Muzeul Olteniei-Expozitie cu arme albe si de foc din colectiile Brukhental

O foarte interesanta expozitie de arme albe si de foc precum si de obiecte din cositor s-a inaugurat astazi la Sectia de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei din Craiova.Articol detaliat Cuvantul Libertatii

SImpozion "Oltenia. Interferente culturale" editia a II-a, 2011

Program Simpozion "Interferente Culturale In Oltenia" editia a 2-a

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin
de Anca Ungurenuş

Oraşul nostru a fost cândva dezbrăcat de idilic şi împroşcat cu noroiul care domnea pe străzi

Publicaţia Arhivele Olteniei din 1924 adăposteşte, în primele pagini, câteva însemnări dintr-un jurnal de călătorie al unui cetăţean german. În călătoria lui spre Orient, a trecut şi prin Craiova.
Cuvintele scrise de cel ce-şi spune Eremit din Gauding, căruia nu i se cunoaşte „numele civil“, nu aduc laude Cetăţii Banilor. Nu sunt nici măcar neutre şi nu lasă nici o impresie de abţinere. El descrie, fără ascunzişuri, o Craiovă tristă, sumbră, plină de câini vagabonzi, oameni leneşi şi noroi.
Casele erau răspândite printre cele mai mizerabile bordeie şi înconjurate de locuri pustii şi pline de mărăcini. Grădinile lipseau, spunea germanul, iar odăile din case erau goale, înăuntrul lor fiind doar câte „o laviţă acoperită cu covor, pe care ziua şed (oamenii - n.r.), noaptea dorm“. Craiovenii nu păreau să ştie ce e aceea o stradă pietruită, căci pe vremea aceea erau aşternute cu bârne, adică trunchiuri de copaci cojite şi făţuite cu barda. Pretutindeni domneau noroiul, bălţile şi murdăria. Dar şi nebunii, după cum nota Eremitul din Gauding. „Toate mascaradele, care se pot închipui şi le poate inventa nebunia, se mişcă pe străzi în formele şi figurile cele mai groteşti, mai rari; crezi că aici s-au adunat un album de hainele tuturor continentelor“.



Un peisaj teribil

Neamţul călător locuia într-o odaie frumoasă şi primea o mâncare „escelentă“ de la farmacistul Schwab, conaţional de-al lui, singurul pe care părea să îl aprecieze. După ce şi-a mâncat bunătatea de cină, a ieşit într-o seară la promenadă pe urâtele străzi ale urbei, unde află povestea romilor chinuiţi de boieri. „Se zice că această educaţie este ceva zilnic; părinţii omoară şi mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinşi cu aceasta; şi să aibă şi ei plăcerile lor“.
Se pare că, în vremea în care germanul a poposit în Bănie, lumea prefera să se izoleze în case. „Tot pare în ruină. Pe străzi nu vezi nici femei, nici fete; toată noaptea urlă câinii, cari aici aleargă, ca şi în Constantinopol, sălbatici şi fără stăpân“. Tot aici cică se lua în derâdere religia şi tot ce ţine de ea. Popii n-aveau altă treabă decât să „se certe: avut-a Dumnezeu barbă sau nu?“.
Peisajul urbano-rural din Craiova înfăţişa femei care „stau la porţi şi torc; bărbaţii zac prinprejur şi dorm; ei lucrează atât de puţin, încât în anii 1816-1817 a fost atâta lipsă de au mâncat pâine din coajă de stejar“, asta pentru că în perioada de secetă ei alegeau „să flămânzească din cauza lenei“. Până şi vinul era tulbure, tot din cauza lenei care nu-i părăsea pe cei ce ar fi trebuit să se îngrijească aşa cum se cuvine de viţa-de-vie.


„Ţara aceasta pustiită de oameni“

„Acestea le-am spus, ca să arăt cum trebuie să călătoreşti pe aici, dacă vreai să vezi ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu şi pustiită de oameni“. În opinia călătorului spre Orient, ţara - sau zona pe care el apucase să o vadă - era frumoasă, dar, din păcate, populată, şi nu de străini veniţi să pribegească: „Dar şi în tot drumul meu eu nu am întâlnit niciun călător“.
Chinul neamţului dezamăgit a trebuit să continue preţ de câteva zile. „Podul peste Jiu fusese luat de apa mare din ploi; mai multe zile am trebuit să petrec în trista Craiovă“. În final, el a reuşit să scape din zona cu „câteva miserabile bordeie de-asupra pământului şi în pământ“, într-un copac scobit pe care ţăranii îl întrebuinţau la pescuit. Aşa a trecut el Jiul, iar când a ajuns la Dunăre s-a declarat total dezamăgit de „proştii aceia“, care credeau că are un bou ascuns în cufăr. Mai mult, s-a întâmplat tărăşenia ca nici să nu ştie „să citească, nici să înţeleagă paşaportul“ lui.
Să fie oare aceasta imaginea Craiovei adevărate, dezbrăcate de laude, de memoriile melancolice ale celor care au trăit în acea perioadă? Prin ochiul rece şi obiectiv al unui neamţ, Craiova era nici mai mult, nici mai puţin decât paradisul întors.

Sursa: Gazeta de Sud

Harti vechi Oltenia

Hartile sunt realizate in jurul anului 1910 si fac parte din Harta Europei Centrale (scara 1:200000)realizata in Imperiul Austro-Ungar. Versiunea orginala si restul hartilor le puteti gasi aici - 3rd Military Mapping Survey of Austria-Hungary

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.

Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.

În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 11, la Muzeul Judeţean Olt are loc vernisajul expoziţiei „Arta restaurării – ştiinţă şi măiestrie”.

Prin această expoziţie se urmăreşte prezentarea restaurării şi conservării obiectelor pe suport ceramic, lemn policrom, hârtie, metal, textile etnografice.

Conservarea şi restaurarea bunurilor culturale se înscriu în sfera mai largă a activităţii generale de ocrotire a patrimoniului. Deşi nu este vizibil pentru vizitatorii obişnuiţi, în cadrul laboratorului de restaurare – conservare specialiştii ing. chim. Ionescu Virginia- restaurator metal, Nichita Iohana – restaurator lemn şi ing. chim. Dumitrescu Constanţa – conservator, depun o muncă intensă desfăşurată cu pasiune şi migală, prin intermediul căreia sunt salvate elemente care altfel ar risca să se piardă. Icoanele, obiectele ceramice sau din metal precum şi textilele etnografice prezentate în expoziţie stau mărturie a efortului pe care restauratorii şi conservatorii din cadrul Laboratorului de restaurare – conservare al Muzeului Judeţean Olt l- au făcut de- a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească.

Printre cele mai importante piese expuse se numără obiectele ceramice şi din metal provenite din săpăturile arheologice de la Acidava (Enoşeşti – Piatra Olt), dar şi unele exponate din perioada interbelică, icoanele pictate pe lemn din secolul al XIX-lea, monedele turceşti din argint din secolul al XVIII-lea precum şi unele piese de port popular de la începutul secolului XX sau ţesăturile de interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vizitând expoziţia deschisă în perioada 30 noiembrie 2010 – 30 martie 2011, la sediul Muzeului Judeţean Olt din Slatina, str. Ana Ipătescu nr. 1, vizitatorii vor putea afla amănunte despre drumul parcurs de bunurile culturale tezaurizate în colecţiile muzeale din momentul intrării lor în muzeu până în momentul prezentării publicului larg.

Fiind redate în sfârşit circuitului expoziţional, obiectele de patrimoniu expuse sperăm să stârnească admiraţia şi intersul vizitatorilor pentru istoria si cultura locală şi naţională.

Persoană de contact,

muzeograf Balaş Claudia

Craiova Veche in Imagini

pe facebook aici - http://www.facebook.com/pages/Craiova-veche-in-imagini/259281224357?v=info

Repere ale spiritualitatii ortodoxe. Biserici cu pictura murala exterioara (sec. XVIII-XIX) din Oltenia - Terni, Italia

Catalog-Expozitie-Terni

Prima editie a simpozionului national "Oltenia. Interferente istorice"

Program conferinta "Oltenia. Interferente culturale" 2010

Secţia Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova va organiza mâine, de la ora 10.00, prima ediţie, după o pauză de 15 ani, a Conferinţei naţionale „Oltenia. Interferenţe culturale“. Manifestarea se va desfăşura pe patru secţiuni, Arheologie Preistorică, Arheologie şi Istorie Antică, Arheologie şi Istorie Medievală şi Istorie Modernă şi Contemporană, practic fiind acoperite toate epocile istorice. Lucrările acestei conferinţe sunt onorate de prezenţa unor personalităţi marcante ale culturii româneşti, cum ar fi academician Răzvan Theodorescu sau prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. De asemenea, şi-au anunţat prezenţa la acest simpozion specialişti de la prestigioase instituţii de cultură din ţară şi străinătate, cum ar fi Universitatea „A. I. Cuza“ din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universitatea din Craiova, Universitatea din Aachen (Germania) sau alte muzee importante din ţară. Nici institutele de cercetare din cadrul Academiei Române, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ Bucureşti, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor“ Craiova, Institutul de Artă şi Arheologie Cluj-Napoca, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului Bucureşti, Institutul de Antropologie „Fr. I. Rainer“ Bucureşti, nu vor lipsi de la manifestare.
Lucrările prezentate în cadrul Conferinţei naţionale vor fi publicate în anuarul Muzeului Olteniei „Oltenia. Studii şi Comunicări. Istorie-Arheologie“, vol. XVII.

sursa: Gazeta de Sud.

Conace de altădată

Un astfel de loc este conacul Otetelişanu de la Beneşti. „Din 1832, Ioan Otetelişanu a fost stăpânul moşiei, împreună cu fratele său Costache. De fapt, până în anul 1852, de moşie s-a ocupat fratele său, care stătea mai mult la Craiova. Moşia a fost arendată (în 1840 arendaş era Hristea Gheorghiu) sau avea îngrijitor, epistat (în 1846-1848, Tudorache Lisavetu, în 1848, N. Diculescu)“, se menţionează în lucrarea „Conacul Otetelişanu: o curte boierească în pragul epocii moderne“, de Ion Obretin.
Conacul este amplasat într-un loc feeric, confundându-se cu istoria acestuia. Casa boierească, plasată central în cadrul curţii, ascunde poveşti de demult, amintiri ale vechii familii boiereşti.
Era situată la o distanţă mică de biserică, ctitorie a vornicului Barbu Otetelişanu, în anul 1746, ca biserică de curte, paraclis al curţii boiereşti, unde boierul urmărea slujba, şi ca necropolă a stăpânului curţii şi a familiei sale.
„Biserica a fost amplasată în afara incintei conacului, avându-şi propria sa incintă şi fiind prevăzută cu elemente de fortificare, constituind, împreună cu casa întărită, un sistem defensiv, fiind un element important al acestuia. Despre modul cum a funcţionat acesta ne putem face o imagine din descrierea asediului suferit de boieri în anul 1821, descris de Iordache Otetelişanu. «Este la o distanţă de 52 stânjene de conac, adică cât bate o puşcă bine. Din turla bisericii puteau fi ţinuţi la distanţă cei care atacau conacul. La 1821, în turla bisericii s-a aflat la postul său Petrache Nicolaie Poenaru, căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii împreună cu un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi... iar noi cestelalţi am stat la stoborii curţii. Atacatorii nu se puteau apropia pentru că aflaseră că în clopotniţa bisericii sânt trei înarmaţi...» de unde putea să-i vatăme foarte rău şi ei să nu se poată apăra“.

Mai mult aici.
Sursa: Gazeta de Sud.

Oltul are 726 de monumente istorice de valoare naţională. Ce facem cu ele?

Ocupând locul 13 la nivel naţional, Oltul, cu cele 726 de monumente istorice, ar trebui să fie un reper pe harta ţării, în comparaţie cu alte judeţe, care abia adună în patrimoniu 100 de monumente. Şi, totuşi, Oltul nu e un reper istoric. De ce? Cine ştie! Poate ştiu doar autorităţile, care nu mai dau nici o importanţă valorilor istoriei, prin neacordarea de fonduri pentru întreţinerea acestor monumente?!

Restul articolului aici.

Sursa: Ziarul de Olt.

Neguţători din trecutul Craiovei

Brutari, croitori, cojocari, bărbieri sunt doar câţiva dintre negustorii Craiovei de altădată. Îi putem cunoaşte astăzi călătorind prin pagini de cărţi uitate pe rafturile bibliotecii.

Restul articolului aici.

sursa: Gazeta de Sud.

Bibeştii

Casa Bibescu din Parc - reper printre amintirile „proprii şi personale“, dar şi reper istoric care ne aminteşte tuturor un nume ce face parte din istoria Românilor: Gheorghe Bibescu...

Restul articolului aici.

Sursa: Gazeta de Sud.

Sărbătoarea pandurilor, la Cerneţi

Tineri costumaţi în panduri au venit, ieri, în satul Cerneţi, aflat la circa trei kilometri de Drobeta Turnu Severin, unde are loc sărbătoarea anuală închinată revoluţionarului Tudor Vladimirescu.

Restul articolului aici.

Sursa: Gazeta de Sud.

Colegiul “Carol I”, înălţat peste morţi

Lucrările de consolidare a aripii estice de la Colegiul Naţional (CN) “Carol I” au scos la suprafaţă, pe lângă puţul adânc de 10 metri, încă două descoperiri de mare importanţă pentru arheologi şi istorici. Un cavou de doi metri lungime şi un metru şi jumătate adâncime a fost identificat la parterul unei săli de clasă de muncitori, în timp ce încercau să ridice o grindă. La câteva zile distanţă de descoperirea cavoului, săpăturile au scos la iveală un document îngropat acolo pe timpul regelui Ferdinand I, când colegiul a fost extins.
Mai multe detalii aici.
sursa: Editie.ro

Doftoricescul mestesug de altadata

Suferinţele bolnavilor de stenosul, stenahorie, bolile primelor opt decenii ale veacului XIX, erau „apandisate“ de doftorii de altădată.

„Se spunea că Craiovenii se curarisesc singuri iarna luând hapurile lui Morison şi vara făcând băi la Mehadia. O fi fost şi aşa, dar şi doftorii aveau trecere la Craiova şi clienţi destui“, nota M. Theodorian Carada în paginile Arhivelor Olteniei.

Sursa: Gazeta de Sud - 29 Mai 2010 » Doftoricescul mestesug de altadata

Istoria iluminatului electric în Oltenia

Când vine seara şi este prea puţină lumină ca să citim sau să scriem, întindem mâna, apăsăm un comutator şi... s-a făcut lumină. Uneori, o „pană de curent“, cum spun mulţi, o cădere de tensiune, cum spun cei din domeniu, ne creează o stare de disconfort. O lumânare poate fi o soluţie, o lanternă electrică ne scoate din încurcătură. Cum s-a ajuns, în Oltenia, de la... întuneric la lumină?
Restul poveştii îl puteţi citi aici.
Sursa: Gazeta de Sud.

Cula de la Cernatesti-monument istoric national

 Reportaj despre cula de la Cernatesti (Dolj),monument arhitectonic si punct muzeistic  de interes national.

Sursa:Indiscret

Biserica "Sf. Nicolae" Bistreţ (1826)

Starea actuală a Bisericii "Sf. Nicolae" din com. Bistreţ, jud. Dolj ridicată în anul 1826 - monument istoric.

Despre cule

Două articole mai vechi, însă interesante despre culele din ţara noastră: Culele, în zestrea naţională în România Liberă şi Cula de la Cernăteşti, lăsată în paragină în Expresul de Sud.