional Peleş, Pelişor, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul Naţional al Sa­tului „Dimitrie Gusti” sau Complexul Naţional Muzeal „Astra” din Sibiu. De curând, şi Casa Băniei – monument de arhitectură medievală şi cea mai veche construcţie civilă din Craiova – poate fi explorată online, utilizatorii site-ului Muzeului Olteniei putând să descopere, stând în faţa calculatorului, toate ungherele clădirii. Plimbarea – una gratuită şi posibilă la orice oră din zi şi din noapte – este posibilă graţie mai multor imagini panoramice de 360 de grade ce oferă o viziune de ansamblu asupra frumuseţii şi importanţei colecţiilor de artă tradiţională. Reprezentanţii instituţiei spun că în ultima vreme lucrează intens pentru ca Muzeul Olteniei să se bucure de o mai mare prezenţă în mediul online, fapt care duce la promovarea sa şi la atragerea de noi vizitatori. O dovadă în plus este şi existenţa unui cont pe reţeaua Facebook.

17 muzee mari din lume, vizitabile cu Google Art Project. Nici unul din România…

n 2007, Google lansa Google Street View, un program cu ajutorul căruia poţi vizita oraşe din toată lumea. În 2011, compania a lansat şi Art Project, care permite vizitarea online a 17 muzee mari din lume: Galeriile Uffizi (Florenţa), Tretiakov (Mos­co­va), Ermitage (Sankt Petersburg), Rijksmuseum (Rembrandt-Amsterdam), Tate Britain (Londra), MoMa (Muzeul de Artă Mo­dernă, New York), Palatul Versail­les, National Gallery (Londra), Van Gogh (Amsterdam), Alte Nationalgalerie (Berlin) ş.a. Peste 1.000 de tablouri, între care unele picturi celebre, au fost scanate, digitali­zate, fiind la îndemâna oricărei persoane conectate la Internet. Din păcate, nici o instituţie românească nu se numără printre cele 17, însă până când se va întâmpla acest lucru doritorii pot sa le vadă pe site-urile lor.

Prima consecinţă a dis­po­nibilităţii platformelor pentru vizitarea virtuală, prin intermediul Internetului, a fost creşterea numărului de vizitatori. De exemplu, Castelul Peleş din Sinaia – reşedinţa de vară a regelui Carol I – are, conform statisticii ofe­rite de reprezentanţii instituţiei, prin monitorizarea Google Analitics, 62.000 de vizitatori unici pe lună, care fac un tur virtual al teraselor, curţii interioare, holului de onoare, Salonului Florentin sau Sălii Mari de Arme, pe site-ul www.peles.ro. Prezenţa pe Internet a Muzeului Naţional Peleş este completată de conturile pe Facebook şi pe Twitter, reţele de socializare pe care sunt organizate diferite concursuri, câştigătorii primind bilete gratuite pentru vizitarea muzeului. Cei care aleg o plimbare virtuală prin Muzeul „Astra” din Sibiu – unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din România şi din sud-estul Europei – au la dis­po­zi­ţie pe www.muzeulastra.ro imagini din Muzeul Civilizaţiei Populare Tra­diţionale, Muzeul de Etnografie universală „Franz Bin­der” şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară săsească „Emil Sigerus”. Ca un fapt inedit, la Muzeul Ţăranului Român (www.tur.muzeultaranuluiroman.ro) – care deţine în patrimoniu aproximativ 90.000 de piese – imaginea este completată cu documente sonore şi vizuale culese în urma cercetărilor de teren.

În general, navigarea virtuală prin muzee este destul de simplă, fie că e vorba de ferestre deschise în pagina muzeului sau de „full screen”, folosindu-se atât cursorul de mouse (pentru plimbare), fie săgeţile din meniu (explorare la 360 de grade).

Imagini panoramice şi funcţie „zoom” pentru toate cele 14 săli deschise publicului

De curând, şi Muzeul Olteniei din Craiova oferă posibilitatea unei vizitări online a expunerii de bază de la Secţia de Etnografie, pe site-ul www.muzeulolteniei.ro, la secţiunea Casa Băniei. «Aşa cum spuneam şi anul trecut, una dintre priorităţile noastre este maximizarea vizibilităţii instituţiei prin diverse mijloace multimedia. Anunţam încă de-atunci intenţia ca muzeul să poată fi vizitat şi virtual, ca orice alt mare muzeu din această lume. Ne-a luat ceva timp, trebuie să recunosc, dar asta nu din cauza faptului că nu eram noi pregătiţi pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect, ci pentru că, din păcate, legislaţia românească privind achiziţiile publice este din ce în ce mai greoaie şi mai complicată. Aşa că abia spre sfârşitul anului am reuşit să finalizăm proiectul», a explicat Mihai Fifor, managerul muzeului. „Este cu adevărat o reuşită. Practic, poţi sta acasă şi din fotoliu să vizitezi expoziţia de bază cea nouă, care a fost inaugurată în urmă cu exact un an, în ianuarie 2011, în clădirea complet reabilitată a Casei Băniei”, a adăugat acesta.

Turul virtual al Casei Băniei este unul deosebit de bogat, compus din multiple panorame pentru fiecare sală din interior, însă cel ce accesează site-ul muzeului poate vizualiza şi o serie de imagini din exteriorul clădirii. „Sunt între 400 şi 500 de fotografii, fiecare cu o rezoluţie cât se poate de bună, de 10 megapixeli, şi care, îmbinate, dau imaginea celor 14 încăperi vizitabile în cadrul acestui tur virtual. Sunt imagini panoramice de 360 de grade, dar există şi funcţia „zoom”, adică posibilitatea de a apropia fiecare piesă din expoziţie, pentru a fi descoperite detaliile. Este, aşadar, o modalitate cât se poate de civilizată şi de modernă de a vedea oferta unei instituţii muzeale”, a mai spus Mihai Fifor.

Merită, totuşi, să vedeţi expoziţia „pe viu”! Un bilet nu costă nici măcar 1 euro…

Plimbarea virtuală se face prin expoziţia permanentă, desfăşurată pe două niveluri: în două săli de la demisol, adică în vechile pivniţe ale Casei Băniei – „Facerea pâinii” (cultivarea grâului în Oltenia, cu simbolurile şi ritualurile pâinii), iar în alte nouă de la etaj – „Ritmurile vieţii” (ceramică oltenească, meşteşugurile cojocăritului şi ţesutului, nunta la olteni, obiecte religioase). Cu totul, câteva mii de piese. În alte trei săli de la parterul clădirii îşi află locul o fascinantă expoziţie de păpuşi, realizată în parteneriat cu Asociaţia Culturală „GAG” din Craiova, precum şi ateliere de olărit, ţesut, iconărit etc.

Dacă totuşi aveţi posibilitatea să ajungeţi până la Casa Băniei – situată în Craiova, pe strada „Matei Basarab” nr. 16, vizavi de Catedrala Mitropolitană –, merită să vedeţi „pe viu” expoziţia de artă populară şi pe cea de păpuşi. Nu e gratis, dar nici foarte mult nu costă un bilet: doar 3,64 lei pentru adulţi şi 1,82 lei pentru copii, adică mai puţin de 1 euro…

În curând, şi Secţia de Ştiinţele Naturii va fi deschisă internauţilor

În curând, Muzeul Olteniei va oferi posibilitatea efectuării unui tur virtual şi la Secţia de Ştiinţele Naturii, o secţiune în acest sens urmând a fi creată tot pe site-ul instituţiei, www.muzeulolteniei.ro. De altfel, Secţia va putea fi integral disponibilă pentru vizitarea „în realitate” în această toamnă.

«La sfârşitul acestei luni sau, cel mai târziu, în prima săptămână a lui februarie vom inaugura parterul Secţiei de Ştiinţele Naturii, unde vom deschide expoziţia de bază „Oltenia – Terra fosilis” – o investiţie de aproape 15 miliarde de lei vechi a Consiliului Judeţean Dolj», a precizat managerul Muzeului Olteniei, Mihai Fifor.

Repunerea totală în circuit a acestei Secţii va fi făcută odată cu deschiderea etajului al doilea, unde va fi amenajat un planetariu – singurul din această parte a ţării. „Este cât se poate de spectaculos şi de interesant pentru oricine vrea să ştie câte ceva despre sistemul solar, despre bolta cerească”, a adăugat Mihai Fifor.

Modernizarea atât a parterului, cât şi a etajului al doilea ale Secţiei reprezintă o investiţie sută la sută a Consiliului Judeţean Dolj, etajul întâi al clădirii fiind reabilitat în 2007, printr-un proiect PHARE, realizat tot cu sprijinul administraţiei judeţene.

„Urmează ca anul acesta să ne concentrăm pe identificarea resurselor financiare pentru realizarea expoziţiei de bază de la Secţia de Istorie-Arheologie, o expoziţie care, după cum arată proiectul de arhitectură recepţionat în decembrie 2011, va fi unicat în România. O expoziţie bazată foarte mult pe tehnologie, pe media”, explică managerul Muzeului Olteniei, adăugând că „ respectivul proiect a fost realizat de o societate din Spania, specializată în designul de expoziţii muzeale, care a câştigat licitaţia.

Pentru realizare propriu-zisă a expoziţiei vor fi solicitate fonduri europene, deoarece „investiţia are o valoare foarte mare şi nu poate fi susţinută cu fonduri din bugetul Consiliului Judeţean Dolj”, explică Mihai Fifor. „Optimist, gândim pentru 2014 redeschiderea Secţiei de Istorie-Arheologie. De altfel, 2015 înseamnă centenarul existenţei Muzeului Olteniei şi ne-am dori ca în cadrul acelor manifestări aniversare să inaugurăm circuitele expoziţionale la toate cele trei secţii, redate integral vizitării”, a mai spus acesta.

Sala Filarmonicii „Oltenia” este accesibilă online

«Toate instituţiile de spectacol importante oferă această oportunitate de a te plasa, chiar dacă numai virtual, în acel spaţiu şi a-l putea viziona tridimensional. Este, practic, o primă impresie pe care o poţi lăsa cuiva interesat de Filarmonica „Oltenia”. Lucru foarte important pentru noi», spune Gabriel Marciu, manager al acestei instituţii care, de asemenea, are pe site-ul propriu, www.filarmonica-oltenia.ro, opţiunea unui tur virtual al sălii de concerte şi al celor de repetiţii.

Gabriel Marciu este de părere că felul în care se prezintă o instituţie atestă şi calitatea evenimentelor care au loc în acel spaţiu. În plus, „este şi un mod de prezentare a spatiilor pentru cei care vor să organizeze diverse evenimente în acest loc, precum congrese sau diverse şedinţe”, rezultând astfel o sursă de venituri proprii pentru instituţie.

În rândul instituţiilor muzicale care pot fi vizitate virtual se înscrie, spre exemplu, şi Ateneul Român – clădire monument istoric inclusă în patrimoniul naţional şi cel al UNESCO, sediul primei şi celei mai vechi Filarmonici din ţară. Turul virtual, disponibil la adresa http://tur.fge.org.ro, cuprinde în acest caz, pe lângă foaier şi sala mare, şi spaţii mai puţin accesibile, dar foarte interesante, precum o vedere panoramică de pe clădire ori luminatorul interior.

Sursa: Cuvântul Libertăţii

Expozitie Muzeul Olteniei Craiova

Romania, Judetul Calarasi, Movila Calomfirescu-Gumelnita – un punct uitat in timp, situat la doar 5 kilometri de orasul Oltenita. Aici, in anul 1922, reputatul cercetator Vasile Parvan descoperea urmele unei uimitoare culturi arhaice, care a dominat teritoriul de sud al tarii noastre, in a doua jumatate a mileniului 5 inainte de Hristos – o dovada pretioasa a prezentei omului din timpuri imemoriale in cadrul bazinului Carpato-Danubiano-Pontic. Astazi, DESCOPERA.ro are onoarea de a va prezenta un extraordinar documentar stiintific realizat de tanarul si talentatul regizor roman Daniel Simion – “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”, o docudrama indrazneata care ne provoaca sa calatorim in timp cu 6.000 de ani in urma!
Filmul “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”

“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este un documentar de 47 de minute care reconstituie o zi din viata unei comunitati gumelnitene eneolitice, care a trait pe teritoriul actualului Bocsani cu 4500 de ani inainte de Hristos. Filmul are la baza studiile si informatiile stranse in 10 ani de cercetari arheologice care s-au desfasurat pe valea Neajlovului, in zona Bucsanilor din judetul Giurgiu. Respectand cele mai inalte rigori ale unui documentar stiintific modern, “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este construit ca o docudrama prin intermediul careia spectatorul modern este ademenit sa calatoreasca inapoi in timp, sa descopere o comunitate a misterioasei civilizatii eneolitice chiar din sanul acesteia, intr-un mod imersiv, participand 24 de ore simbolice, alaturi de gumelniteni, la activitatile acestora.

Vizionare placuta!

1. Gumelnita - Bucsani (partea 1) de pe tare.ro

2. Gumelnita - Bucsani (partea a 2-a) de pe tare.ro

“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Cu: Gabriel Spahiu
Regia: Daniel Simion
Scenariul: Cătălin Bem, Daniel Simion
Producători: Cătălin Bem, Alexandru Preoteasa, Daniel Simion
DESCOPERA.ro ii multumeste domnului Daniel Simion pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie filmul!

Geneza de pe malurile Dunarii

Pe teritoriul tarii noastre de astazi au aparut si s-au succedat unele dintre primele civilizatii umane de pe Terra. Nume precum Cucuteni, Boian, Gumelnita, Ariusd sau Marita ar trebui sa fie cunoscute de orice roman. Dintre cele enumerate, cultura Gumelnita se distinge prin complexitate si originalitate, arheologi din diverse tari considerand-o una dintre cele mai stralucite dovezi palpabile ale primelor populatii umane in Europa. Complexul cultural Gumelnita-Kodjadermen-Karanovo VI, cum il numesc arheologii bulgari, pe baza siturilor descoperite pe teritoriul lor, reprezinta, in fapt, prima mare unificare a civilizatiilor care traiau pe atunci in zona dintre Carpati si Balcanii de sud.
Cultura Gumelnita s-a format, in principal, din evolutia locala a culturilor mai vechi – Boian, Marita si Karanovo V. Fenomenul s-a petrecut cu repeziciune pe scala istorica, insa inca de la inceputurile sale putem vorbi despre o cultura unica cu aspecte regionale. Arheologii le-au impartit in variantele regionale de tip nord-dunarean, dobrogean si sud-balcanic, peste care se adauga aspectele originale ale subtipului Stoicani-Aldeni din nord-estul Munteniei si sud-estul Moldovei. Primele asezari, denumite de arheologi – Tell, erau ridicate intotdeauna langa surse naturale de apa de tipul raurilor si lacurilor, fiind inconjurate de terenuri propice supravietuirii, unde locuitorii puteau sa practice agricultura primitiva, cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea.

Primele dovezi ale acestei culturi au aparut sub forma unei colectii arheologice compusa din obiecte de ceramica, lut, marmura si os, deshumata langa Movila Gumelnita, in anul 1924 de catre arheologul Vladimir Dumitrescu. Studiile de arheologie si zoologie efectuate in cele 18 asezari reprezentative pentru cultura Gumelnita au demonstrat ca principala ocupatie a locuitorilor sedentarizati consta in cresterea animalelor recent domesticite: aici au fost descoperite un numar considerabil de fosile apartinand animalelor domestice.
Pe baza acestor fosile, arheologii arata ca cele mai pretuite animale din acele vremuri imemoriale erau vitele, oile, caprele, porcii si cainii – cei din urma, folositi in egala masura la pastorit, vanatoare si paza. Ca fapt curios, merita mentionat ca vitele erau crescute mai degraba in scop de tractiune si transport, decat ca furnizoare de carne. Oile si caprele erau crescute aproape exclusiv pentru produse lactate, lana si blanuri, cea mai mare parte din carnea necesara alimentatiei gumelnitenii luand-o de la porcii crescuti langa gospodarii. Exista totusi unele dovezi conform carora in patru asezari, respecitv Bordusani, Vitanesti, Mariuta si Orsova s-au descoperit evidente osteologice, conform carora si cainii serveau drept surse de hrana. Utilizarea celui mai bun prieten al omului in scop de felul doi la masa, nu reflecta iminenta unor perioade de foamete, ci mai de graba existenta unor obiceiuri rituale care constau si in acest aspect culinar atat de reprobabil in zilele noastre.

Cea mai avansata civilizatie a Europei arhaice

Cel mai specific element al culturii Gumelnita consta in folosirea pe scara larga a ceramicii in confectionarea de obiecte de cult si de uz comun. Foarte cautata era ceramica neagra si cea rosu-caramizie. Obiectele din ceramica aveau forme si decoruri variate, prezentand desene in relief sau incizate, precum si picturi cu grafit. Pentru acele vremuri, decorarea cu grafit reprezenta o tehnologie extrem de avansata, deoarece consta in coacerea dubla in cuptoare, ultima ardere necesitand temperaturi de peste 1.100 grade Celsius. Pictarea vaselor se facea, in general, cu numai doua culori, rosu si alb, dar exista si mostre pictate tricolor.





Foarte caracteristic pentru cultura Gumelnita, la fel ca si in cazul culturii Salcuta, era folosirea frecvanta a topoarelor de mari dimensiuni alaturi de lamele lungi de silex, care depasesc deseori lungimea de 30 cm. Locuitorii sai nu erau tocmai pasnici, in acest sens stand drept marturie numeroasele varfuri de sageti si sulite realizate tot din silex, care prin numarul foarte mare sugereaza ca nu erau folosite doar pentru vanatoare. Arama era des folosita atat pentru podoabe si bijuterii, cat si pentru realizarea unor lame de securi si dalti. In faza secunda a civilizatiei, apar si obiecte din aur, cel mai adesea sub forma de bijuterii.
Deseori, se pare ca produsele agricole si cele animaliere nu suplineau intotdeauna necesarul alimentatiei zilnice a gumelnitenilor. Pusi in fata unei asemenea situatii limita, locuitorii apelau frecvent la vanatoare si pescuit, indeletniciri in care excelau. Asadar, in asezari au fost identificate numeroase specii de animale salbatice, vanatoarea fiarelor periculoase transformandu-se, deseori, in adevarate acte temerare.


Frecvent, se vanau caii si magarii salbatici, cerbii, elanii, caprioarele, iepurii, dar si specii puternice si periculoase, precum ursii, mistretii, lupii si chiar leii, care traiau pe atunci in Dobrogea. Foarte cautate erau si animalele mici cu blana pretioase de genul dihorilor, jderilor, vidrelor, castorilor si vulpilor. Mari vanatori erau mai ales cei care au trait pe locurile unde astazi se inalta localitatile Insuratei, Carcaliu, Cascioarele si Vitanesti. Vanatoarea ne ofera date importante despre clima de atunci, deoarece prezenta unor specii de animale iubitoare de caldura, precum magarii salbatici, cerbii lopatari si leii, ne demonstreaza faptul ca in perioada eneolitica, clima era mult mai calda decat cea actuala.

Foarte important, in cadrul economiei locale, s-a dovedit a fi si pescuitul. De fapt, sunt evidente care sugereaza fara tagada ca pescuitul era o ocupatie chiar mai importanta decat vanatoarea. Situatia nu ar trebui sa surprinda, deoarece comunitatile gumelnitene au inflorit in preajma Dunarii de Jos si a luncilor sale. Iar in acele timpuri, batranul fluviu furniza cantitati imense de peste, incomparabile cu populatiile piscicole infime din prezent.
Resturile osteologice de peste descoperite in anul 1994 sugereaza faptul ca pestii erau de ordinul miilor, identificandu-se 22 de specii de pesti consumate frecvent de localnici. Gumelnitenii isi faurisera unelte pescaresti avansate de genul harpoanelor si plaselor de pescuit, dar si metode rudimentare, constand in garduri si cosuri. Principalii pesti capturati erau somnii, stiucile, salaii, crapii si bibanii, dar prindeau foarte des si sturioni. Exista dovezi conform carora gumelnitenii conservau pestele pentru iarna prin uscarea la soare si vant, prin afumare si, uneori, sarare.



Cand se asterne praful peste Timp

Viata artistica si religioasa era marcata de faurirea statuetelor. La fel precum se intampla in cadrul oricarei alte culturi arhaice, arta plasica de tip Gumelnita este extrem de specifica, variata si bogat reprezentata. Cea mai mare parte a statuetelor descoperite sunt realizate din lut. Ca o caracterisitca zonala, predomina statuetele zoomorfe, in detrimentul celor antropomorfe. Insa, trebuie specificat ca cele care reprezinta siluete umane sunt deosebit de bine stilizate, cu redari fidele ale fizionomiiloe si atitudinilor.

Unele statuete umane erau impodobite cu obiecte de cupru, constand in cerceri si coliere. Multe dintre celebrele vase ale culturii Gumelnita au forma umana, zoomorfa sau mixta. Satele gumelnitenilor dispuneau de locuinte avansate, cu uz specific. In afara locuintelor pentru dormit, s-au descoperti urme de ateliere, in care se realizau unelte, podoabe si statuete de cult, dar si ceea ce pare a fi un “abator” primitiv, destinat exclusiv sacrificarii si transarii animalelor. Nu lipsesc nici urmele de mori pentru macinat cereale sau altarele de cult si sanctuarele.
Oamenii culturii Gumelnita aveau o atitudine distincta si in privinta riturilor si credintelor cu privire la morti. Inhumarea se facea intotdeauna dupa ce cadavrul era asezat in pozitie fetala, chircit, cu genunchii stransi la piept, asezat cel mai adesea pe partea stanga a corpului. Rar se adaugau ofrande in morminte. S-au descoperit foarte multe morminte ale copiilor, multi dintre acestia prezentand urme de malformatii congenitale, ceea ce sugereaza ipoteze legate de posibile sacrificii rituale ale copiilor handicapati, pe care obstea-i considera incapabili sa supravietuiasca in conditii normale.
Cel mai probabil, gumelnitenii practicau si un cult al craniilor (foarte raspandit in intreaga lume la acea data), in acest sens descoperindu-se depuneri de cranii umane retezate in preajma vetrelor de foc. Mormintele bogate in vestigii sugereaza o societate puternic organizata, care functiona pe baza unei ierarhii riguroase.

Povestea culturii Gumelnita se sfarseste incetul cu incetul, odata cu sosirea si stabilirea la Dunare a triburilor apartinand culturii Cernavoda I, triburi care sunt considerate de majoritatea cercetatorilor drept primii proto-europeni, stramosi ai pelasgilor, hiperboreenilor si, mai tarziu, ai daco-getilor. Cu toate ca civilizatia Gumelnita s-a sfarsit relativ brusc la Dunare, ea mai continua circa o suta de ani in Muntenia si in Balcani.

Fotografiile care ilustreaza acest articol au fost facute la realizarea filmului “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”

Sursa: Descopera.ro

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.

Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.

În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 11, la Muzeul Judeţean Olt are loc vernisajul expoziţiei „Arta restaurării – ştiinţă şi măiestrie”.

Prin această expoziţie se urmăreşte prezentarea restaurării şi conservării obiectelor pe suport ceramic, lemn policrom, hârtie, metal, textile etnografice.

Conservarea şi restaurarea bunurilor culturale se înscriu în sfera mai largă a activităţii generale de ocrotire a patrimoniului. Deşi nu este vizibil pentru vizitatorii obişnuiţi, în cadrul laboratorului de restaurare – conservare specialiştii ing. chim. Ionescu Virginia- restaurator metal, Nichita Iohana – restaurator lemn şi ing. chim. Dumitrescu Constanţa – conservator, depun o muncă intensă desfăşurată cu pasiune şi migală, prin intermediul căreia sunt salvate elemente care altfel ar risca să se piardă. Icoanele, obiectele ceramice sau din metal precum şi textilele etnografice prezentate în expoziţie stau mărturie a efortului pe care restauratorii şi conservatorii din cadrul Laboratorului de restaurare – conservare al Muzeului Judeţean Olt l- au făcut de- a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească.

Printre cele mai importante piese expuse se numără obiectele ceramice şi din metal provenite din săpăturile arheologice de la Acidava (Enoşeşti – Piatra Olt), dar şi unele exponate din perioada interbelică, icoanele pictate pe lemn din secolul al XIX-lea, monedele turceşti din argint din secolul al XVIII-lea precum şi unele piese de port popular de la începutul secolului XX sau ţesăturile de interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vizitând expoziţia deschisă în perioada 30 noiembrie 2010 – 30 martie 2011, la sediul Muzeului Judeţean Olt din Slatina, str. Ana Ipătescu nr. 1, vizitatorii vor putea afla amănunte despre drumul parcurs de bunurile culturale tezaurizate în colecţiile muzeale din momentul intrării lor în muzeu până în momentul prezentării publicului larg.

Fiind redate în sfârşit circuitului expoziţional, obiectele de patrimoniu expuse sperăm să stârnească admiraţia şi intersul vizitatorilor pentru istoria si cultura locală şi naţională.

Persoană de contact,

muzeograf Balaş Claudia

O carte postala veche

O carte postala veche cu faimosul Petrache Lupu de la Maglavit.

Primul Parc Neolitic din Europa şi-a deschis porţile la Drăgăneşti-Olt

Arheologi din 24 de ţări europene au participat, sâmbătă, la inaugurarea arheoparcului care reconstituie un mini-sat neolitic de acum 6000 de ani, construit la muzeul Câmpiei Boianului prin eforturile directorului muzeului, Traian Zorzoliu. Drăgăneşti-Olt a devenit astfel singurul oraş din judeţ inclus într-un program internaţional de arheologie aeriană, care a reunit pentru prima dată rezultatele mai multor proiecte de investigaţii aeriene în diferite zone din România.
Amenajarea mini-satului Gumelniţa a început în aprilie 2009 şi s-a bazat pe descoperirile făcute în urma celor şapte campanii arheologice demarate de mai mulţi specialişti din Bucureşti, Dolj şi Olt. Unic la această dată în ţară şi printre puţinele reconstituiri de acest gen din Europa, arheoparcul a atras atenţia organizatorilor Conferinţei Internaţionale de Arheologie Aeriană AARG, care au ales să-l includă în partea practică a acestui eveniment cultural şi ştiinţific.
„Conferinţele anuale AARG sunt un forum pentru schimburi de idei şi informaţii între toţi cei implicaţi activ în fotografie aeriană, foto-interpretare, arheologie de teren şi istoria peisajului, inclusiv în utilizarea fotografiilor aeriene pentru elaborarea politicilor de prezervare a siturilor şi peisajelor arheologice. Organizate în fiecare an în altă ţară, ele reprezintă un prilej fericit pentru ţara organizatoare de a-şi prezenta patrimoniul cultural naţional. În 2010, Asociaţia Internaţională Grupul de Cercetare pentru Arheologie Aeriană a ales ca locaţie România, iar pentru excursia documentară s-a optat pentru un traseu din sud-vestul Munteniei: Bucureşti-Alexandria-Drăgăneşti-Olt”, a declarat Irina Oberländer-Târnăveanu, organizator conferinţă AARG 2010.
Satul este format din şase colibe în mărime naturală, ridicate în aer liber, pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele împletite . Intrarea se face pe o punte din lemn pe sub care trece un fir de apă. Una din colibe este casa unui pescar, iar la intrare te întâmpină câţiva peşti agăţaţi de tindă şi o plasă de pescuit, dar şi câţiva solzi împărştiaţi în ţafa casei, alta este casa agricultorului, iar ştiuleţii de porumb de la intare te avertizează că suntem în plină campanie de recolat. Din peisaj nu lipseşte nici casa olarului, dar şi un mormânt specific acestei culturi, groapa fiind ovală, iar sheletul are picioarele şi braţele aduse la piept. A fost reconstituită şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor pentru că aşezările erau ridicate pe văi des inundate.
”Arheoparcul este o uliţă de la sat. În perioada neolitică aşa luau naştere aşezările, cu un grup mic de locuinţe şi pe măsură ce se înmulţea populaţia se construiau şi colibe noi. Ne-am pregătit foarte mult şi am muncit împreună cu angajaţii muzeului Câmpiei Boianului zi de zi timp de un an pentru a reuşi să terminăm tell-ul Gumelniţa”, a explicat Traian Zorzoliu. Multe dintre lucrările din acest parc au fost făcute manual, investiţia fiind 15 000, dintre care 10 000 de lei fiind daţi de Consiliul Judeţean Olt, iar restul din sponsorizări.

Gumelţieniii, strămoşii oltenilor

Tellul gumelţian de la Drăgăneşti-Olt din mileniul VI i Hr este situat în lunca Oltului, pe malul estic al pârâului Imiog, fiind până ân 1964 înconjurat de ape. Locuitorii din Drăgăneşti îi spuneau Măgura lui Boier Iancu care a fost prorprietarul acestor pământuri. Gumelţienii evoluaseră în ceea ce priveşte organizarea interioară a locuinţelor, existând spaţii distincte, pentru locuit, pentru prepararea harenei şi pentru depozitarera uneltelor. Practicau agricultuira şi aveau săpăligi din corn de cerb şi s-a descoperit şi un depozit de grâu carbonizat.Se ocupau şi cu olăritul şi prelucrarea pieilor.

Sursa: Adevarul de Slatina & Monitorul de Olt

Neamurile de romi din Craiova

2 articole interesante despre romi si neamurile cele mai veche si renumite de romi din cartierele craiovene si in special faimosul "Fata Luncii".
Tiganii reprezinta intre 2 si 7 la suta din populatia Romaniei, fiind considerati cel mai reprezentativ segment etnic dupa acela al ungurilor.
Peste tot in lume, acestia sunt perceputi ca o populatie asociata, cu un statut social inferior, in raport cu populatia majoritara, manifestand, in grade diferite, o atitudine mai degraba negativa. Ar fi insa absolut gresit a spune ca ei au starnit, in colectivitatea romaneasca, in mod exclusiv sentimente de respingere. Am putea spune ca reactia a fost mai degraba ambivalenta.
“Tigan” a insemnat un termen cu o semnificatie nu intotdeauna negativa. De multe ori, el ascundea si ascunde, si in prezent, si o doza importanta de simpatie si pretuire.
Pentru roman, am putea spune ca acest mixt de sentimente ar putea fi rezumat la urmatoarele componente mai importante: tiganul traieste in conditii economice mizere (desi exista o folcloristica a tiganului bogat, care detine importante cantitati de aur); are un statut de neinvidiat; totodata el nu este “umil”, ci o persoana independenta (libera ca “pasarea cerului”), care isi face propria sa viata, la marginea societatii, dar in afara constrangerilor ei, dupa norme proprii de viata pe care le respecta cu strictete. ESTE, DEJA, DESTUL DE POPULAR “MITUL TIGANULUI LIBER SI FERICIT”.
In constiinta populatiei majoritare, populatia de tigani nu a constituit una din problemele majore ale societatii noastre decat in mod exceptional.
Daca, traditional, in Romania a dominat toleranta, in alte tari (cum este cazul societatii germane fasciste) caracteristicile erau mai degraba masurile dure, de alungare si deportare.
Socialismul a promovat, in tara noastra, o ideologie a nediscriminarii etnice. Formal, atitudinea anti-tiganeasca a fost activ descurajata. Nu putini sunt rromii care, azi, il regreta pe Ceausescu, deoarece, atunci, aveau dreptul la un loc de munca, iar familiile lor erau obligate sa-si trimita copiii la scoala.
In momentul de fata, datorita schimbarilor rapide care au avut loc in societatea romaneasca, conditiile de viata ale populatiei de rromi s-au modificat dramatic, somajul luand proportii dezastruoase in randul acestui segment important al colectivitatii.
Exista, bineinteles, tigani extrem de bogati, proprietari de palate uriase, hoteluri elicoptere si limuzine de lux, dar cei mai multi, mai ales din mediul rural, traiesc intr-o saracie lucie, ca-n Evul Mediu, in bordeie de pamant (cu folii la ferestre) si-si duc viata la lumina lampii cu gaz sau a lumanarii de seu.
Dupa opinia sociologilor, cei mai multi tigani din Romania si, poate, chiar din Balcani, traiesc in judetul Dolj, mai precis la Craiova, motiv de mare ingrijorare pentru autoritati.
In cadrul acestei etnii convietuiesc, laolalta, mai multe categorii sociale: tigani-sadea, rudari, cocalari, tismanari, laieti, aurari, penari, argintari, tigani de matase, lautari etc.
sursa: Cronica Romana.
DEŞI SUNT RĂSPÂNDIŢI LA SADOVA, BISTREŢ, BECHET, OCOLNA, GHIDICI, Malu Mare, Coşoveni, Coţofeni, Cerăt (mă refer la mediul rural), iar la Craiova în cartierele Brestei, Sineasca, Romaneşti, Popoveni, Craioviţa Nouă, Bordei etc., adevăratul “Stat Major General” al ţiganilor din Cetatea Băniei şi chiar din Oltenia se află în “Faţa Luncii”. Acolo, în cel mai rău-famat cartier al Craiovei, “Faţa Luncii”, trăiesc cele mai numeroase, mai vestite, mai puternice şi mai de temut neamuri de rromi, în jurul cărora “roiesc” puzderii de legende.

IATĂ-LE FĂCUTE PUBLICE, ÎN PREMIERĂ, PRIN INTERMEDIUL AUTORILOR ACESTEI CĂRŢI. NEAMUL SERDĂREŞTILOR NUMĂRĂ PESTE 1.000 DE MEMBRI şi este considerat cel mai numeros. Are “rădăcini” în Serbia şi este răspândit în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Teleorman. Legenda spune că, în urma unui atentat comis la Belgrad, asupra Prinţului Nikolaev al Bulgariei, pe care l-au atacat şi jefuit, prin Sănătescu şi Velcu, Serdăreştii, deveniţi “daţi în urmărire generală”, au fost nevoiţi să fugă din Serbia şi să se stabilească în România, la Scăpău şi Cladova, judeţul Mehedinţi, având asupra lor “bănicioare de aur”. Primul membru al clanului Serdăreştilor care s-a stabilit în Craiova a fost Cladoveanca, una dintre numeroasele fiice ale lui Serdar.

AŞA S-A “ÎMPÂNZIT” “FAŢA LUNCII”, DE-A LUNGUL VREMII, CU NUME SONORE CA: Perian, Consulat (ginerele lui Iorgu Fulgeran), Molonia, Speculant, Năzdrăvan, Raicovici, Veniamin, Abel, Benone, Guvernator, Suedia, Ambasada, Filozof, Xenofon, Seldford, Ion şi Nicu Tîngăvean, Moldovean, Egret, Pătrulică, Ionuţ, Francis, Levier, Albert, Cătălin, Admirator, Artist, Ambasador, Sorin, Panţoilă, Pendeh, Bacu, Izvoran, Braurovschi, Prefect, Medalion, Wilifort.
N PREZENT, CEL MAI REPREZENTATIV EXPONENT AL CLANULUI SERDĂREŞTILOR este, de departe, Vasile Velcu Năzdrăvan, liderul Uniunii Rromilor din Cetatea Băniei, consilier în cadrul Prefecturii judeţulu Dolj. În timpul liber dresează lei şi îmblânzeşte şerpi, atribuindu-i-se puteri paranormale. Ştie Biblia pe de rost şi, datorită credinţei neţărmuite în Dumnezeu, a transformat un fost canton silvic în biserică pentru cei mai săraci ţigani din cătunul Ocolna (de lângă Dăbuleni), la ceremonie participând IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi prefectul de atunci, Cornel Mondea. A lucrat la un scenariu de film, fapt ce i-a trezit un imens interes regretatului actor şi regizor Adrian Pintea, care l-a vizitat acasă, în “Faţa Luncii”, împreună cu Lavinia Tatomir, soţia sa.

VASILE VELCU NĂZDRĂVAN ESTE CUSCRU CU SILVIAN FILOTI FULGUŢĂ, preşedintele executiv al Comunităţii Etniei Rromilor din România şi membru de seamă al Neamului Micleştilor. Marele său idol este Parulea, primul lider al ţiganilor din Oltenia, care s-a bucurat de preţuirea Regelui Carol I.

UN ALT NUME DE ELITĂ ESTE BULIBAŞA IORGU FULGERAN, lăudat de Adrian Păunescu în “Flacăra” veche, de dinainte de Revoluţie, despre care s-a scris că îşi avea ascunse (îngropate) în Pădurea de la Saru, de lângă Balş, judeţul Olt, revolverul şi un cufăr cu ducaţi şi bijuterii din aur. A murit la 90 de ani şi este înmormântat în cimitirul de la Mofleni. A lăsat în urma sa una dintre cele mai puternice familii, ai căror exponenţi aproape că nu mai au nevoie de nici o prezentare: Ion, Minut, Vipale, Valter, Fulguţă, Secretar, Pică, Vulpaşin etc.

DIN NEAMUL MICLEŞTILOR MAI PROVIN: Ion al lui Nechită, Nicu al lui Nechită, Nichifor, Chiodorean, Giorcu şi Vasile a lui Nechită.

NEAMUL NICOLCEŞTILOR ÎŞI ARE RĂDĂCINILE ÎN JUDEŢUL MEHEDINŢI şi familii răspândite în toată ţara, ca şi Neamul Serdăreştilor şi cel al Micleştilor. Primii ţigani stabiliţi în Craiova sunt Gugu, Poenaru şi Biţă, urmaţi de Iablonoschi, Renania, Ministru, Sălistra, Palestina, Işfan, Mărginean, Gilort, Merluţă, Tăchiţă, Covaci, Chiselef, Elveţia, Patrian, Ion, Voinea, Rădulean, Raimon, Dolores, Nelson, Titu, Merluţă, Vaniel, Rica, Vicu, Casier, Marius, Suprem, Chiciu, Varica, Braghi, Catârâţa, Ghiţă, Solomon, Onisâm, Bogdan, Andrei, Dragoş. În prezent, duc mai departe “ştafeta”: Catinca, Eusebiu, Oblemenco, Agripina, Lafaet, Parţoi, Catană, Mustafa, Zavircean, Jertfi, Loti, Eminescu, Bălan etc.

NEAMUL IAMANDIŢEŞTILOR PROVINE TOT DIN ZONA MEHEDINŢIULUI, “întemeietori” în “Faţa Luncii”, fiind: Bulaş, Maşarca, Măriţa, Rădianca, Neaga, Angela, Ciupală, Madama, Corigean. Urmaşii acestui clan vestit sunt astăzi: Speranţa, Fluturica, Eminovici, Mantu, Anglia, Carmen, Muguraş, Someş, Riprîsîna, Moruzi, Tilora, Orleşteanca, Cristofin, Bijuteria, Ferguson, Ciută şi mulţi alţii pe care, din lipsă de spaţiu, nu-i putem aminti.

NEAMUL DOBRINEŞTILOR ESTE UN NEAM LA FEL DE ÎNSEMNAT, cu multe “rădăcini” în satul Gabru, judeţul Dolj. De-a lungul vremii, membri ai acestui neam s-au înrudit (prin căsătorii) cu Micleştii, Serdăreştii, Iamandiţeştii etc. “Înaintaşii” săi de vază sunt: Răducanu, Angulina, Lazăr, Moldovencuţa, Angheluţă, Gheorghiţă şi Anica, iar cei din prezent: Dumitru Tatian Terente (care are “rădăcini” şi în Neamul Micleştilor), Niţă, Viscol, Baisăr, Ulise, Marghiloman, Teraspol, Viişoara, Lunca, Răzbunător, Briliant, Bădie, Gabia, Ardelean, Iozon, Astronom, Zorro, Albania, Ion Gheorghiţă, Piciu şi New York.

CEL MAI CUNOSCUT ESTE DUMITRU TATIAN TERENTE, preşedinte al Filialei Dolj a Partidei Rromilor, ai căror naşi şi moşi la copii sunt Ion Şuvaina şi regretatul Dan Nicolae.
Reprezintă ţiganii un pericol pentru siguranţa cetăţenilor?

AUTORII CĂRŢII SPUN CĂ NU: “RROMII REPREZINTĂ UN PERICOL LA FEL DE MARE, pentru siguranţa cetăţenilor, ca oricare alte categorii de persoane. Orice om care încalcă legea, fie că este rrom, român sau de altă etnie, constituie un atentat la ordinea publică, la siguranţa civică. Toate evenimentele sau faptele ai căror protagonişti au fost rromii au avut următoarele motive:lipsa locurilor de muncă, sărăcia, abandonul şcolar, rata ridicată a şomajului, nivelul scăzut de cultură, lipsa de comunicare şi, nu în ultimul rând, indiferenţa autorităţilor.”

ŢIGANII SE MÂNDRESC CĂ ETNIA LOR A DAT ŢĂRII OAMENI DE SEAMĂ (muzcieni, sportivi, actori, politicieni etc.) dintre care le face plăcere să-i amintească pe: Ioana Radu, Mia Braia, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Dona Siminică, Ştefan Bănică Senior, Aura Urziceanu, Neluţu Ploieşteanu, Ilie Udilă, Cornelia Catanga, Mircea Lucescu, Ilie Dumitrescu, Bănel Nicoliţă, Mădălin Voicu, Neculai Păun, Rică Răducanu şi chiar Nicolae Titulescu.

PROF. DR. NICOLAE TUDOR, PROF. PETRE VLĂSCEANU ŞI VASILE VELCU NĂZDRĂVAN MAI PRECIZEAZĂ: “Dacă greşim cu ceva, ne cerem scuze şi vrem să fim corectaţi de istorici. Dar, parcă, în perioada postdecembristă, comunitatea rromilor a fost mereu luată în derâdere, arătându-i-se numai defectele, deşi, după cum se ştie, nu ţiganii au inventat marile inginerii financiare, nu ei au dat marile tunuri şi au devalizat băncile din România. Am dori mai mult respect din partea autorităţilor, care ar trebui să ia exemplul lui Octavian Goga. Marele poet transilvănean, pe vremea când ocupa funcţia de prim-ministru, avea obiceiul de a veni lunar, la Bârca şi la Craiova, unde fiinţau cele mai importante cluburi şi saloane de presă ale ţiganilor din ţara noastră, cu ai căror lideri avea chiar relaţii de amiciţie. Singurul politician român contemporan care s-a aplecat asupra problemelor noastre este poetul Adrian Păunescu. Domnia sa, timp de patru ani, câtă vreme a deţiunt funcţia de senator PSD de Dolj, ne-a ajutat enorm. Ţiganii din Faţa Luncii îl iubesc enorm şi, în semn de recunoştinţă, sunt în stare să-i ridice chiar o statuie.”

Constantin Preda, 9 ianuarie 2008
sursa: Noul Expres de Sud.

Oltul are 726 de monumente istorice de valoare naţională. Ce facem cu ele?

Ocupând locul 13 la nivel naţional, Oltul, cu cele 726 de monumente istorice, ar trebui să fie un reper pe harta ţării, în comparaţie cu alte judeţe, care abia adună în patrimoniu 100 de monumente. Şi, totuşi, Oltul nu e un reper istoric. De ce? Cine ştie! Poate ştiu doar autorităţile, care nu mai dau nici o importanţă valorilor istoriei, prin neacordarea de fonduri pentru întreţinerea acestor monumente?!

Restul articolului aici.

Sursa: Ziarul de Olt.

De prin lume adunate....

Un site interesant, cu si despre Balcani, facut de oameni din Balcani - Balkan Travellers.

Salonul Naţional de Fotografie-Document – Craiova, 2010

Mai jos, puteţi vedea imagini de la Salonul Naţional de Fotografie-Document – Craiova, 2010,desfăşurat între 15-20 iunie în Piaţa „Mihai Viteazul”. Evenimentul a fost reflectat şi în ziarul Gazeta de Sud.

Muzeul lacrimilor de struguri

România are legende. România are muzee. Ba nu. Are colecţii triste, uitate în magazii. Are un patrimoniu medaliat, însă înghesuit în pivniţe. Are comori ale strămoşilor îngropate sub moloz, cioburi, gunoaie şi indiferenţă. Are expoziţii prăfuite, pe care unii se ceartă până mor. Te invit la Muzeul Viei şi Vinului, să vezi un monument al nepăsării, care crapă mult mai des decât conştiinţa stăpânilor lui.

Restul articolului aici.

sursa: Editie Speciala

Cula de la Cernatesti-monument istoric national

 Reportaj despre cula de la Cernatesti (Dolj),monument arhitectonic si punct muzeistic  de interes national.

Sursa:Indiscret

Oltenii din Desa şi-au alergat caii în Sâmbăta lu’ Sântoader

Obiceiul, cunoscut sub numele de Încuratul cailor, este de când lumea în comuna doljeană. Flăcăii l-au preluat de la bătrânii lor şi îl duc mai departe cu fală, dar şi cu pricepere, căci este ziua dichisirii cabalinelor.

Nimic n-a stat în calea întrecerii cailor şi călăreţilor din Desa şi din localităţile învecinate, Poiana Mare şi Ciupercenii Noi. Nici frigul, nici drumul de la marginea comunei care era tot un nămol. Şi nu numai acum, ci de când se tot ţine obiceiul „Încuratul cailor“ în sâmbăta Sfântului Toader, prima după Lăsatul Secului. „Ca ritual, gonirea cailor avea drept scop alungarea spiritelor rele, cuibărite în timpul iernii. În această zi comunitatea putea să aprecieze vrednicia feciorilor, după modul cum se prezentau caii lor, după cum şi-au îngrijit animalele în timpul iernii“, spune Nicolae Dumitru, referent în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj. Gheorghiţă Rotaru, directorul Căminului cultural Desa susţine că este şansa gospodarilor să arate cât sunt de vrednici. „Le-a intrat în sânge obiceiul. Fac totul pentru caii lor“, spune Rotaru.

Reestul articolului aici.

sursa: Adevarul.

DRAGOBETELE – ZEUL DRAGOSTEI LA ROMÂNI

Spre deosebire de zeii Panteonului grec şi roman care, prin relaţiile incestuoase şi nesfârşitele lor uzurpări şi înşelăciuni intraseră încă din antichitate într-un proces firesc de dezintegrare, zeii Panteonului românesc continuă să-şi mai facă apariţia în peisajul spiritual contemporan. Ei au zile de celebrare în calendarul popular, sunt respectaţi şi, uneori, mai temuţi ca sfinţii creştini, sunt invocaţi pentru alungarea secetei, pentru aflarea ursitei, pentru căsătoria fetelor şi rezolvarea altor probleme presante.
În această lume fantastică a panteonului românesc o importantă reprezentare mitică este Dragobetele. Reprezintă zeul dragostei la români, identificat cu Eros, zeul grec al iubirii şi Cupidon, zeul roman al dragostei. El are dată fixă de celebrare pe 24 februarie. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor.
Făptura mitică ce personifică logodna păsărilor şi prin extensiune a fetelor şi băieţilor este „zânul” Dragobete. Chiar numele – Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico – erotice. După o legendă mitică, „Dragobete (Iova) era fiul Babei Dochia” ceea ce înseamnă o presupusă filiaţiune mitică anterioară denumirii lui ca atare. El este considerat Cap de primăvară şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică (cel care moare şi renaşte în Sâmbăta Floriilor). Înfăţişat adesea ca tânăr, voinic, frumos şi bun, inspira fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor.
La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvârleau pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice şi nici nu se vânau sau se blestemau cele sălbatice. Aceste restricţii urmăreau să nu tulbure rostul împerecherilor, pentru că în această zi păsările nemigratoare se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii.
Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În satele judeţului Olt, dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii organizau hora satului în pădure unde dansau, chiuiau, se veseleau, culegeau primele flori ale primăverii şi glumeau între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile sau antipatiile dintre băieţi şi fete.
Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. La sate se poate auzi şi astăzi zicala „Dragobetele sărută fetele!”.
Fiecare băiat căuta să - şi sărute partenera preferată în văzul tuturor. Când doi tineri doreau să sărute aceeaşi fată, ea se lăsa sărutată de cel pe care-l prefera. Fata care era sărutată în văzul tuturor se considera logodită cu partenerul ei de sărut, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinţii erau satisfăcuţi sau nesatisfăcuţi, după pretenţiile ce le aveau pentru copiii lor.
Ziua de Dragobete era aşteptată cu nerăbdare nu numai de fete şi flăcăi ci şi de femeile tinere, în special de femeile văduve, care credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin, deveneau drăgăstoase şi dorite peste an.
Tot de Dragobete se făceau însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi, mai rar între băieţi şi fete. Aceste fraternizări se realizau prin îndeplinirea unor rituri vechi, cu substrat magic.
Înfrăţirile şi însurăţirile erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfăşura în cete de vârstă şi de sex, pe afinităţi selective. În faţa cetei, partenerii îşi incizau braţul stâng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi. Aşa se declarau băieţii fraţi şi fetele surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt.
Cei ce se înfrăţeau sau se însurăţeau dădeau un ospăţ pentru prietenii lor, care se legau între ei să se înfrăţească şi ei la rândul lor cât mai curând posibil.
Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii fost un rit străvechi la tracii nord – dunăreni (daci) cât şi la tracii sud – dunăreni (moesi şi odrisi) ca şi la iliri. Dragobetele este similar cu Năvalnic (Limba vacii), personificare a unei specii de ferigă, cu frunze mari, lanceolate, dispuse în rozetă, care creşte prin păduri şi pe terenuri stâncoase şi împădurite, invocat de vrăjitoare în farmecele de dragoste.
Recoltarea năvalnicului în scopuri malefice se făcea la miezul nopţii de vrăjitoarea dezbrăcată şi despletită care se strâmba şi schimonosea în faţa plantei. Când era invocată în scopuri benefice, planta se recolta dimineaţa, înainte de a cădea roua, era adusă în sat şi aruncată pe sub streaşina casei sau purtată în sân de fete şi neveste pentru dragoste. Când cineva merge la pădure să culeagă Năvalnic trebuie să nu fie supărat, pentru că el cere veselie şi voie bună: „Cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la mine în casă”-
Scenariul ritual al culegerii Năvalnicului de dragoste cuprinde mai multe secvenţe: descoperirea locului unde creşte Năvalnicul; prosternarea şi efectuarea semnului crucii; depunerea ofrandelor (sare, zahăr, pâine) la rădăcina lui; pronunţarea unei rugi, în şoaptă sau în gând; scoaterea plantei din pământ şi păstrarea ei la loc de cinste; scalda rituală în care se pune Năvalnicul.
În ziua de Dragobete (24 februarie) se făceau cele mai multe vrăji de dragoste. În această zi fetele purtau la ureche muguri ai arborilor de pădure pe care chiar ele îi culegeau şi îi numeau Dragobeţi (simbol al dragostei juvenile).

material realizat de Claudia Balaş