OBICEIURI AGRARE ROMÂNEŞTI

PAPARUDA

Un capitol important al culturii populare româneşti îl constituie obiceiurile şi aceasta deoarece întreaga viaţă a omului, munca lui pe parcursul unui an, diferitele ocupaţii, relaţiile cu semenii dar şi cu întruchipările mitologice erau în trecut întreţesute cu obiceiuri.

Obiceiurile populare, în marea lor majoritate, sunt transmise prin tradiţie, dar au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale, ceea ce le-a asigurat dăinuirea. În comunităţile tradiţionale, obiceiul era o manifestare folclorică îndătinată, pe care colectivitatea o repeta cu regularitate, cu aceeaşi ocazie, socotind-o justă şi obligatorie totodată.

Printre obiceiurile de peste an se înscriu obiceiurile ciclice, care au loc cu regularitate în timpul anumitor perioade ale anului, legate de anumite date calendaristice, şi obiceiuri nelegate de date fixe , ci de necesităţile producţiei, de desfăşurarea muncilor agricole. Cele mai numeroase şi mai impunătoare sunt cele generate de agricultură, îndeletnicire care pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze din viaţa culturilor.

Element fundamental al vieţii, apa a dat naştere, de-a lungul timpului, unui amplu capitol de mitologie. Sacralitatea apei şi virtuţile ei benefice stau la baza credinţelor şi practicilor terapeutice. Prezentă în toate riturile de trecere, acelea care marchează momentele importante din viaţa omului (naşterea, căsătoria, moartea), uneori având rol purificator (lustratio per acquam), alteori cu rol de consacrare sau de fecunditate, apa apare în toate riturile agrare. Între obiceiurile agrare în desfăşurarea cărora apa joacă un rol primordial, Paparuda ocupă un loc distinct.

În Panteonul românesc, Paparuda reprezintă o divinitate pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile, în ziua care-i poartă numele. Conform credinţei populare, Paparuda este aidoma unei „sfinte înalte şi subţiri”, o „zeiţă”, care „diriguieşte ploile”, „sparge” sau „urneşte norii”, „o femeie care umblă cu ploile”, etc. ea a fost atestată în întreg spaţiul geografic în care arheologii au descoperit vestigii ale civilizaţiei trace. Pe teritoriul României, această divinitate este cunoscută şi sub numele de Păpăluga, Bărbăruţa, Duduoaie, Mătrăhulă, etc.

Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei este jucat de o persoană pură (o fetiţă sau fată necăsătorită, un băiat, un flăcău), sau de o femeie gravidă, care se îmbracă, întotdeauna la o fântână sau e malul unei ape, în frunze de boz sau de brusture. Paparuda, personaj sacru, care se naşte şi moare, apare şi dispare anual, lângă o apă, este întâmpinată cu respect de gospodari.

În trecut, sărbătoarea a avut o dată fixă de celebrare, posibil la echinocţiul de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului, această dată a fost mutată în cea de-a treia joi după Paşti, pentru ca în timpurile recente să devină un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetelor.

Paparudele sunt amintite de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, dar sub denumirea de „papaluga”: „Vara, când seceta ameninţă semănăturile, ţăranii din Moldova îmbracă o fetiţă care nu a împlinit zece ani cu o cămaşă făcută din foi de arbori şi alte ierburi; băieţii şi fetele de aceeaşi vârstă se ţin după ea şi ocolesc toată vecinătatea jucând şi cântând, iar când le întâmpină o bătrână, acesta trebuie să o stropească cu apă rece. Cântecul este cam aşa: <<>>”.

O descriere asemănătoare face şi Frantz Joseph Sulzer: „ Cuvântul papalugă se spune că are următoarea însemnătate şi împrejurări: vara, când se pare că cerealele sunt periclitate de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o fetiţă care nu a depăşit vârsta de zece ani, într-o cămaşă confecţionată din frunze de pomi şi plante. Toate fetele şi băieţii o urmează şi colindă satul, dansând şi cântând prin vecini. Unde ajung, acolo femeile bătrâne obişnuiesc să le toarne apă în cap. Cântecul pe care-l cântă are aproximativ următorul conţinut: <<>>”. Descrierile de acum două sute de ani sunt foarte asemănătoare cu desfăşurarea contemporană a obiceiului. În general însă, obiceiul era cunoscut sub numele de Paparudă în Oltenia, Muntenia şi Moldova.

Acest obicei cu dată mobilă al cetei feminine este structurat după modelul colindelor de invocare a divinităţii sezoniere cu acelaşi nume, pentru dezlegarea ploilor. Cuprinde trei secvenţe ceremoniale: naşterea – alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei, din persoane pure, de obicei fetiţe şi fete necăsătorite; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de boz sau de brusture, îmbrăcarea Paparudei, de obicei pe trupul gol, a costumului vegetal; împodobirea Paparudei u flori sau coroniţe de flori; desfătarea zeiţei – pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului, pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de paparudă pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă prin formule poetice ploaia, şi, uneori, efectul practic aşteptat (roadele bogate) şi eficienţa apotropaică a ploilor, urări de sănătate, şi referiri la daunele ce le va primi de la gazdă; moartea şi ritul funerar – dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată; depunerea în apă a măştii vegetale (mortului); petrecerea cu privirea şi cu cântece a Paparudei, a „mortului” dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărţirea darurilor şi uneori ospăţul funerar.

Masca verde, care are caracter obligatoriu în desfăşurarea ceremonialului, reprezintă practic spiritul antropomorf al vegetaţiei. Scenariul acesta, de o mare simplitate, îşi dezvăluie, de la prima vedere, caracterul magic. Avem de-a face cu o manifestare de magie publică şi colectivă, mai exact cu o magie prin analogie, care are la bază principiul „ similia similibus curantur”, adică, „cele asemenea se vindecă prin cele asemenea”. În mentalitatea arhaică, imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. Conţinutului magic al scenariului i se adaugă şi un conţinut mitic-religios, căci cântecul paparudei constituie o invocaţie, o rugăciune adresată unei fiinţe mitice: Paparuda.

În trecut, înainte de a recurge la Paparude, pentru a implora încetarea secetei se făceau mai întâi slujbe în biserică, erau aduse moaştele Sfintei Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeş, pe care preoţii le purtau prin sate. Pelerinajul se încheia cu o slujbă în mijlocul holdelor.

În judeţul Olt, paparudele, constituite în grupuri de 6-8 fetiţe, care nu depăşeau vârsta de 12-13 ani, erau acoperite de sus până jos ori numai de la brâu în jos cu frunze de boz sau de lipan. Ele mergeau prin tot satul, cântând şi jucând, pentru invocarea ploii. Întrau în fiecare gospodărie, gazda aşteptându-le cu o găleată cu apă şi le stropea, în timp ce acestea cântau:

„… Deschideţi porţile

Să intre ploiţele

Paparudă, rudă

Vino de ne udă

Cu găleata nouă

Dumnezeu să plouă

De marţi până marţi

Să vă săturaţi

De joi până joi

Să dea nouă ploi

Unde dai cu sapa

Ca să curgă apa

Unde dai cu ciurul

Să umpli pătulul

Unde dai cu maiul

Să curgă mălaiul

Drugile porumbului

Ca coarnele plugului

La anu şi la mulţi ani”.

La sfârşit, fetele primeau daruri în produse: grâu, porumb, mălai sau făină. Când venea gazda, fetele cântau:

„Să nu dai cu strachina

Că e rău de pagubă

Să ne dai cu ciurul

Să umpli pătulul

Hai ploiţă hai !”.

După primirea darurilor, Paparudele mulţumeau spunând: „De unde dai , să izvorască!”.

În Oltenia, în drumul prin sat, Paparuda care purta „masca verde”, reprezentare a spiritului antropomorfizat al naturii, încerca să stropească cu apă femeile însărcinate pe care le întâlnea.

În Câmpia Boianului, în satele Crâmpoia, Movileni, Şerbăneşti, Paparudele cântau:

„Paparudă, rudă

Vino de ne udă,

Dă-ne, Doamne, cheile

Să deschidem ploile

Să curgă jiroaiele

Pe toate potecile

Să se facă grânele

Să nu moară vitele”.

Modul şi locul de desfăşurare al obiceiului ne demonstrează că avem de-a face cu un rit de etapă, chemat să ajute la creşterea culturilor într-un anotimp decisiv. Îmbrăcarea costumului vegetal, schimbarea, de-a lungul timpului a datei de celebrare cu o dată mobilă şi apoi cu o dată întâmplătoare, precum şi denumirile împrumutate de paparudă de la alte obiceiuri ( Mătrăhulă) şi actele rituale atipice, toate acestea sunt rezultatul contaminărilor spirituale, disoluţiei credinţei în puterea ceremonialului Paparudei de a dezlega ploile.

De-a lungul timpului, obiceiul a fost supus unui amplu proces de contaminare cu diverse credinţe, rituri şi obiceiuri practicate în aceeaşi perioadă a anului, ca de exemplu Caloianul sau Sângeorzul. Totodată a absorbit şi o seamă de vrăji. Paparuda prezintă similitidini frapante cu alte obiceiuri – Căluşul sau colindatul. Ca şi în cazul acestora, alaiul Paparudei colindă satul, oprindu-se la fiecare gospodărie, intrând în toate curţile. Se credea, ca şi în cazul colindatului, sau al Căluşului, că la casa la care vor merge paparudele îi va merge bine în acel an, iar la care nu, îi va merge rău. Paparudele primeau daruri asemenea colindătorilor., uneori şi ouă, ca în obiceiul Sângeorzului. Ca şi în colinde, în încheiere se exprimau urări. În Oltenia urarea de sfârşit era : „Stăpâna să trăiască / Să le stăpânească!”.

În alte forme ale obiceiului, în care alaiul cuprindea şi persoane care au depăşit condiţia purităţii rituale sau cele al căror protagonist era de sex masculin sunt ulterioare sau sunt forme contaminate cu elemente aparţinând altor obiceiuri, rituri şi practici populare.

O formă acestui obicei reclamă prezenţa unui fecior în rolul Paparudei, sau alcătuirea alaiului din fete mari şi feciori. Aceste aspecte pot fi puse în legătură cu obiceiul Sângeorzului. Este destul de interesant faptul că tipul acesta de Paparudă a fost întâlnit nu numai în Transilvania şi Banat, acolo unde obiceiul Sângeorzului a fost surprins în forme închegate, ci şi în Oltenia (satul Albeni, jud. Gorj), Muntenia (com. Ianca, jud. Olt), dar şi în Moldova. Acestea sunt atestări indirecte ale Sângeorzului în aceste ţinuturi româneşti. În tradiţia noastră populară, sărbătoarea Sângeorzului are semnificaţia ei esenţială, aceea de trecere de la stare la alta, de început de etapă în viaţa naturii şi oamenilor. Este ştiut faptul că înainte de împărţirea în patru anotimpuri, anul cuprindea două mari perioade, separate prin solstiţiul de iarnă şi cel de vară. Această împărţire a anului care îşi are obârşia într-o epocă anterioară dezvoltării agriculturii, când creşterea animalelor constituia îndeletnicirea precumpănitoare, urme ale ei păstrându-se în centru şi estul Europei, inclusiv la români.

Privită prin prisma străvechii sărbători pe care o moşteneşte, aceea care marca deschiderea uneia din cele două perioade principale ale anului, anume a celei dominate de căldură şi de vegetaţie, perioadă care, în ordine agrară coincidea cu o fază decisivă în viaţa culturilor – aceea a creşterii lor – înţelegem mai bin esemnificaţia pe care a avut-o sărbătoarea Sângeorzului în tradiţia noastră populară. Înţelegem mai binbe semnificaţa de rit de fertilitate, semnificaţie pe care a transmis-o şi paparudei, pentru că Paparuda reprezintă ceva mai mult decât un simplu rit de ploaie; ea este şi o urare de fertilitate. Există indicaţii că obiceiul Sângeorzului ca rit de fertilitate, în cuprinsul căruia ritul de ploaie ocupa u loc important, a fost răspândit în toate ţinuturile locuite de români. Alături de acest obicei, care s-a păstrat până în zilele noastre în anumite zone ale ţării, s-au dezvoltat şi alte rituri care urmăreau în mod expres declanşarea ploilor fertilizatoare. Unul dintre ele este Paparuda, care pare să fi avut o răspândire extrem de largă, atât la noi, cât şi la alte popoare. Apărut în imediata apropiere a Sângeorzului, amândouă obiceiurile au în centru lor aceeaşi mască verde simbolizând spiritul antropomorf al vegetaţiei.

În concluzie, putem spune că este posibil ca, asemenea Sângeorzului sau Drăgaicei, Paparuda să fi fost la început un rit de etapă, care se oficia la o dată fixă, în scopul asigurării condiţiilor de fertilitate – a ploii înainte de toate – pentru perioada inaugurată de sărbătoarea Paparudei. Cu siguranţă că iniţial sărbătoarea Paparudei avea un caracter stabil şi a fost fixată după critrii care aveau în vedere viaţa naturii şi vegetaţiei. De aceea este foarte probabil ca cele două sărbători, Paparuda şi Sângeorzul, sa fi coincis la un moment dat.

BARBA LUI DUMNEZEU

Patrimoniul de rituri şi obiceiuri agrare diferă de la popor la popor, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, ca închegare într-un sistem, relaţie cu mitologia, în raport de vechimea şi de ponderea pe care a avut-o în trecutul fiecăruia ele cultivarea pământului. Fiecare operaţiune agrară: aratul, semănatul, recoltatul, a cumulat atributele unei intense vieţi spirituale, transpuse în practici şi obiceiuri ale căror semnificaţii au fost mai mult sau mai puţin descifrate.

Referitor la tradiţia folclorică românească, una din constatările principale pe acre le prilejuieşte cercetarea riturilor şi a obiceiurilor este că cele agrare domină net, în comparaţie cu toate celelalte. Acest lucru confirmă vârsta respectabilă pe care o au riturile agrare în tradiţia noastră populară, constituind şi un indiciu despre modul de viaţă sedentar, deplin aşezat, pe care l-a dus în trecut porul român, singurul care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze asemenea manifestări.

Există, de altfel, o perfectă concordanţă între realitatea ce o dezvăluie riturile şi obiceiurile, pe de o parte, şi terminologia agricolă, împreună cu cea referitoare la casa şi gospodăria ţăranului român, pe de altă parte. Pe teritoriul judeţului Olt, agricultura s-a practicat din vremuri preistorice şi a rămas ocupaţia de bază a locuitorilor, până aproape de zilele noastre. Satele de plugari şi crescători de animale de pe aceste meleaguri au alcătuit un mediu folcloric în care rituri şi obiceiuri agrare au putut înflori în toată splendoarea lor.

În satul tradiţional, cele mai multe obiceiuri erau legate de ciclul agrar care juca un rol important în viaţa comunităţii, ilustrând într-o mare măsură legătura strânsă, de veacuri, dintre om şi natură. Aidoma omului, natura, zeul acesteia, are o viaţă, el se naşte, creşte şi se maturizează, ca să îmbătrânească şi să moară în cele din urmă. Numai că moartea acesta nu reprezintă decât un pas în veşnicie, încheierea unui ciclu al existenţei care coincide cu punctul de plecare al unui nou ciclu vital.

Toate riturile şi obiceiurile agrare au ca ţel suprem rodirea pământului, belşugul culturilor. Unele obiceiuri erau ritualuri de fertilizare, de prevenire şi de apărare împotriva unor dezastre naturale, iar altele constituiau o ofrandă adusă divinităţii în semn de mulţumire pentru produsele obţinute. „Munca agricolă este un ritual” spunea Mircea Eliade, iar gesturile pe care le îndeplinea agricultorul la începutul fiecărei lucrări agricole (arat, semănat, strânsul recoltei) pentru realizarea purităţii rituale (se spăla, îmbrăca o cămaşă nouă) aveau scopul de a asigura abundenţa recoltei.

Grâul a fost cereala preferată a locuitorilor acestor locuri, iar pâinea din grâu nu a lipsit din alimentaţia lor. Chiar dacă în anumite epoci, în hrana zilnică s-a recurs la panificarea altor cereale (mei, secară, orz, sau, mai târziu, porumb), pâinea din grâu sau alte produse din aluat au fost permanent prezente în ocaziile festive sau ceremoniale.

Dintre obiceiurile tradiţionale nelegate de o dată fixă, dependente însă de desfăşurarea muncilor agricole, sărbătoarea terminării secerişului ocupă, datorită bogatelor manifestări folclorice, un loc aparte. Începerea secerişului privea întreaga comunitate. Conducătorii satului, sfatul care conducea colectivitatea constata starea holdelor şi apoi hotăra începerea secerişului, stabilind şi partea de hotar de unde să înceapă. Abia după aceea gospodarii porneau la muncă.

Oamenii se asociau şi se ajutau reciproc la secerat. Astfel au apărut asocierile pe baza legăturilor de familie, a vecinătăţilor sau pe baza altor relaţii sociale, într-un cuvânt, aşa a apărut seceratul în clacă, care era şi o sărbătoare, dar de mai mică amploare.

Secerişul începea în zorii zilei, atunci când grâul era plin de rouă, şi pierderile prin scuturare erau cât mai mici. O echipă formată din 10 până la 20 de oameni secera, lega în snopi şi clădea în clăi grâul secerat de pe două pogoane (aproape 1 ha). Până nu demult, claca avea un caracter festiv. Femeile pregăteau mâncăruri specifice, ca şi la nuntă. Ziua pentru secerat era stabilită dinainte şi cei care urmau să participe la clacă erau anunţaţi cu o seară înainte. În dimineaţa zilei de clacă ei se adunau la casa gospodarului, rar se întâmpla să plece direct la locul de muncă. Interesul era să participe cât mai multe persoane, pentru ca seceratul să se termine într-o singură zi. Ceata clăcaşilor pleca la câmp având în frunte gospodarul, apoi feciorii cu coasele şi fetele cu secerile.

Grâul secerat era legat în snopi de către flăcăi, care făceau şi clăile, prin aşezarea snopilor în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se punea un snop aşezat cu spicele în jos. Gazda oferea clăcaşilor, la amiază, mâncare, ţuică şi vin.

La încheierea secerişului, se lăsau neculese ultimele spice de grâu, pentru Barba lui Dumnezeu (Barba Ogorului, Barba Pământului, cum mai sunt denumite în Câmpia Română). Se presupunea că în aceste spice neculese se adăposteşte spiritul grâului din faţa secerii sau coasei Morţii, pentru a rodi şi anul viitor. Totodată, Barba lui Dumnezeu era şi o ofrandă adusă divinităţii pentru recoltă. Spicele acestea lăsate neculese erau legate cu fir roşu, după care se rostea o rugăciune, pentru a-l ajuta pe gospodar şi în anul următor.

Principalele faze ale îndelungatului proces de muncă al agricultorului erau însoţite în mod simbolic de prototipul efectului final al muncii – pâinea, în credinţa influenţării magico-rituale a rodniciei pământului. Încheierea secerişului avea drept simbol o pâine. În Oltenia, când se făcea prima dată pâine de grâu nou se prepara un colăcel sau o pâine de care se lega busuioc, sporiş sau alte flori. Erau scufundate în fântână, după care se dădeau copiilor să le mănânce, în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat”.

În satele din judeţul Olt, din făina obţinută din recolta anului respectiv, o femeie iertată de cele lumeşti frământa unul sau doi colaci, aşezând deasupra lor câte o cruce din aluat. Când colacii erau gata, femeile mergeau la o fântână din sat, unde chemau mai mulţi copii, scoteau apă proaspătă şi aruncau colacii în găleată, închinându-i lui Dumnezeu, maicii Domnului şi Sfinţilor Arhangheli. Înainte de a rupe colacii în atâtea bucăţi câţi copii erau adunaţi la fântână, femeile scoteau crucea de pe colac. Crucea era păstrată la icoană până în primăvara anului următor, când era sfărâmată şi pusă peste grâul de semănat, având rolul de a fertiliza magic recolta viitoare. Deducem astfel că simbolismul străvechi al pâinii este cel d bucurie, regenerare, rodnicie, bunăstare, fertilitate.

Prezenţa pâinii şi a reprezentărilor din aluat de pâine (colacii) cu o accentuată valoare de simbol în riturile şi obiceiurile legate de muncile agricole se înscrie în seria acelor elemente cu marcante posibilităţi doveditoare ale permanenţei acestui popor de agricultori, pentru care prepararea şi folosirea pâinii, verigă de legătură între două cicluri agrare, este un atribut al sedentarismului său milenar pe aceste meleaguri.

Claudia Balaş

muzeograf

e-mail: balasclaudia70@yahoo.com