Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 11, la Muzeul Judeţean Olt are loc vernisajul expoziţiei „Arta restaurării – ştiinţă şi măiestrie”.

Prin această expoziţie se urmăreşte prezentarea restaurării şi conservării obiectelor pe suport ceramic, lemn policrom, hârtie, metal, textile etnografice.

Conservarea şi restaurarea bunurilor culturale se înscriu în sfera mai largă a activităţii generale de ocrotire a patrimoniului. Deşi nu este vizibil pentru vizitatorii obişnuiţi, în cadrul laboratorului de restaurare – conservare specialiştii ing. chim. Ionescu Virginia- restaurator metal, Nichita Iohana – restaurator lemn şi ing. chim. Dumitrescu Constanţa – conservator, depun o muncă intensă desfăşurată cu pasiune şi migală, prin intermediul căreia sunt salvate elemente care altfel ar risca să se piardă. Icoanele, obiectele ceramice sau din metal precum şi textilele etnografice prezentate în expoziţie stau mărturie a efortului pe care restauratorii şi conservatorii din cadrul Laboratorului de restaurare – conservare al Muzeului Judeţean Olt l- au făcut de- a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească.

Printre cele mai importante piese expuse se numără obiectele ceramice şi din metal provenite din săpăturile arheologice de la Acidava (Enoşeşti – Piatra Olt), dar şi unele exponate din perioada interbelică, icoanele pictate pe lemn din secolul al XIX-lea, monedele turceşti din argint din secolul al XVIII-lea precum şi unele piese de port popular de la începutul secolului XX sau ţesăturile de interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vizitând expoziţia deschisă în perioada 30 noiembrie 2010 – 30 martie 2011, la sediul Muzeului Judeţean Olt din Slatina, str. Ana Ipătescu nr. 1, vizitatorii vor putea afla amănunte despre drumul parcurs de bunurile culturale tezaurizate în colecţiile muzeale din momentul intrării lor în muzeu până în momentul prezentării publicului larg.

Fiind redate în sfârşit circuitului expoziţional, obiectele de patrimoniu expuse sperăm să stârnească admiraţia şi intersul vizitatorilor pentru istoria si cultura locală şi naţională.

Persoană de contact,

muzeograf Balaş Claudia

Primul Parc Neolitic din Europa şi-a deschis porţile la Drăgăneşti-Olt

Arheologi din 24 de ţări europene au participat, sâmbătă, la inaugurarea arheoparcului care reconstituie un mini-sat neolitic de acum 6000 de ani, construit la muzeul Câmpiei Boianului prin eforturile directorului muzeului, Traian Zorzoliu. Drăgăneşti-Olt a devenit astfel singurul oraş din judeţ inclus într-un program internaţional de arheologie aeriană, care a reunit pentru prima dată rezultatele mai multor proiecte de investigaţii aeriene în diferite zone din România.
Amenajarea mini-satului Gumelniţa a început în aprilie 2009 şi s-a bazat pe descoperirile făcute în urma celor şapte campanii arheologice demarate de mai mulţi specialişti din Bucureşti, Dolj şi Olt. Unic la această dată în ţară şi printre puţinele reconstituiri de acest gen din Europa, arheoparcul a atras atenţia organizatorilor Conferinţei Internaţionale de Arheologie Aeriană AARG, care au ales să-l includă în partea practică a acestui eveniment cultural şi ştiinţific.
„Conferinţele anuale AARG sunt un forum pentru schimburi de idei şi informaţii între toţi cei implicaţi activ în fotografie aeriană, foto-interpretare, arheologie de teren şi istoria peisajului, inclusiv în utilizarea fotografiilor aeriene pentru elaborarea politicilor de prezervare a siturilor şi peisajelor arheologice. Organizate în fiecare an în altă ţară, ele reprezintă un prilej fericit pentru ţara organizatoare de a-şi prezenta patrimoniul cultural naţional. În 2010, Asociaţia Internaţională Grupul de Cercetare pentru Arheologie Aeriană a ales ca locaţie România, iar pentru excursia documentară s-a optat pentru un traseu din sud-vestul Munteniei: Bucureşti-Alexandria-Drăgăneşti-Olt”, a declarat Irina Oberländer-Târnăveanu, organizator conferinţă AARG 2010.
Satul este format din şase colibe în mărime naturală, ridicate în aer liber, pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele împletite . Intrarea se face pe o punte din lemn pe sub care trece un fir de apă. Una din colibe este casa unui pescar, iar la intrare te întâmpină câţiva peşti agăţaţi de tindă şi o plasă de pescuit, dar şi câţiva solzi împărştiaţi în ţafa casei, alta este casa agricultorului, iar ştiuleţii de porumb de la intare te avertizează că suntem în plină campanie de recolat. Din peisaj nu lipseşte nici casa olarului, dar şi un mormânt specific acestei culturi, groapa fiind ovală, iar sheletul are picioarele şi braţele aduse la piept. A fost reconstituită şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor pentru că aşezările erau ridicate pe văi des inundate.
”Arheoparcul este o uliţă de la sat. În perioada neolitică aşa luau naştere aşezările, cu un grup mic de locuinţe şi pe măsură ce se înmulţea populaţia se construiau şi colibe noi. Ne-am pregătit foarte mult şi am muncit împreună cu angajaţii muzeului Câmpiei Boianului zi de zi timp de un an pentru a reuşi să terminăm tell-ul Gumelniţa”, a explicat Traian Zorzoliu. Multe dintre lucrările din acest parc au fost făcute manual, investiţia fiind 15 000, dintre care 10 000 de lei fiind daţi de Consiliul Judeţean Olt, iar restul din sponsorizări.

Gumelţieniii, strămoşii oltenilor

Tellul gumelţian de la Drăgăneşti-Olt din mileniul VI i Hr este situat în lunca Oltului, pe malul estic al pârâului Imiog, fiind până ân 1964 înconjurat de ape. Locuitorii din Drăgăneşti îi spuneau Măgura lui Boier Iancu care a fost prorprietarul acestor pământuri. Gumelţienii evoluaseră în ceea ce priveşte organizarea interioară a locuinţelor, existând spaţii distincte, pentru locuit, pentru prepararea harenei şi pentru depozitarera uneltelor. Practicau agricultuira şi aveau săpăligi din corn de cerb şi s-a descoperit şi un depozit de grâu carbonizat.Se ocupau şi cu olăritul şi prelucrarea pieilor.

Sursa: Adevarul de Slatina & Monitorul de Olt

Patrimoniul Romulei - Malva are nevoie de inca un muzeu

Patrimoniul Romulei - Malva are nevoie de inca un muzeu

De VERONICA MARINESCU

Romula, singurul mare oras din Dacia cu nume latin, localizat in nord-estul Campiei Romanatiului, pe malul drept al Oltului, ne-a lasat amintirea uneia dintre marile metropole ale antichitatii. Stralucirea ei ne este relevata astazi de vestigiile care alcatuiesc patrimoniul de exceptionala valoare al Muzeului Romanatilor din Caracal. Din cele peste 100.000 de piese, cat detine institutia, mai mult de jumatate provin din perioada romana.
Capitala Daciei inferioare si, mai tarziu, a Daciei Malvensis, Romula (mica Roma) a fost intemeiat in urma cu 1.800 de ani, in timpul stapanirii romane, atingand apogeul dezvoltarii sale in primele decenii ale secolului al III-lea, cand a fost promovata la rangul de colonie. Ridicata de catre cuceritori foarte aproape, se pare, potrivit istoricilor, de cetatea dacica Malva, fapt ce explica asocierea celor doua toponimice, conform regulii generale adoptate de romani, aceea a pastrarii vechii denumiri, Romula - Malva a fost resedinta procuratorilor acestei provincii. Un document epigrafic - inscriptia care consemneaza intalnirea aici a consularilor C. Arrius Antoninus si P. Helvius Pertinax, viitorul imparat, cu prilejul preluarii de catre Pertinax a functiei de guvernator general al celor trei Dacii, dovedeste prestigiul politic al orasului. Din pacate, distrugerea sistematica a ruinelor Romulei, la sfarsitul secolului al XIX-lea si in primele decenii al secolului al XX-lea, amplasarea pe vechea vatra a orasului a actualului sat Resca, la opt kilometri nord-est de Caracal, au facut ca multe dintre monumentele Romulei sa se piarda pentru totdeauna, iar altele sa ramana inca nedescoperite. La toate acestea s-a adaugat si imposibilitatea, pana in anul 1965, unei cercetari arheologice sistematice. De asemenea, intre 1992 si 2002 cercetarile au fost practic sistate. Inadmisibil pentru soarta unui sit de importanta nationala. Cert este ca zona detine urme de locuire inca din epoca neolitica, in mare parte conservate, restaurate si depozitate la Muzeul din Caracal, al carui director, profesor George Mihai, ne-a insotit in incursiunea pe urmele Romulei, dar si ale epocii pre si postromuleniene.

Peste tot vestigii, greu de restaurat insa din lipsa de bani

Infiintat in 1949, Muzeul Romanatiului cuprinde sectiile istorie-arheologie, memoriala, si arta palstica, urmand sa fie reinfiintata sectia de etnografie si arta populara, ne spune interlocutorul nostru. „Inca de la numirea mea la conducerea muzeului, din 2001, am fost preocupat de reluarea cercearilor arheologice, intrerupte din lipsa de bani. Acest lucru a generat si pierderea relatiilor cu partenerii nostri - Institutul Socio-Uman din Craiova (Filiala Academiei), Universitatea din Craiova si Institutul de Arheologie din Bucuresti. Abia anul trecut, prin infiintarea Comisiei Nationale de Arheologie, am obtinut drept de sapatura si am deschis un santier. Deoarece fondurile au fost reduse, am reusit sa reluam sapaturile in situl de la Farcasele, situat la zece kilometri est de Caracal, care se intinde pe mai multe zone ale localitatii. In zona de sud, in satul Farcasele de Jos, am efectuat sapaturi pe un nivel de locuire din epoca medievala, iar in Farcasele de Sus, pe situl dacic si daco-roman. In partea de vest a localitatii am avut surpriza sa descoperim, spre finalul santierului, o locuinta-depozit de secol IV si V, in care am gasit patru vase de cupru si cinci vase de ceramica de factura greceasca. Tot aici am descoperit varfuri de sageti hunice, doua sabii si cateva varfuri de lance, la o adancime de 1,60 metri. Aceasta a fost una dinte cele mai spectaculoase decoperiri la nivel national, pentru ca perioada migratiilor (sfarsitul secolului IV, inceputul secolului V) intra in general intr-o nebuloasa, aici in sudul tarii. In hartile arheologice si in atlasul istoric al Academiei se pare ca nu a fost trasat un drum al hunilor pe aici, prin sud“, precizeaza directorul. „Incercand sa restauram obiectele respective, am intampinat aceeasi problema: lipsa de bani. Se stie, substantele folosite in acest scop sunt foarte scumpe si orice incercare de a gasi o sponsorizare a fost soldata de esec. Ni se inchid foarte multe usi in demersurile noastre, ceea ce ne obliga sa apelam tot la banii bugetului local, ai Primariei. Al doilea santier pe care urmeaza sa-l deschidem va fi tot de salvare, si anume vom continua sapaturile efectuate anul trecut la Farcasele, comuna aflata in vecinatatea satului Resca. La Farcasele exista o zona foarte bogata in vestigii, cercetarile anterioare facute de vestiti arheologi, printre care si prof. Dumitru Tudor, au demonstrat ca aici la cativa kilometri de Resca, ar trebui sa existe o cetate mare dacica, Malva, gasita in documente. Se stie ca, dupa ce romanii cucereau o cetate dacica o demolau pana la temelie si, in apropiere, cum s-a intamplat si la Samizegetuza, ridicau alta cetate, care pastra pe langa denumirea romana si denumirea veche a cetatii dacice“.
Din pacate, sapaturile de scurta durata, de numai trei saptamani anual, nu permit decat investigarea unei suprafete foarte mici de teren, ceea ce intarzie concluziile specialistilor privind probabilitatea marturiilor din zona Malvei. Istoricul George Mihai propune chiar ca astfel de santiere sa fie perene, si sa se sape din primavara pana-n toamna, atat cat permite vremea. „Este pacat sa se distruga niste vestigii, asa cum s-a distrus la Resca zidul de aparare al Romulei, a carui caramida a fost folosita de localnici pentru construirea caselor“. Directorul Muzeului Romanatiului ne spune, cu tristete, ca nu mai exista o ierarhizare a institutiilor culturale si un control al siturilor arheologice, cum se facea odinioara. „Nici politia nu-si mai da concursul. Inainte eram instiintati cand se descoperea o caramida romana intr-o curte, iar acum autorizatiile de constructie se elibereaza fara sa fim consultati“.

O „villa rustica“, descoperita intamplator

Cu prilejul unor lucrari pentru refacerea sistemului de irigatii al Statiunii de Cercetari Agricole din Caracal a fost descoperit recent un zid lung de 80 de metri, cu arcade care, precizeaza interlocutorul, „consideram ca e posibil sa fi fost imprejmuirea unei „villa rustica“, o casa de la tara a unui latifundiar de la Romula. Numai ca investigarea amanuntita o vom face abia anul viitor, nefiind prinsa in planul de cercetare pe acest an“.
Cei 1.400 metri patrati reprezentand spatiul de expunere al Muzeului Romanatiului sunt insa insuficienti pentru exponatele din patrimoniul sau: circa 100.000. Exista concentrate aici importante vestigii din paleolitic, mezolitic si neolitic, o importanta colectie de piese, apartinand culturii Vadastra, din epoca bronzului, descoperite la Vladila, din epoca fierului, perioada dacica. Numai din epoca neolitica, intr-o singura groapa rituala, la Farcasele, s-au descoperit, in 1992, zece vase dacice, dintre care unele foarte mari, niste chipuri frumos ornamentate cu motivul funiei, urne funerare etc.

Fortuna Romulensis, cea mai spectaculoasa piesa din stravechea cetate

Foarte bine definita este epoca romana, din care au ajuns pana la noi marturii de o exceptionala valoare: celebrele geme, pietre gravate, in numar de 86, cateva tipuri de monede romane dintr-un tezaur de la Vladila, opaitul cu sapte lumini, unicat in tara, care face parte din colectia de opaite romane, descoperite langa Resca, la Farcasele si Hotarani. Cea mai spectaculoasa piesa este statueta din bronz infatisand-o pe zeita Fortuna Romulensis, singura piesa de acest fel gasita in sudul tarii, descoperita la Romula de catre profesor Dumitru Tudor in anii 1966 - 1967. Ea dateaza de la sfarsitul secolului I, inceputul secolului II, din perioada traiana, si este zeita protectoare a cetatii Romula. Este cea mai reprezentativa statueta, alaturi de statueta zeitei Ceres, din marmura, care a fost descoperita tot la Romula. „Pentru asemenea patrimoniu suntem nu numai invidiati, dar si invitati sa „participam la expozitii din tara si strainatate. De pilda, Fortuna Romulensis, spune George Mihai, a fost itinerata la mari muzee din Europa, cu prilejul unor expozitii internationale“.
Mergand pe urmele Romulei, metropola antichitatii, nu poti sa nu traiesti sentimentul ca centrul romanitatii din aceasta zona a Munteniei - Olteniei mai are inca multe mistere care se lasa greu dezvaluite. Nu stim, insa, cine este interesat sa le ascunda, in continuare.

Sursa: Curierul National.

Oltul are 726 de monumente istorice de valoare naţională. Ce facem cu ele?

Ocupând locul 13 la nivel naţional, Oltul, cu cele 726 de monumente istorice, ar trebui să fie un reper pe harta ţării, în comparaţie cu alte judeţe, care abia adună în patrimoniu 100 de monumente. Şi, totuşi, Oltul nu e un reper istoric. De ce? Cine ştie! Poate ştiu doar autorităţile, care nu mai dau nici o importanţă valorilor istoriei, prin neacordarea de fonduri pentru întreţinerea acestor monumente?!

Restul articolului aici.

Sursa: Ziarul de Olt.

Imagini vechi Caracal

Pe drumul păcatului, spre miracolul existenţial

Dumnezeu a existat dintotdeauna. Probabil că la începuturi era singur, în afară de el nu mai exista nimic. Şi pentru că veşnicia era nesfârşit de lungă, Dumnezeu s-a plictisit de milenii şi milenii de singurătate. Fiind atotputernic, nu putea să sufere de dor, de urât şi atunci a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a-şi umple dorul.
Deşi putea să facă totul dintr-o dată, a fost cumpătat, nu s-a grăbit. Aşa că la început a făcut Cerul şi Pământul. Dar pentru că rătăcea în întuneric, atât pe Pământ cât şi în Cer, a creat Lumina. Când s-a făcut lumină, a văzut că este înconjurat de pustiu şi a creat fiarele pământului. Dar cand şi-a făcut Dumnezeu bilanţul a observat cu stupoare că nici un animal nu moştenise nimic din trăsăturile lui. Aşa că s-a gândit să creeze o oglindă în care să se vadă, dar apoi şi-a zis că poate este mai bine dacă s-ar admira pe sine privind pe cineva care să îi semene. Şi astfel, pe pământ a apărut acel animal creat creat după chipul şi asemănarea Lui, omul. L-a creat dintr-o bucată de lut. Deci Dumnezeu are mâini, nu este duh?
Şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a ridicat la rang de rege al creaţiei. Dar acest rege a trebuit să lupte mereu, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva celorlalte animale amatoare de biftec din carne de om. I-a poruncit omului să fie vegetarian şi pentru a-i asigura hrana a sădit o grădină, Eden, omul sălăşluind acolo. I-a dat şi nume omului – Adam. Zilnic Adam se plimba pe moşia lui, gustând din plin desfătarea trândăviei şi vorbind cu sine. Oare ce vorbea Adam cu sine? Probabil că îşi spunea: „Sunt om, mă numesc Adam, adică pământ roşu, pentru că am fost făcut din lut, ca un ulcior”.
Dumnezeu – tatăl constatase însă că fiecare animal avea o tovarăşă, aşa că a hotărât să-i facă şi lui Adam una şi a făcut-o pe femeie din coasta lui Adam. Prin urmare Adam a rămas invalid, fără o coastă. Dar a fost zămislită Eva, numită aşa pentru că este mama tuturor celor vii.
În mijlocul grădinii Dumnezeu a plantat pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, poruncindu-i lui Adam ca niciodată să nu mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului căci avea să moară. Oare aici a greşit Dumnezeu de a căzut Adam în păcat? Pentru că dacă i-a dat un cap care gândea, era necesar să-l şi înveţe, să-l facă să cunoască binele şi răul pentru a putea spune, el, Dumnezeu - tatăl, că şi-a făcut teaba cum se cuvine, până la capăt. Dar a preferat să-l pună la încercare, să vadă dacă este capabil să i se supună atunci când îi cere să renunţe la un lucru neînsemnat. Căci fiind atotştiutor, Dumnezeu ştia viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întâmpla. Şi cum nimic nu este întâmplător, nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu a fost de acord cu căderea omului în păcat?
Vestitul pom al cunoaşterii binelui şi răului a rodit. Eva şi Adam au considerat probabil că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din fructul acelui pom numit măr, tocmai pentru că vroia să-i înspăimânte. Odată cu acest gând cei doi au căzut în păcatul îndoielii, al suspiciunii şi neîncrederii. Ce şi-au zis ei: „Nu vrea să ştim tot! Of, ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia, toti sunt la fel, nu trebuie să le dai crezare!”. Ademenită de şarpe, căzând în păcatul ispitei, Eva a luat mărul şi a zis: „ A şti sau a nu şti nimic. Asta este întrebarea!”. A mâncat din măr şi i l-a întins şi lui Adam.
Puteau să guste şi din fructele pomului vieţii şi atunci ar fi trăit în veci, ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu, în ciuda voinţei lui. Dar cei doi erau deja păcătoşi şi au comis şi păcatul ignoranţei prosteşti.
Dumnezeu a poruncit să fie scos din rădăcini pomul vieţii şi l-a resădit în alt loc în grădina Edenului, punând heruvimi cu săbii de foc să păzească drumul spre pomul vieţii. Ar fi putut tot la fel de bine să îl distrugă într-o clipă, dar a oferit oamenilor şansa de a găsi nemurirea. Pe Adam şi Eva i-a alungat din Rai, şi de atunci seminţia lor rătăceşte prin lume, căzând din păcat în păcat în cătarea veşniciei.
Este păcat să trăieşti cu falsa idee că lumea se invarteşte în jurul tău când de fapt cu toţii ne învârtim în jurul lumii încercând să-i dăm de capăt, în încercarea disperată de a găsi intrarea în Rai. Şi astfel am căzut în păcatul vanităţii, deşi nu o recunoaştem, sau, şi mai grav, nu conştientizăm, repetând involuntar păcatul ignoranţei. Tot aşa cum nu conştientizăm ca timpul trece placid şi desuet pe langă noi.
Din vremuri imemoriale, noi, oamenii, trăim în păcat. Păcatul de a fi superficiali în propria noastră viaţă. Adam şi Eva nu au fost superficiali când a fost vorba de modul cum îşi vor trăi viaţa. Noi oare de ce am fi? Este un mare păcat să nu ne asumăm riscul de a trăi. Ce ne lipseşte? Curajul sau înţelepciunea? Şi cine este responsabil pentru acest păcat? Dumnezeu? El totdeauna ne-a dat posibilitatea de a alege. Deci dacă nu am dobândit înţelepciunea de a trăi, păcatul este al nostru. Dumnezeu nu ne-a oferit niciodată scenarii prestabilite.
De multe ori dăm vina pe destin, pe soartă, spunem că ar fi trebuit să fim în alt loc decât cel în care am ajuns, în altă sitaţie. Dar a cui este vina? A noastră, numai a noastră, căci iar am căzut în păcat. În păcatul de a ne irosi trăind mereu cu mare atenţie la ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre noi. Şi analizând modul cum ne privesc vecinii, uităm să ne analizăm pe noi înşine. Comitem astfel un nou păcat, acela de a nu încerca să trecem peste barierele propriei fiinţe, ne lăsăm copleşiţi de pudori, de ipocrizii, de constrângeri sociale. Păcatul este tot al nostru.
Nu reuşim să scăpăm de primitivismul din noi, deşi parcă ne-am mai civilizat. Dar atâta vreme cât ne înnăbuşim sentimentele pentru a nu ne face de râs, adăugând şi incapacitatea noastră de a face ca o catastrofă să treacă drept un fleac, pentru a putea să mergem în continuare, asumându-ne riscul noilor catastrofe, niciodată nu vom depăşi stadiul de primitivism. Şi poate că suntem mai primitivi decât primitivii, pentru că ne lipseşte autenticitatea. Primitivii autentici s-au manifestat într-un mod care şi acum uluieşte. Expresia şi măreţia primitivismului de bună factură se definesc prin valoare. Iar aceasta este dată de efectul produs de iremediabila curgere a timpului – un exemplu elocvent sunt picturile rupestre de la Lascaux. Ne-am mai civilizat doar, fără a putea să creăm ceva de durată, semn că am cunoscut şi păcatul mediocrităţii. Şi tocmai de-asta trăim după cât de mult ne asumăm riscul. Trăim în păcatul de a asista zilnic la propria înmormântare incapabili de a ne plânge măcar de milă.
Şi este tot păcatul nostru că, deşi ne-am civilizat, totuşi am regresat. Trăim în păcatul de a nu îndrăzni să inventăm focul timpurilor noastre, ne mulţumim să-l folosim tot pe cel dăruit de Prometeu.
Dacă ne cuprind cumva frigurile creaţiei luăm o doză dublă de chinină şi apoi amărăciunea nu ne mai iese din suflet, din carne, din viaţă. Şi trăim păcatul de a refuza cu cerbicie să ne îndulcim viaţa, rămânem amărâţi până în măduva oaselor, chiar şi în singurătatea singurătăţii morţii noastre. Ne resemnăm să ştim că în urma noastră rămâne un miros de chinină, de amărăciune. Şi este păcatul nostru.
Păcatele vor înceta oare dacă vom regăsi Raiul şi pomul vieţii?
Se caută voluntari! Doreşte cineva să se înscrie în acestă expediţie? Pentru că Dumnezeu a pus paznici la poarta Edenului - o metodă totuşi primitivă de a stăvili încercarea oamenilor de a păşi pe calea ce-i va duce la pomul vieţii – înseamă că Raiul pământesc şi acest pom miraculos al veşniciei mai există încă pe undeva.
Înainte deci, în căutarea Raiului!
Şi dacă omul a căzut din Rai în păcat, poate că acum trebuie să încerce să cadă din păcat în Rai.
Păcatul ar fi şi mai mare dacă omul nu ar păcătui, ar însemna că a eşuat lamentabil tocmai în a fi ceea ce este cu adevărat, şi-ar pierde statutul de fiinţă, s-ar situa în afara firii. Un mare păcat este şi renunţarea la atingerea ţelului, ratarea unei existenţe autentice, adevărate.
Dacă nu ar păcătui, acesta ar fi eşecul omului de a rămâne în interiorul omenescului firii. Şi nu ar mai trăi, doar ar supravieţui, comiţând păcatul de a crede că de fapt el trăieşte.
Tot păcat ar fi şi dacă nu am mai medita asupra necesităţii drumului interior pe care îl avem de făcut în căutarea Raiului, pomul vieţii apărându-ne ca un portal al unui asemenea parcurs.
În acestă lume grăbită, a limbilor amestecate, în care nici limbajele parcă nu mai derivă din şi nu mai converg spre verb, ar fi păcat să nu păcătuim , căci ne-am anihila, n-am mai fi oameni şi Raiul ar rămâne neredescoperit pe veci, că nu ar avea cine să-l mai caute...
Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, măcar să dăm ocol gradinii, să marcăm Raiul pe harta lumii, care până în prezent are această lacună esenţială, consecinţă a păcatului omului de a păcatui.

Claudia Balaş

Mestesugar al neoliticului la Craiova

  Un articol despre pasiune,istorie si arta.Povestea dezvoltarii cu succes a unui proiect important pentru cultura romana si universala.

Sursa: Gazeta de Sud

Expoziţie de Artă Plastică Alexandru Pascu – Gheorghe

Muzeul Judeţean Olt vă invită să onoraţi cu prezenţa Dumneavoastră vernisajul Expoziţiei de Artă Plastică Alexandru Pascu – Gheorghe, ce va avea loc joi, 9 iulie 2009, ora 11 00, la Galeria ARTIS, a Muzeului Judeţean Olt, b-dul A. I. Cuza, Slatina.

Sursa: Patrimoniul cultural – evenimente recomandate de CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa-castre din Oltenia

Un articol interesant despre Ulpia Traiana Sarmizegetusa si castrele de la Racari(jud.Dolj) si Slaveni(jud.Olt)
Sursa: Jurnalul National

Complexul arheologic Sucidava

Un articol foarte interesant despre "fantana secreta",cea mai spectaculoasa atractie arheologica a localitatii Corabia(Jud.Olt).

Sursa:Romania Libera

Anuarul "Socec" al României-mari

Versiunea on-line a Anuarului "Socec" al României-mari(2 vol.) pe site-ul Bibliotecii Congresului din SUA.

Volumul I


Volumul 2

Drăgaica – un obicei agrar dispărut

Există în cultura noastră populară numeroase rituri şi obiceiuri care ne dezvăluie aspecte fundamentale ale modului de viaţă pe care înaintaşii noştri l-au dus în cursul istoriei. Un loc de frunte între acestea îl deţin riturile şi obiceiurile diferitelor ocupaţii tradiţionale: vânatul şi pescuitul, agricultura şi păstoritul. Rituri şi obiceiuri au generat sau şi-au adoptat odinioară toate îndeletnicirile, deoarece în mentalitatea arhaică şansele de reuşită ale omului depindeau în ultimă instanţă de măsura în care reuşea să îmbuneze, să-şi facă favorabile forţele supranaturale şi să le îndepărteze pe cele malefice. Numai că nu toate îndeletnicirile au generat sau au cauzat acelaşi număr de rituri şi obiceiuri, după cum nici amploarea şi nici complexitatea lor nu au fost aceleaşi. Cele mai numeroase şi mai impunătoare sunt cele generate de agricultură, de plugărit şi faptul se explică atât prin caracterele mediului folcloric producător (satul de tip adunat, cu o intensă viaţă colectivă), cât şi prin miracolul oferit de natură, de zeul naturii care moare şi învie. Într-o măsură mai mare decât alte îndeletniciri, agricultura pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze din viaţa culturilor.

În tradiţia folclorică românească riturile şi obiceiurile agrare domină net în comparaţie cu toate celelalte. Faptul acesta constituie un indiciu despre modul de viaţă sedentar, deplin aşezat, pe care l-a dus în trecutul său poporul român, singurul care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze asemenea manifestări. Riturile şi obiceiurile agrare atestă vechimea şi continuitatea agriculturii pe aceste locuri.

Printre obiceiurile agrare tradiţionale, un loc aparte îl ocupă „Drăgaica”, obicei de sorginte străveche, care în trecut a avut un rol mult mai important în viaţa satului decât în prezent. Termenul „Drăgaică” denumeşte nu numai obiceiul, dar şi sărbătoarea care coincide cu Naşterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creştin.

Întâia consemnare a acestui obicei „Drăgaica” o datorăm lui Dimitrie Cantemir, care i-a dat o interpretare mitologică. El face o descriere destul de amănunţită a obiceiului. Astfel, marele savant cărturar moldovean spunea: „După cum se vede, prin ea (Drăgaică) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai – marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani”.

A doua consemnare a obiceiului o face, la patru ani după Dimitrie Cantemir, Anton Maria del Chiaro, care adaugă noi informaţii cu privire la Drăgaică, în forma ei muntenească: „...este curios, spectacolul pe care obişnuiesc să-l facă în ziua de Sf. Ion, când câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând însă în haine de fată, ţine în mână o sabie goală şi colindă în felul acesta ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sf. Înainte Mergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români Drăgaică”.

La 1867, într-o notă din Mitologia (prescurtată) a lui Dimitrie Iarcu, vorbindu-se despre „Cerera sau Dimitra” se spune: „Drăgaica şi Paparuda nu sunt altceva decât Cerera romană. O jună fată joacă cu spice în mână, mai cu seamă prin mirişti la apropierea secerişului”.

Din punctul de vedere al folcloristului Ovidiu Bârlea, Drăgaica apare ca „...o rămăşiţă din practicile antice prin care zeităţile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile”. Ca şi alţi cercetători, O. Bârlea stabileşte o egalitate între „Drăgaică” şi „Sânziene”.

Drăgaica sau Sânzienele este o străveche sărbătoare populară peste care s-a suprapus la un moment dat sărbătoarea creştină a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea creştină păstrează însă variate manifestări folclorice de evidentă origine arhaică. Până la mijlocul secolului trecut, Drăgaica era o sărbătoare importantă în viaţa satelor noastre. În această zi oamenii nu lucrau deoarece, potrivit credinţei populare, în ziua aceasta însuşi soarele se odihneşte, fiind mai strălucitor ca oricând. Se credea că soarele a obosit pe cer şi trebuie să se odihnească şi ca urmare, cucul încetează să mai cânte, florile îşi pierd mirosul, ziua începe să se micşoreze iar noaptea să „crească”. Sărbătoarea Drăgaicei (Sânzienelor) marchează prin urmare o dată importantă în calendarul popular: ea coincide aproape cu solstiţiul de vară (21 iunie), cu „marea răscruce în cursa soarelui” şi acoperă astfel, ca toate solstiţiile şi echinocţiile, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor şi a morţilor, dominată de primejdii, de ameninţarea spiritelor malefice dar şi de multiple posibilităţi de intervenţie cu succes în firea şi mersul lucrurilor.

Această sărbătoare conţine şi diverse practici care interesează medicina şi farmacologia magică şi empirică. Acum se culeg florile numite drăgaice sau sânziene ce se folosesc pentru vindecarea diferitelor boli dar şi împotriva moliilor sau ploşniţelor. Florile de drăgaică au şi un rol apotropaic, ferindu-l pe om „de toate relele” şi aducându-i noroc în casă. Tot aceste flori au rol fertilizator pentru grădini şi câmpuri. Însemnătatea magică a sărbătorii ni se dezvăluie şi în credinţa conform căreia acum se fac cu succes „descântece de întors inima”, adică de împăcare a două persoane certate.

Sărbătoarea Drăgaicei stă însă şi sub zodia unor forţe malefice care bântuie lumea. De aceea trebuie să fie respectată, sărbătorită. Astfel, „drăgaica”, acea fiinţă fantastică asemănătoare ielelor , ce domină Rusaliile, poate „lovi” ca şi acestea, producând îmbolnăvirea celor ce se abat de la normele de conduită îndătinate.

Însă foarte important este faptul că sărbătoarea Drăgaicei se ţinea mai ales cu scopul de a apăra holdele, semănăturile, de diferitele calamităţi ale naturii. Această sărbătoare cumulează prin urmare manifestări folclorice complexe, de esenţă şi finalitate deosebite. Ele privesc atât viaţa omului şi animalelor, cât şi viaţa câmpurilor şi semănăturilor, având aşadar şi un puternic caracter agrar. Acesta este contextul în care se înscrie obiceiul Drăgaica, care la începuturi avea locul de desfăşurare în mijlocul holdelor, iar mai aproape de zilele noastre în cadrul satului, practicându-se asemenea colindatului şi mai ales asemenea Căluşului. Însă, spre deosebire de diversele forme de colindat şi de Căluş în care protagoniştii aparţin sexului masculin sau şi fetele şi flăcăii au o pondere aproximativ egală, Drăgaica este practicată de fete, asemenea Paparudei. Numai că, în vreme ce protagonistele acesteia din urmă sunt fete „curate”, aflate încă în stare de puritate spituală (sub 13 ani), cele implicate în obiceiul Drăgaica sunt fecioare la vârsta ce premerge căsătoriei.

Putem spune că acest obicei reprezintă o manifestare a fetelor fecioare din mai multe sate învecinate, având în centrul lor pe cea mai frumoasă dintre ele, care devine „regina holdelor”, aleasă de ele însele. Îmbrăcate strălucitor şi purtând diferite podoabe, fetele se desfăşurau cântând şi dansând şi, uneori, simulând lupte voiniceşti, prin holdele ce dădeau în pârg. Drăgaicele colindau şi satul, erau primite în gospodării, cu credinţa că vor alunga spiritele rele.

În mentalitatea arhaică, „regina” reprezenta spiritul grâului. Este vorba de fapt de asimilarea existenţei umane cu viaţa vegetală sau invers, iar în acest cadru al gândirii arhaice, fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină care se influenţează reciproc. Totodată, obiceiul reprezenta un demers magic menit să ajute coacerea, maturizarea în bune condiţii a bobului, pregătind astfel începutul seceratului. Drăgaica reprezintă o tipică formă de magie prin analogie şi deopotrivă prin contact. Bobul trebuia să se împlinească, să se maturizeze asemenea fetelor aflate în pragul căsătoriei şi care, tocmai în acest scop, străbăteau holdele, cărora le transmiteau astfel condiţia, statutul lor. Aşa cum reiese din cele descrise mai sus, la nivelul mentalităţii populare arhaice există o afinitate ce nu poate fi ignorată între protagonistele obiceiului, fete fecioare, aflate în pragul căsătoriei şi holdele ce dau în pârg.

În acestă zi, fetele mergeau pe câmp să culeagă flori de sânziene, folosite la ceaiuri şi pentru a vindeca durerile de spate. Tot acum oamenii căutau şi culegeau „iarba fiarelor”, care nu creştea oriunde, înflorea numai în noaptea de Sânziene şi avea puteri miraculoase. Femeile care doreau să aibă copii purtau flori de sânziene la brâu în ziua de Drăgaică, deoarece se credea că acestea aveau rol fertilizator şi apotropaic, ferindu-le de rele.

Drăgaica a fost cunoscută în toate satele judeţului Olt, dar începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea a fost mai rar întâlnită şi cu timpul a dispărut. În judeţul Olt, această sărbătoare se mai păstrează astăzi într-o singură localitate, Ipoteşti, comună din apropierea Slatinei. Aici se organizează la 24 iunie şi un bâlci la care participă şi locuitorii din satele vecine.

Alături de alte obiceiuri, Drăgaica se înscrie printre manifestările populare tradiţionale semnificative, atât din punctul de vedere al mentalităţii care a generat-o cât şi a bazei sale etnografice, fiind un interesant rit agrar de etapă. Se mai păstrează doar amintirea obiceiului, fără a se mai practica.
Claudia Balaş
Muzeograf

ŢESTUL –UN ARHAIC CUPTOR MOBIL PENTRU COPT PÂINEA

Câmpia Olteniei, cu terenurile sale foarte fertile a favorizat din cele mai vechi timpuri cultivarea cerealelor. Numeroasele vestigii arheologice, mărturiile scrise ca şi marea mulţime a credinţelor şi obiceiurilor, reminiscenţe ale unor vechi rituri agrare, dovedesc faptul că de milenii, agricultura a fost una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor acestor meleaguri, lucru valabil pentru întregul spaţiul carpato-danubian.

Încă din secolul al V – lea a. Chr., istoricul grec Xenofon notează utilizarea unor „pâini mari dospite” ce se preparau pe aceste meleaguri, iar Plinius cel Bătrân (sec. I p. Chr.) menţionează în Tracia existenţa mai multor specii de grâu şi remarca „pâinea foarte bună la gust” (din mei), în timp ce pe Columna lui Traian sunt reprezentaţi legionarii romani secerând pe ogoarele cultivate de daci.

În secolul al V – lea, Priscus Panites (unul din solii trimişi de împăratul bizantin Theodosius al II-lea la curtea lui Attila) consemnează în notele sale privind locuitorii satelor de pe teritoriul de azi al României că la ospăţ „au pus pe mese pâine”. Mai târziu, Georgios Kedrenos (sec. X) şi Ana Comnena (sec. XI) referindu-se la teritoriile nord–dunărene, amintesc preocuparea locuitorilor de a semăna grâu şi mei. Afirmaţiile lor sunt susţinute de descoperirile arheologice, evidente documente privind dezvoltarea agriculturii şi folosirea cerealelor în alimentaţie: vase de lut cu grâu şi mei, gropi de cereale, râşniţe de piatră, etc., toate aceste documente dovedind că evoluţia agriculturii în spaţiul carpato-danubian a fost neîntreruptă.

În Câmpia Olteniei, viaţa economică a fost dominată de agricultură. Pe teritoriul acestei câmpii este aşezată comuna Fărcaşele, formată din satele: Fărcaşele (Fărcaşu de Sus), Fărcaşu de Jos, Hotărani şi Ghimpaţi. Primele documente scrise care vorbesc despre satele respective datează din secolul al XVI – lea.

Într-un document din 1532–1533, noiembrie 14, apare menţionat satul Hotărani, într-o poruncă pe care o dă Vlad Vintilă lui Stan din Hotărani „să lase în pace satul Muscel (actualul sat Dranovăţ) al mănăstirii Bistriţa”.

Satul Fărcaşu este menţionat documentar în 1583, mai 9, când Mihnea Turcitul întăreşte lui Ivan postelnic satul Cocicodia în urma unei judecăţi avute cu „Pârve din Fărcaşu”.

Deşi primele menţiuni scrise datează abia din secolul al XVI – lea, descoperirile arheologice făcute pe teritoriul actual al comunei Fărcaşele arată că viaţa omenească a pulsat aici încă din neolitic.

Săpăturile sistematice efectuate de Marin Nica în decursul anilor la Fărcaşu de Jos („La cimitir”), Fărcaşu de Sus („Pe coastă” şi „Sălişte”) şi la Hotărani („La şcoală” şi „La turn”) au dovedit o evoluţie neîntreruptă a culturilor neolitice Dudeşti, Vădastra, Boian şi Sălcuţa. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului este reprezentată de descoperirile aparţinând culturii Coţofeni, iar cele mai vechi urme care atestă locuirea acestei zone în epoca bronzului aparţin culturilor Glina şi Verbicioara.

În perioada de la sfârşitul secolului al II – lea a. Chr. până, probabil, în secolul I p. Chr., a existat în zona Fărcaşele – Hotărani – Dobrosloveni un nucleu de intensă locuire geto-dacică.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord în a localiza aici vechea aşezare dacică Malva. Îmbrăţişând cu convingere părerea potrivit căreia Malva se găsea în zona Romulei de mai târziu, o parte dintre arheologi cred însă că ea nu trebuie să fi fost neapărat pe locul actualului sat Reşca (teritoriu pe care s-a format oraşul Romula) unde urmele de locuire dacică sunt totuşi puţin concludente în stadiul actual al cercetărilor. După părerea lor aceste nume puteau să aparţină uneia dintre aşezările din imediata vecinătate, mai întinsă şi mai bogată în vestigii dacice, cum ar fi cea de la Hotărani sau, mai ales, cea de la Fărcaşu de Jos. Numele dacic Malva a avut o rezonanţă atât de puternică printre locuitori încât a fost preluat de aşezarea romană nou întemeiată, el păstrându-se în memoria locuitorilor şi după ce oraşul a primit oficial denumirea de Romula. Astfel se explică folosirea lui atât în titulatura de mai târziu a provinciei Dacia Malvensis, cât şi în unele texte epigrafice în care se dorea individualizarea Romulei din Dacia, pentru a nu se confunda cu unele localităţi omonime din imperiu.

În urma războaielor daco – romane, populaţia autohtonă a continuat să trăiască aproximativ în limitele vechior vetre, ducând o viaţă romanică corespunzătoare intensificării procesului de romanizare ce a urmat cuceririi traiane. După cum o dovedesc vestigiile arheologice şi numismatice la Fărcaşu de Sus a existat o prosperă aşezare daco – romană iar la Hotărani au fost identificate urmele unui vicus roman.

În perioada stăpânirii romane, ocupaţia de bază a locuitorilor a rămas tot agricultura, care a cunoscut o dezvoltare mai amplă, dat fiind faptul că exploatarea economică a Daciei se baza tot mai mult pe exploaterea pământului, Câmpia Olteniei de astăzi reprezentând o însemnată parte din grânarul Daciei.

După retragerea aureliană (271-275) populaţia autohtonă romanizată a continuat să locuiască neîntrerupt pe vechile vetre atât la Fărcaşu de Sus şi de Jos, cât şi la Hotărani.

Numeroasele unelte legate de cultivarea cerealelor, gropile de provizii, ca şi vestigiile unor instalaţii pentru copt pâinea descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice pe tot cuprinsul acestui teritoriu dovedesc că cereale precum meiul, grâul şi secara au jucat un rol important în alimentaţia populaţiei.

La început, din cereale măcinate cu ajutorul râşniţei, se preparau turte nedospite care se coceau în „spuza” încinsă a vetrei. Vatra era lucrată dintr-un strat de pietriş de râu acoperit cu o lipitură de lut groasă, din pământ bătut, din cărămizi fixate într-un strat de nisip.

Cu timpul, s-a ajuns la construirea unor instalaţii speciale pentru coptul pâinii. Pe parcurs, ca urmare a dezvoltării agriculturii şi a extinderii suprafeţelor cultivate cu grâu, s-au dezvoltat şi perfecţionat noi sisteme menite să îmbunătăţească modul de preparare a cerealelor şi respectiv alimentaţia.

Cele mai vechi sisteme pentru copt pâinea folosite până astăzi de locuitorii judeţului Olt sunt ţestul şi cuptorul pe vatră. Faptul că aceste instalaţii care s-au folosit concomitent sunt legate de vatra liberă cu horn demonstrează o dată mai mult vechimea lor.

Denumirea ţestului vine din cuvântul latin „testum” care înseamnă vas de lut, capac de argilă. Cel mai vechi ţest descoperit pe terirtoriul judeţului Olt – comuna Fărcaşele - datează din secolul al X – lea. El a fost găsit în anul 2002 în timpul săpăturilor arheologice organizate la Fărcaşu de Jos, cam la 50 m de cimitir, într-o locuinţă semiîngropată (sec. X–XI). Alt ţest descoperit în acelaşi an datează aproximativ din secolul al XVI–lea, şi a fost descoperit tot la Fărcaşu de Jos, în punctul „La cimitir” tot într-o locuinţă semiângropată (sec. XV–XVI).

Faţă de cuptorul de dimensiuni mari, ţestul prezintă avantajul că se încălzeşte mai repede, „cu surcele, bălării, coceni de porumb şi beţe de floarea soarelui” şi că, pe lângă pâine dospită, azimă, turtă, se coc sub el şi alte mâncăruri (ghiveci, cartofi, carne).

Tehnica de confecţionare a ţestului este similară cu cea a ceramicii primitive, modelată cu mâna şi lăsată să se usuce la soare. În comunele Fărcaşele şi Milcov se confecţionează şi în prezent ţesturi din pământ, acest lucru fiind un apanaj în exclusivitate al femeilor. Faptul că doar femeile fac ţesturi credem că este urmarea unor implicaţii de natură magico–religioasă, care au persistat în decursul timpului.

Prin coroborarea datelor rezultate din săpăturile arheologice cu studiul sistemelor de copt mai recente din locuința țărănească, am putut remarca în județul Olt continuitatea unor forme fără întrerupere din neolitic până în zilele noastre.

Dintre toate sistemele folosite pentru copt pâinea în județul Olt, cel mai arhaic este țestul.

Aşa cum rezultă din etimologia cuvântului şi din faptul că şi grecii îl foloseau pentru coptul pâinii, țestul a avut o arie de răspândire foarte întinsă care cuprinde Illyria, Bosnia, Muntenegru, Bulgaria, Albania, partea sud-vestică a câmpiei Pannonice, România, fiind cunoscut până în Caucaz. Utilizarea țestului corespunde, în România, cu zona de folosire a vetrei cu hotă suspendată („corlată”), una din cele mai arhaice forme, ceea ce dovedeşte o dată mai mult vechimea lui pe acest teritoriu.

Materialul din care se confecționează țestul în satele județului Olt este lutul (pământul galben) amestecat cu balegă de cal şi uneori cu câlți. Acest arhaic cuptor mobil, făcut din lut, după o anumită tehnică, se confecționa la începutul secolului trecut într-o atmosferă plină de multe credințe magice. Erau anumite zile, imediat după Paşte, când grupuri de femei se adunau la un loc şi după un minuțios sistem de practici, călcau şi modelau țesturi de pământ.

Acum nimeni nu mai crede în anumite practici, pe care locuitorii satelor de la începutul secolului trecut le săvârşeau cu rigurozitate. Atmosfera magică, ce învăluia altădată cu misterul ei facerea țesturilor, s-a spulberat sub colțul neiertător al suflului modern de astăzi.

Bătrânii îşi amintesc că țesturile se făceau la sărbătoarea Ropotinului. În majoritatea satelor sărbătoarea Ropotinului se ținea a treia marți după Paşte. Sunt şi sate în care aceste sărbători se țineau trei marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte, ori numai joile după Paşte. În credințele poporului, aceste zile erau adevărate sărbători în care, „dacă sunt serbate atunci nu bate piatra sau gheața, adică grindina, pometurile şi semănăturile”. Tot după bătrânii satelor, se zice că în afară de toate aceste nenorociri pentru semănături, pentru câmp, ce ar fi aduse de Ropotini dacă nu se țin, „mai sunt rele şi de pocituri”. Se mai spune că „Ropotinii se țin ca să îngreuneze sarcina diavolului prin pământul ce-l întrebuințează la facerea țestelor”. De aceea această zi mai era numită în popor „Ziua ucigaşului”.

Aceste zile (cele trei marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte) erau ținute ca sărbători doar de femei şi era permis să se facă numai țesturi.

Împotriva acestor sărbători, ca unele ce încurcau credința creştină prin caracterul lor păgân, s-a ridicat biserica. Mitropolitul Filaret al Râmnicului la 1845 spunea: „Iaca mai de ruşine ori de păcat la creştini iaşte sărbătoarea dracului. Ci dar se cuvine foarte mult la tot bunul creştin şi temătoriu de Dumnezeu să nu mai prăznuiască într-acea zi acea spurcată sărbătoare, şi babele să se părăsească de țesturile ce fac în ziua aceea, adică în pofida dracului, cum zic iale”.

Intervenția Mitropolitului Filaret nu credem să fi avut vreo influență, de vreme ce până târziu, în pragul veacului XX, sunt atâtea mărturii că sărbătoarea Ropotinului se ținea cu sfințenie de către femei, zi în care se făceau țesturi, tocmai ca să potolească duhurile rele, să nu le strice semănăturile şi să nu pocească pe cineva.

Din câte se vede, în trecut, aceste sărbători aveau o dublă funcție: pe lângă cea de copt turtele de mălai şi de azimă, şi o funcție magică. Lucrul acesta este dovedit şi de răspunsurile la chestionarul asupra „Sărbătorilor păgâne” lansat de Th. Speranția.

Iată ce răspundea la acest chestionar un informator din Romanați (Balș): „dacă Ropotinul nu se ține se îmbolnăvesc copiii de epilepsie. Atunci femeile fac țeste zicând că țestele făcute în acea zi se vor pune în capul diavolului şi nu se va mai putea să mai îmbolnăvească copiii”.

Credința era generală, „se făceau țeste să le sorocească pe spinarea lui Ucigă-l Crucea (sau Ucigă-l Toaca), ca să-l oprească să mai poată sminti pe oameni”, de aceea „în aceste țeste nu este bine să coci pâine de pomană”.

În alte sate însă exista credința că „după ce fac țestele femeile pot lucra restul zilei, pentru că au aşezat țestul pe capul dracului şi deci l-au făcut neputincios, adică nu mai poate să facă nici un rău”.

În strânsă legătură cu toate acestea, în trecut, femeile din satele județului Olt după ce țesturile erau gata făceau deasupra lor o cruce.
Este fără îndoială tot un act magic, ca prin semnul creştin al bisericii, lumea să fie ferită de duhurile rele, închise sub clopotul de lut al țestului.

Rostul magic al acestui obiect de primă necesitate, din cele mai îndepărtate timpuri, este, considerăm, îndeajuns de lămurit prin însăşi practicile celor ce l-au întrebuințat. În prezent, lumea satelor a evoluat şi nimeni nu mai crede în asemenea acte de vrăjitorie magică.

După ce am văzut când şi de ce se făceau țesturile în anumite zile, să vedem, după mărturiile poporului, cum se făceau acestea. Simpla muncă de a călca, de a frământa pământul cu picioarele şi apoi de a-l aşeza pe o moviliță – formă, era şi mai învăluită într-o atmosferă deosebită de acte magice, a căror semnificație s-a pierdut în decursul timpului.

Astăzi, fără să se mai cunoască această semnificație este interesant de remarcat că în virtutea tradiției țestul se lucrează exclusiv de femei, adunate în colective de 3 – 5 persoane, lutul amestecat cu balegă de cal şi câlți se frământă cu picioarele de nouă ori şi uneori în timpul frământatului se spun anumite versuri.

Lutul astfel pregătit se împarte în „guguloaie” şi se modelează cu mâna pe un muşuroi de paie şi frunze, în forma unui clopot aşezat cu gura în jos. La partea superioară se practică două orificii, prin care se introduce „fierul țestului”, cu ajutorul căruia se agață de lanțul coşului când se pregăteşte pentru copt. Pe la începutul secolului XX un informator din județul Olt – Ciomăgești – spunea: „...Cârduri de femei şi fete merg la câmp unde pasc caii să adune balegă, apoi vin acasă, joacă pământul cu picioarele, amestecă cu balega, fac muşuroaie de pământ ca să dea forma țestului, se lasă la soare 2 – 3 zile, se pun apoi la păstrare după ce s-au spoit bine”.

Țesturile se făceau în grupuri de femei, fiindcă munca era destul de dificilă. Dar nu trebuie neglijat nici faptul că o asemenea muncă era precedată de festinuri între femei iar actele magice nu lipseau nici ele. Fie că se stropea sau se spoia țestul cu vin, fie că în timpul cât lucrau, cei care treceau pe drum nu aveau voie să dea binețe. Nu lipsită de semnificație este şi credința că frământând pământul femeile calcă pe însuşi diavolul. În această zi „femeile calcă țeste, pentru ca diavolul să fie călcat în picioare şi dogorit de foc ca şi țestele”.

În legătură cu întregul şir de credințe şi superstiții trebuie să punem şi mărturiile multora că țesturile făcute în această zi a Ropotinului „sunt un leac, adică în timpul secetos se aruncă un țest în fântână şi începe să plouă, sau o femeie gravidă fură un țest de la un vecin şi-l duce într-un lan de grâu ori de porumb şi ploaia e gata”.

O credință plină de umor dar şi de semnificații, este aceea că femeile aveau dreptul o singură zi pe an să-şi bată bărbații şi neputându-i bate, făceau țesturi.

Lumea geto–dacică din Carpați va fi acceptat această „zi a ucigaşului” cu întregu-i cortegiu de credințe păgâne, care învăluie, cum am văzut, şi facerea țestului. Că acest mobil cuptoraș a însoțit pe om în greaua-i existență încă de la începuturi, este de nediscutat.

Pledează pentru acest fapt nu numai sistemul rudimentar de coacere dar şi mulțimea de credințe „deşarte” şi practici magice de care au ținut seama.

Dacă ne întrebăm acum ce semnificație au avut toate cele expuse pentru colectivitățile umane din vremurile îndepărtate, şi chiar pentru multe de mai târziu, răspunsul ni-l dă tot mărturiile poporului şi întreaga lui viață.

Neputincios, predominat de forțele vitrege ale naturii, pe de altă parte obsedat de nenumărate întrebări cărora nu le putem da dezlegare decât în chip pueril, şi-a creat o lume a lui. Cum era şi firesc, lumea aceasta era de natură magică.

Claudia Balaş

Muzeograf

Galerie foto Mânăstirea Călui

O interesantă galerie foto de la Mânăstirea Călui

Harti din Oltenia - partea I