Cianghiri şi Holocaustul

Unul dintre puţinii romi care au supravieţuit Holocaustului îşi aminteşte cu groază prin ce a trecut el şi şatra din care făcea parte, de câte ori cineva îl întreabă cum a fost. Nu mulţi reuşesc să-l convingă să povestească, pentru că retrăirea acelor momente îl cutremură şi acum, cu toate că au trecut de la acea perioadă groaznică din viaţa lui mai bine de 60 de ani.

Cianghiri Lăţa are acum 82 de ani şi trăieşte în tihnă, alături de familia sa, în comunitatea de romi Meteor din Târgu Jiu. Ziua de 17 iulie 1942 l-a găsit, însă, la Teleşti, în Şatra lui Matache (cum era cunoscut bulibaşa, pe numele lui Iorgu Stănescu). După cum îşi aminteşte bătrânul, au venit jandarmii şi i-au minţit că-i vor trimite în Rusia, unde-i vor împroprietări: „Ne-au spus să nu mai plecăm niciunde cu şatra, cum aveam noi obiceiul, că trebuie să ne trimită acolo, unde vom primi vaci cu lapte, pământ, case şi avere. Şi aşa am plecat cu şatrele, 25 de familii ale şatrei noastre, şi alte vreo 25 din Gorj. Am plecat în convoi cu căruţele şi am făcut trei luni pe drum, până am ajuns în Krivoi Rog. De acolo ne-au dus la Domanovka, unde am stat până în decembrie. Începuse să ningă, când ne-am trezit că au venit nemţii şi ne-au luat căruţele, cu tot cu cai, cu corturi şi cu aurul ascuns în oiştile de la căruţe. Acolo aveam aurul şatrei şi s-a dus tot, tot.”

„Au murit de foame”
De atunci, după cum îşi aminteşte Cianghiri Lăţa, au început greutăţile cele mari. Erau cu toţii în câmp, fără un adăpost, fără mâncare şi îmbrăcăminte, într-o iarnă rusească muşcătoare. Primeau câte 200 de grame de făină de orz pe zi, câte o litră de ulei şi cam atât. Care mai aveau câte „un pol de aur”, cum spune bătrânul (adică un cocoşel de 20 de franci din cel mai bun aur, care cântărea 8 grame), primeau pe el o găleată de cartofi şi una de făină. „Mulţi au murit atunci, unde ne-au dus ruşii, la Kransnianska. Erau sute de bordeie săpate la trei metri în pământ, împrejmuite cu un gard de fier şi era un frig şi zăpada de un metru, dar aveam pădurea aproape şi luam lemne şi făceam focul în bordei. N-aveam ce să mâncăm, aşa că unii mureau de foame, alţii mureau împuşcaţi, dacă erau prinşi pe câmp când furau porumbi care rămăseseră neculeşi, ca să-i coacă la foc.”

Întoarcerea

Bătrânul spune că după o iarnă şi o vară au fost mutaţi din nou, iar când s-au retras armatele române s-au dus la comandant şi l-au întrebat ce să facă, iar acesta le-a spus să se descurce cum pot: „Din 8000 de ţigani din România câţi am fost la început, am ajuns în ţară vreo 500. Bătrânii şi copiii mici i-am lăsat acolo, că n-am mai avut putere să-i luăm cu noi. Ne-au luat ruşii în căruţe, dar mulţi au murit, pentru că se pusese un viscol şi mureau îngheţaţi unul după altul. Călcam pe morţi ca pe brazdele de pământ. Am trecut Nistrul pe pod şi Prutul cu barca, după care am mers pe jos până în Tecuci, după care am venit cu marfarul până la Craiova.” Cianghiri a ajuns cu cei ce mai scăpaseră dintre ai lui din nou la Teleşti, unde au început să-şi încropească din nou uneltele de făcut căldări şi s-au apucat din nou de muncă pe la oameni.

Urmaşii

Cel mai mic strănepot al lui Cianghiri Lăţa are 5 ani şi se numeşte Ionuţ. El ascultă cu ochii mari, de câte ori bătrânul povesteşte prin ce a trecut, dar nu înţelege mare lucru. Alţi doi, mai mari, mai râd de bătrân şi le place să-l necăjească, dar recunosc amândoi că ştiu toate astea din spusele mai multor bătrâni care au fost în pribegie. Ionuţ Priboi (foto stânga) e tot strănepot al lui Cianghiri, iar Radu Istrate (foto dreapta) e strănepot al bulibaşei Matache, care nu mai trăieşte. Cu toţii şi-l amintesc, însă, deşi mulţi l-au cunoscut doar din povestiri, ca pe un mare om al acelor vremuri: „Avea bulibaşa pistol cu 12 focuri, ca să apere aurul şatrei. Când ne aşezam undeva, la o margine de sat, mergea la jandarmi ca să închirieze locul şi el răspundea de toată şatra în faţa autorităţilor.” Acum romii căldărari din Şatra lui Matache sunt aşezaţi definitiv în Meteor, dar bătrânii îşi amintesc cu nostalgie vremurile când umblau din sat în sat, iar perioada Holocaustului este subiectul pe care cu greu poţi să-l abordezi în faţa lor fără să le aduci tristeţea în glas.

sursa: Vertical Online

SImpozion "Oltenia. Interferente culturale" editia a II-a, 2011

Program Simpozion "Interferente Culturale In Oltenia" editia a 2-a

Clipuri video de pe internet

(NEW BUILDINGS IN CRAIOVA)

DE GAULLE'S VISIT TO RUMANIA.

NEW SITE FOR DANUBE HYDRO STATION

LILAC FESTIVAL IN RUMANIA

MAKING DIESEL TRAINS IN RUMANIA

THROUGH THE GORJ DISTRICT OF RUMANIA

Harti vechi Oltenia

Hartile sunt realizate in jurul anului 1910 si fac parte din Harta Europei Centrale (scara 1:200000)realizata in Imperiul Austro-Ungar. Versiunea orginala si restul hartilor le puteti gasi aici - 3rd Military Mapping Survey of Austria-Hungary

Slove pentru Universitate

Slove pentru Universitate
de Anca Ungurenuş

Interesul pentru înfiinţarea unei Universităţi în Bănie datează de mai bine de 80 de ani

Există, păstrată în Arhivele Olteniei din 1925, o scrisoare a doctorului Charles Laugier - cunoscut pentru o activitate remarcabilă în educaţia sanitară - către Ministrul Şcoalelor de atunci, dr. Constantin Angelescu. Ea a fost redactată în scopul propunerii înfiinţării unui centru universitar la Craiova, fapt realizat abia după 22 de ani. Regăsim, în limbajul vremii, dorinţa şi ardoarea preşedintelui Societăţii „Prietenii Ştiinţei“ de a pune bazele unei instituţii prestigioase, care să pregătească viitoarele elite ale Craiovei şi nu numai.

„Domnule Ministru,
Încă înainte de răsboi, dar mai cu seamă dela răsboi încoace, un puternic curent cultural se dovedeşte în Craiova. Masele mari, atât din Craiova cât şi din întreaga Oltenie, se arată profund avide de cultură, de lumină. Aceasta explică dece Societatea «Prietenii Ştiinţei» din Craiova, în numele căreia am onoarea a Vă adresa această cerere, a reuşit să se menţină şi să obţie de 12 ani, decând fiinţează, un succes pe atât de desăvârşit, pe cât de neaşteptat în activitatea sa culturală.
Aceasta explică dece numeroase alte instituţiuni culturale s-au născut şi se desvoltă în Craiova în mod uimitor.
Societatea «Prietenii Ştiinţei» însă are avantajul de a fi văzut bine dela început, şi măsurând entusiazmul, cu care populaţiunea noastră oltenească îmbrăţişa cultura, şi-a înscris în programul său, ca un ţel realizabil, cererea de instituţiuni superioare universitare în Craiova.
În aceasta, Societatea «Prietenii Ştiinţei» a fost condusă nu numai de o dorinţă sau de o nevoe regională, dar a apreciat că nicăeri poate în toată ţara nu i-ar sta mai bine şi nu ar fi mai cu profit o şcoală de înaltă învăţătură ca în inima chiar a românismului, în mijlocul acestei Oltenii mândre şi bogate în simţiri şi în cugete româneşti.
Românii din toate unghiurile, petrecându-şi viaţa universitară în mijlocul Oltenilor, s-ar încălzi fără învoială la văpaia vie şi curată a sufletului oltenesc. Oltenii, înlesniţi la învăţătură superioară prin o universitate aci, s-ar răspândi la rându-le în toate părţile ţării şi ar duce cu ei puterea de muncă şi sclipitul inteligenţei lor, spre fala numelui de Român.
Să mai ilustrăm cu exemple, Domnule Ministru, acesta adevăr este, credem, de prisos, când ne adresăm Domniei-Voastre“.

„Oltenii ar năvăli a aceste şcoli“

„Societatea «Prietenii Ştiinţei», conscientă de acestea adevăruri şi convinsă de apropiata lor înfăptuire, a făcut totul pentru a intensifica acest curent, şi astăzi dezideratul acesta se găseşte în sufletul tutulor Craiovenilor, în sufletul tutulor Oltenilor.
De aceia, Domnule Ministru, în preajma votărei unui nou buget, în preajma înfăptuirei a noi puncte din vastul şi atât de importantul D-Voastră program, Societatea «Prietenii Ştiinţei» se face prin mine interpretul sentimentelor generale şi vine astăzi să vă solicite respectuos înfiinţarea şi în Craiova a unui început de învăţământ universitar, care s-ar putea traduce deocamdată prin o Academie agricolă, industrială şi comercială, printr-o Secţiune de ştiinţe politice şi administrative pentru pregătirea viitorilor funcţionari ai Statului, printr-un Institut electro-tehnic, o Şcoală pregătitoare de medicină, sau altele.
Oltenii ar năvăli la aceste şcoli şi, pe lângă numărul de studenţi îndepărtaţi ce s-ar mai înscrie, ele ar deservi de sigur şi întreaga regiune a Banatului şi Ţării Haţegului.
Încredinţaţi, Domnule Ministru, de stăruitoarea şi luminata grije ce purtaţi culturei româneşti, încredinţaţi de dragostea D-V. pentru popor, pe care ştiţi să-l preţuiţi aşa cum se cuvine, nădăjduim că acestui apel ce poporul oltenesc vă adresează prin mine, veţi binevoi a-i acorda tot sprijinul, şi toată solicitudinea, pentru care vă este, Domnule Ministru, asigurată întreaga şi profunda noastră recunoştinţă.
Preşedinte, Dr. Laugier.
Secretar General, Dem. D. Stoenescu“

Dorinţa lui Laugier s-a materializat, însă nu a apucat să o vadă cu ochii lui. Tot ce ne rămâne este să amintim, din când în când, cuvintele celor care şi-au dorit să pună primele cărămizi în construirea unui viitor ambiţios pentru noi, cei ce i-am urmat.

Sursa: Gazeta de Sud

Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial








Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei

Ionel Stoica, Liliana Năstase

Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...


Cum se naşte gruparea

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Sursa: Historia.ro

Cinste lor in vremuri grele nu au uitat ca sunt romani!

Articol foarte interesant despre un aspect mai putin cunoscut al istoriei romanilor:lupta de rezistenta impotriva stapanirii straine in primul razboi mondial,in Oltenia.Viata unui erou necunoscut.

De prin lume adunate....

tot cautand pe internet, am mai dat peste cateva bloguri interesante oltene:

Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.

blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.

blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.

Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)

În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.

Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.

Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."

Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.

În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.

Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.

Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.

Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.

Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.

George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.

Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .

Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.

La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.

Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.


Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.

La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.

În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.



În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.

În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.

În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu aceas­tă ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.

Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.

La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.

Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.

Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.

Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.




Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.





Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.



De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.

Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.

Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:

1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.

Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:

1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.

Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.

În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.

Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.

De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.

Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.


În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:

Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.

În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.

Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”

Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.

Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.

Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.

Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.

În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.

Marţi, 30 noiembrie 2010, ora 11, la Muzeul Judeţean Olt are loc vernisajul expoziţiei „Arta restaurării – ştiinţă şi măiestrie”.

Prin această expoziţie se urmăreşte prezentarea restaurării şi conservării obiectelor pe suport ceramic, lemn policrom, hârtie, metal, textile etnografice.

Conservarea şi restaurarea bunurilor culturale se înscriu în sfera mai largă a activităţii generale de ocrotire a patrimoniului. Deşi nu este vizibil pentru vizitatorii obişnuiţi, în cadrul laboratorului de restaurare – conservare specialiştii ing. chim. Ionescu Virginia- restaurator metal, Nichita Iohana – restaurator lemn şi ing. chim. Dumitrescu Constanţa – conservator, depun o muncă intensă desfăşurată cu pasiune şi migală, prin intermediul căreia sunt salvate elemente care altfel ar risca să se piardă. Icoanele, obiectele ceramice sau din metal precum şi textilele etnografice prezentate în expoziţie stau mărturie a efortului pe care restauratorii şi conservatorii din cadrul Laboratorului de restaurare – conservare al Muzeului Judeţean Olt l- au făcut de- a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească.

Printre cele mai importante piese expuse se numără obiectele ceramice şi din metal provenite din săpăturile arheologice de la Acidava (Enoşeşti – Piatra Olt), dar şi unele exponate din perioada interbelică, icoanele pictate pe lemn din secolul al XIX-lea, monedele turceşti din argint din secolul al XVIII-lea precum şi unele piese de port popular de la începutul secolului XX sau ţesăturile de interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Vizitând expoziţia deschisă în perioada 30 noiembrie 2010 – 30 martie 2011, la sediul Muzeului Judeţean Olt din Slatina, str. Ana Ipătescu nr. 1, vizitatorii vor putea afla amănunte despre drumul parcurs de bunurile culturale tezaurizate în colecţiile muzeale din momentul intrării lor în muzeu până în momentul prezentării publicului larg.

Fiind redate în sfârşit circuitului expoziţional, obiectele de patrimoniu expuse sperăm să stârnească admiraţia şi intersul vizitatorilor pentru istoria si cultura locală şi naţională.

Persoană de contact,

muzeograf Balaş Claudia

O carte postala veche

O carte postala veche cu faimosul Petrache Lupu de la Maglavit.

Craiova Veche in Imagini

pe facebook aici - http://www.facebook.com/pages/Craiova-veche-in-imagini/259281224357?v=info

Prima editie a simpozionului national "Oltenia. Interferente istorice"

Program conferinta "Oltenia. Interferente culturale" 2010

Secţia Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei Craiova va organiza mâine, de la ora 10.00, prima ediţie, după o pauză de 15 ani, a Conferinţei naţionale „Oltenia. Interferenţe culturale“. Manifestarea se va desfăşura pe patru secţiuni, Arheologie Preistorică, Arheologie şi Istorie Antică, Arheologie şi Istorie Medievală şi Istorie Modernă şi Contemporană, practic fiind acoperite toate epocile istorice. Lucrările acestei conferinţe sunt onorate de prezenţa unor personalităţi marcante ale culturii româneşti, cum ar fi academician Răzvan Theodorescu sau prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. De asemenea, şi-au anunţat prezenţa la acest simpozion specialişti de la prestigioase instituţii de cultură din ţară şi străinătate, cum ar fi Universitatea „A. I. Cuza“ din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universitatea din Craiova, Universitatea din Aachen (Germania) sau alte muzee importante din ţară. Nici institutele de cercetare din cadrul Academiei Române, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ Bucureşti, Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopşor“ Craiova, Institutul de Artă şi Arheologie Cluj-Napoca, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului Bucureşti, Institutul de Antropologie „Fr. I. Rainer“ Bucureşti, nu vor lipsi de la manifestare.
Lucrările prezentate în cadrul Conferinţei naţionale vor fi publicate în anuarul Muzeului Olteniei „Oltenia. Studii şi Comunicări. Istorie-Arheologie“, vol. XVII.

sursa: Gazeta de Sud.

Neamurile de romi din Craiova

2 articole interesante despre romi si neamurile cele mai veche si renumite de romi din cartierele craiovene si in special faimosul "Fata Luncii".
Tiganii reprezinta intre 2 si 7 la suta din populatia Romaniei, fiind considerati cel mai reprezentativ segment etnic dupa acela al ungurilor.
Peste tot in lume, acestia sunt perceputi ca o populatie asociata, cu un statut social inferior, in raport cu populatia majoritara, manifestand, in grade diferite, o atitudine mai degraba negativa. Ar fi insa absolut gresit a spune ca ei au starnit, in colectivitatea romaneasca, in mod exclusiv sentimente de respingere. Am putea spune ca reactia a fost mai degraba ambivalenta.
“Tigan” a insemnat un termen cu o semnificatie nu intotdeauna negativa. De multe ori, el ascundea si ascunde, si in prezent, si o doza importanta de simpatie si pretuire.
Pentru roman, am putea spune ca acest mixt de sentimente ar putea fi rezumat la urmatoarele componente mai importante: tiganul traieste in conditii economice mizere (desi exista o folcloristica a tiganului bogat, care detine importante cantitati de aur); are un statut de neinvidiat; totodata el nu este “umil”, ci o persoana independenta (libera ca “pasarea cerului”), care isi face propria sa viata, la marginea societatii, dar in afara constrangerilor ei, dupa norme proprii de viata pe care le respecta cu strictete. ESTE, DEJA, DESTUL DE POPULAR “MITUL TIGANULUI LIBER SI FERICIT”.
In constiinta populatiei majoritare, populatia de tigani nu a constituit una din problemele majore ale societatii noastre decat in mod exceptional.
Daca, traditional, in Romania a dominat toleranta, in alte tari (cum este cazul societatii germane fasciste) caracteristicile erau mai degraba masurile dure, de alungare si deportare.
Socialismul a promovat, in tara noastra, o ideologie a nediscriminarii etnice. Formal, atitudinea anti-tiganeasca a fost activ descurajata. Nu putini sunt rromii care, azi, il regreta pe Ceausescu, deoarece, atunci, aveau dreptul la un loc de munca, iar familiile lor erau obligate sa-si trimita copiii la scoala.
In momentul de fata, datorita schimbarilor rapide care au avut loc in societatea romaneasca, conditiile de viata ale populatiei de rromi s-au modificat dramatic, somajul luand proportii dezastruoase in randul acestui segment important al colectivitatii.
Exista, bineinteles, tigani extrem de bogati, proprietari de palate uriase, hoteluri elicoptere si limuzine de lux, dar cei mai multi, mai ales din mediul rural, traiesc intr-o saracie lucie, ca-n Evul Mediu, in bordeie de pamant (cu folii la ferestre) si-si duc viata la lumina lampii cu gaz sau a lumanarii de seu.
Dupa opinia sociologilor, cei mai multi tigani din Romania si, poate, chiar din Balcani, traiesc in judetul Dolj, mai precis la Craiova, motiv de mare ingrijorare pentru autoritati.
In cadrul acestei etnii convietuiesc, laolalta, mai multe categorii sociale: tigani-sadea, rudari, cocalari, tismanari, laieti, aurari, penari, argintari, tigani de matase, lautari etc.
sursa: Cronica Romana.
DEŞI SUNT RĂSPÂNDIŢI LA SADOVA, BISTREŢ, BECHET, OCOLNA, GHIDICI, Malu Mare, Coşoveni, Coţofeni, Cerăt (mă refer la mediul rural), iar la Craiova în cartierele Brestei, Sineasca, Romaneşti, Popoveni, Craioviţa Nouă, Bordei etc., adevăratul “Stat Major General” al ţiganilor din Cetatea Băniei şi chiar din Oltenia se află în “Faţa Luncii”. Acolo, în cel mai rău-famat cartier al Craiovei, “Faţa Luncii”, trăiesc cele mai numeroase, mai vestite, mai puternice şi mai de temut neamuri de rromi, în jurul cărora “roiesc” puzderii de legende.

IATĂ-LE FĂCUTE PUBLICE, ÎN PREMIERĂ, PRIN INTERMEDIUL AUTORILOR ACESTEI CĂRŢI. NEAMUL SERDĂREŞTILOR NUMĂRĂ PESTE 1.000 DE MEMBRI şi este considerat cel mai numeros. Are “rădăcini” în Serbia şi este răspândit în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Teleorman. Legenda spune că, în urma unui atentat comis la Belgrad, asupra Prinţului Nikolaev al Bulgariei, pe care l-au atacat şi jefuit, prin Sănătescu şi Velcu, Serdăreştii, deveniţi “daţi în urmărire generală”, au fost nevoiţi să fugă din Serbia şi să se stabilească în România, la Scăpău şi Cladova, judeţul Mehedinţi, având asupra lor “bănicioare de aur”. Primul membru al clanului Serdăreştilor care s-a stabilit în Craiova a fost Cladoveanca, una dintre numeroasele fiice ale lui Serdar.

AŞA S-A “ÎMPÂNZIT” “FAŢA LUNCII”, DE-A LUNGUL VREMII, CU NUME SONORE CA: Perian, Consulat (ginerele lui Iorgu Fulgeran), Molonia, Speculant, Năzdrăvan, Raicovici, Veniamin, Abel, Benone, Guvernator, Suedia, Ambasada, Filozof, Xenofon, Seldford, Ion şi Nicu Tîngăvean, Moldovean, Egret, Pătrulică, Ionuţ, Francis, Levier, Albert, Cătălin, Admirator, Artist, Ambasador, Sorin, Panţoilă, Pendeh, Bacu, Izvoran, Braurovschi, Prefect, Medalion, Wilifort.
N PREZENT, CEL MAI REPREZENTATIV EXPONENT AL CLANULUI SERDĂREŞTILOR este, de departe, Vasile Velcu Năzdrăvan, liderul Uniunii Rromilor din Cetatea Băniei, consilier în cadrul Prefecturii judeţulu Dolj. În timpul liber dresează lei şi îmblânzeşte şerpi, atribuindu-i-se puteri paranormale. Ştie Biblia pe de rost şi, datorită credinţei neţărmuite în Dumnezeu, a transformat un fost canton silvic în biserică pentru cei mai săraci ţigani din cătunul Ocolna (de lângă Dăbuleni), la ceremonie participând IPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, şi prefectul de atunci, Cornel Mondea. A lucrat la un scenariu de film, fapt ce i-a trezit un imens interes regretatului actor şi regizor Adrian Pintea, care l-a vizitat acasă, în “Faţa Luncii”, împreună cu Lavinia Tatomir, soţia sa.

VASILE VELCU NĂZDRĂVAN ESTE CUSCRU CU SILVIAN FILOTI FULGUŢĂ, preşedintele executiv al Comunităţii Etniei Rromilor din România şi membru de seamă al Neamului Micleştilor. Marele său idol este Parulea, primul lider al ţiganilor din Oltenia, care s-a bucurat de preţuirea Regelui Carol I.

UN ALT NUME DE ELITĂ ESTE BULIBAŞA IORGU FULGERAN, lăudat de Adrian Păunescu în “Flacăra” veche, de dinainte de Revoluţie, despre care s-a scris că îşi avea ascunse (îngropate) în Pădurea de la Saru, de lângă Balş, judeţul Olt, revolverul şi un cufăr cu ducaţi şi bijuterii din aur. A murit la 90 de ani şi este înmormântat în cimitirul de la Mofleni. A lăsat în urma sa una dintre cele mai puternice familii, ai căror exponenţi aproape că nu mai au nevoie de nici o prezentare: Ion, Minut, Vipale, Valter, Fulguţă, Secretar, Pică, Vulpaşin etc.

DIN NEAMUL MICLEŞTILOR MAI PROVIN: Ion al lui Nechită, Nicu al lui Nechită, Nichifor, Chiodorean, Giorcu şi Vasile a lui Nechită.

NEAMUL NICOLCEŞTILOR ÎŞI ARE RĂDĂCINILE ÎN JUDEŢUL MEHEDINŢI şi familii răspândite în toată ţara, ca şi Neamul Serdăreştilor şi cel al Micleştilor. Primii ţigani stabiliţi în Craiova sunt Gugu, Poenaru şi Biţă, urmaţi de Iablonoschi, Renania, Ministru, Sălistra, Palestina, Işfan, Mărginean, Gilort, Merluţă, Tăchiţă, Covaci, Chiselef, Elveţia, Patrian, Ion, Voinea, Rădulean, Raimon, Dolores, Nelson, Titu, Merluţă, Vaniel, Rica, Vicu, Casier, Marius, Suprem, Chiciu, Varica, Braghi, Catârâţa, Ghiţă, Solomon, Onisâm, Bogdan, Andrei, Dragoş. În prezent, duc mai departe “ştafeta”: Catinca, Eusebiu, Oblemenco, Agripina, Lafaet, Parţoi, Catană, Mustafa, Zavircean, Jertfi, Loti, Eminescu, Bălan etc.

NEAMUL IAMANDIŢEŞTILOR PROVINE TOT DIN ZONA MEHEDINŢIULUI, “întemeietori” în “Faţa Luncii”, fiind: Bulaş, Maşarca, Măriţa, Rădianca, Neaga, Angela, Ciupală, Madama, Corigean. Urmaşii acestui clan vestit sunt astăzi: Speranţa, Fluturica, Eminovici, Mantu, Anglia, Carmen, Muguraş, Someş, Riprîsîna, Moruzi, Tilora, Orleşteanca, Cristofin, Bijuteria, Ferguson, Ciută şi mulţi alţii pe care, din lipsă de spaţiu, nu-i putem aminti.

NEAMUL DOBRINEŞTILOR ESTE UN NEAM LA FEL DE ÎNSEMNAT, cu multe “rădăcini” în satul Gabru, judeţul Dolj. De-a lungul vremii, membri ai acestui neam s-au înrudit (prin căsătorii) cu Micleştii, Serdăreştii, Iamandiţeştii etc. “Înaintaşii” săi de vază sunt: Răducanu, Angulina, Lazăr, Moldovencuţa, Angheluţă, Gheorghiţă şi Anica, iar cei din prezent: Dumitru Tatian Terente (care are “rădăcini” şi în Neamul Micleştilor), Niţă, Viscol, Baisăr, Ulise, Marghiloman, Teraspol, Viişoara, Lunca, Răzbunător, Briliant, Bădie, Gabia, Ardelean, Iozon, Astronom, Zorro, Albania, Ion Gheorghiţă, Piciu şi New York.

CEL MAI CUNOSCUT ESTE DUMITRU TATIAN TERENTE, preşedinte al Filialei Dolj a Partidei Rromilor, ai căror naşi şi moşi la copii sunt Ion Şuvaina şi regretatul Dan Nicolae.
Reprezintă ţiganii un pericol pentru siguranţa cetăţenilor?

AUTORII CĂRŢII SPUN CĂ NU: “RROMII REPREZINTĂ UN PERICOL LA FEL DE MARE, pentru siguranţa cetăţenilor, ca oricare alte categorii de persoane. Orice om care încalcă legea, fie că este rrom, român sau de altă etnie, constituie un atentat la ordinea publică, la siguranţa civică. Toate evenimentele sau faptele ai căror protagonişti au fost rromii au avut următoarele motive:lipsa locurilor de muncă, sărăcia, abandonul şcolar, rata ridicată a şomajului, nivelul scăzut de cultură, lipsa de comunicare şi, nu în ultimul rând, indiferenţa autorităţilor.”

ŢIGANII SE MÂNDRESC CĂ ETNIA LOR A DAT ŢĂRII OAMENI DE SEAMĂ (muzcieni, sportivi, actori, politicieni etc.) dintre care le face plăcere să-i amintească pe: Ioana Radu, Mia Braia, Ion Voicu, Maria Lătăreţu, Dona Siminică, Ştefan Bănică Senior, Aura Urziceanu, Neluţu Ploieşteanu, Ilie Udilă, Cornelia Catanga, Mircea Lucescu, Ilie Dumitrescu, Bănel Nicoliţă, Mădălin Voicu, Neculai Păun, Rică Răducanu şi chiar Nicolae Titulescu.

PROF. DR. NICOLAE TUDOR, PROF. PETRE VLĂSCEANU ŞI VASILE VELCU NĂZDRĂVAN MAI PRECIZEAZĂ: “Dacă greşim cu ceva, ne cerem scuze şi vrem să fim corectaţi de istorici. Dar, parcă, în perioada postdecembristă, comunitatea rromilor a fost mereu luată în derâdere, arătându-i-se numai defectele, deşi, după cum se ştie, nu ţiganii au inventat marile inginerii financiare, nu ei au dat marile tunuri şi au devalizat băncile din România. Am dori mai mult respect din partea autorităţilor, care ar trebui să ia exemplul lui Octavian Goga. Marele poet transilvănean, pe vremea când ocupa funcţia de prim-ministru, avea obiceiul de a veni lunar, la Bârca şi la Craiova, unde fiinţau cele mai importante cluburi şi saloane de presă ale ţiganilor din ţara noastră, cu ai căror lideri avea chiar relaţii de amiciţie. Singurul politician român contemporan care s-a aplecat asupra problemelor noastre este poetul Adrian Păunescu. Domnia sa, timp de patru ani, câtă vreme a deţiunt funcţia de senator PSD de Dolj, ne-a ajutat enorm. Ţiganii din Faţa Luncii îl iubesc enorm şi, în semn de recunoştinţă, sunt în stare să-i ridice chiar o statuie.”

Constantin Preda, 9 ianuarie 2008
sursa: Noul Expres de Sud.

„EPOCA DE AUR“ : PROPAGANDA COMUNISTA IN SCOALA PRIMARA. Cliseele manualelor (II)

Autor: Ion MANOLESCU

Sursa: Observator cultural, 2003, nr. 165-166.

Din fericire pentru eroine si cititor, situatia e remediata stahanovist, prin actul caritabil al altui cumparator, „un om in salopeta de muncitor“ (ibid.). Acesta, intr-un elan mixt de corectitudine politica si clarviziune ortopedica, achizitioneaza pantofii pentru propria lui fiica, fara a sti daca i se potrivesc sau nu. Finalul scenetei consacra triumful hei-rupismului etic, dar si, in mod involuntar, pe cel al promiscuitatii erotice: Neusi se alege cu pantofiorii rosii, patronul cu un perdaf socio-economic din partea uvrierului („Eu unul stiu ce inseamna banii munciti“ – ibid.), iar mama cu fiorul unei amintiri cvasi-freudiene: „Iar mama ei nu-l putea uita pe omul imbracat in salopeta de muncitor“ (ibid.).


Ecologia comunista – intre idilizare si catastrofa

Un ultim cliseu tematic important al manualelor comuniste de clase primare se raporteaza la chestiunea ecologiei civice. Preluat ideologic din Programul PCR, care acorda o atentie pe cit de larga, pe atit de ipocrita problemelor „protejarii mediului inconjurator“, el poate fi redus, in mod emblematic, la ilustratia de la p. 143 a manualului Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975): o fotografie festiva cu o mamaie in halat verde si cu basma albastra de CAP-ista, inconjurata de pionieri in uniforme, in timp ce planteaza un copacel. Elanurile combinate ale muncii patriotice si ale botanicii forestiere indica o preocupare pentru buna gestiune si intretinere a naturii patriei care ar fi de natura sa induioseze, daca nu ar fi contrazisa flagrant de realitatea socialista a betonarii spatiilor verzi si defrisarilor irationale.
In realitate, bunele intentii afisate propagandistic in Programul PCR („In activitatea de sistematizare, o atentie deosebita se va acorda conservarii frumusetilor naturale, protejarii pamintului, apelor, aerului, padurilor, zonelor verzi, a monumentelor istorice si de arta, a intregului mediu ambiant“ – loc. cit., p. 85-86), inclusiv prin „masuri“ de protectie ecologica (de pilda, „adoptarea de tehnologii nepoluante si echiparea proceselor de productie generatoare de poluanti cu instalatii impotriva poluarii“ – p. 80), ramin niste grosolane falsuri ideologice.

Daca, in privinta „protejarii monumentelor istorice si de arta“, promisiunile ceausiste vor dura doi ani (pina in 1977, cind, pretextind necesitatea ridicarii unor constructii fara risc seismic, dictatorul decide distrugerea centrelor istorice ale marilor orase), fiind incununate in 1986 de demolarea manastirii Vacaresti (monument aflat pe lista UNESCO de protectie a patrimoniului universal), in chestiunea „nepoluarii“, ipocrizia ideologica si minciuna politica socialista isi dau mina intr-un arc atemporal: Copsa-Mica, Baia-Mare, Brad sau virful Nehoiul Romanesc din muntii Calimani sint doar citeva din zecile de exemple de poluare industriala tolerata si necontrolata de autoritati, cu urmari criminale la scara de masa (boli incurabile ale adultilor, malformatii ale nou-nascutilor etc.). De la negru de fum la cianuri de potasiu si de la uraniu la sulf, exista in socialism o vasta oferta publica de substante „nepoluante“; dispersate in mediul inconjurator sau, chiar mai eficient, direct in metabolismul uman, acestea favorizeaza imbolnavirea fizica a unei populatii deja mutilate psihic de propaganda comunista.

In ciuda unor proiecte politice aparent generoase (cum ar fi cel al Legii pentru conservarea si protejarea padurilor, din 16 octombrie 1987), exploatarea irationala a fondului forestier (cu zone definitiv calamitate de defrisarile masive, cum ar fi cele din masivul Retezat sau muntii Fagaras) sau poluarea spatiului maritim al tarii (prin deversarea reziduurilor petrochimice, cum ar fi cele de la Navodari) ramin exemple categorice ale dezinteresului concret al oficialitatilor ceausiste fata de problemele ecologiei nationale.
Dadacirea naturii capata accente patetice in sceneta Pomisorul de Stefan Tita (Caiet de lectura pentru clasa I, autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), unde trei copii cu inima nobila si nume melodioase (Tulache, Lica si Culai) planteaza un pomisor si il ingrijesc pina la sacrificiu: in fata atacului iresponsabil cu pietre azvirlite de o ceata de derbedei, Tulache „a alergat sa apere pomisorul cu trupul lui“ (p. 14). Protejarea isterica a copacelului de catre pionierul cu spirit civic si educatie socialista e urmata de un moment de acalmie psihosomatica, in care cei trei cavaleri ai demnitatii vegetale aplica niste cunostinte de medicina pe cit de rudimentare, pe atit de ineficiente: „Udara pomul si-i lipira rana cu pamint“ (p. 15). Cum o fi aratat „lipitura“ ecologica in imaginatia autorului si cit de mult ar fi rezistat un (si asa inutil) „pansament“ cu pamint sint doua necunoscute ale scenetei, in masura sa-i deruteze si pe cei mai fantezisti dintre cititori.
De altfel, inutilitatea voluntariatului civic si ineficienta muncii patriotice ramin principalele concluzii ce se desprind, fara voia autorilor, din povestirile eco-didactice ale manualelor comuniste. In sceneta Ce este colectivul? (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), la capatul unei zile de travaliu pionieresc fortat pe trotuarele orasului, cititorul ramine doar cu sentimentul ocuparii arbitrare a timpului liber si cu o intrebare de minima decenta rationala: cum si cu ce finalitate aduna fetitele clasei a doua „in pungulite semintele florilor uscate“ (p. 103)? Cu microscopul si penseta? Pentru a completa „planul la ghinda si castane“ (alta inventie scolara coercitiva si inutila, ceruta de activistii de Partid si aplicata la nivelul claselor de catre invatatori)?

Ecologia activista se afirma in toata splendoarea ei grotesca si in povestirea anonima Rugamintea copacilor, inecata intr-un animism vegetal care i-ar fi impresionat definitiv pe Vlahuta si Girleanu. Aici, copilul Sandu, un prolific al briceagului, al carui nume e crestat pe toti copacii „din paduri si din parcuri“, are un vis pedagogic, in care arborii din „noul parc“ se aduna ca Ents-ii lui J.R.R. Tolkien in fata cetatii Isengard, pentru a-i face morala civica vandalului: „– Nu va lasati ispititi sa ridicati mina impotriva noastra! [...] Sintem masa voastra, patul in care dormiti, usa casei si lemnul leaganului in care ati crescut“ (p. 11). Urmarea actiunii nocturne de sensibilizare ideologica e previzibila si sterotipa; motivat de speech-ul mai degraba pragmatic decit emotional al copacului (care nu isi invoca dreptul la existenta, ci pe acela la functionalitate economica, rezultat, in mod firesc, in urma distrugerii sale de catre om!), copilul se da pe brazda: „Chiar de a doua zi, Sandu asculta rugamintea copacilor“ (p. 12).

Uneori, mecanismul mental al supunerii fata de exigentele PCR le joaca o festa autorilor, transformindu-le mesajele ecologice in involuntare pledoarii pentru devastarea naturii. Din reflexul psiho-politic de a nu lasa vreo clipa la o parte teza edificarii „noii lumi“ socialiste, textierii manualelor isi uita pe drum registrul de popularizare propagandistica de la care au pornit (cel al intelepciunii ecologice a Partidului), amestecindu-l, inconsecvent si inabil, cu altele, ce-i drept, la fel de frauduloase (capacitatea de constructie a PCR; justetea politicii sale economice; clarviziunea planurilor cincinale etc.). Astfel, in anonima Stejarul din curtea noastra (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), dupa ce se face apologia splendorii istorice a copacului („– Baiete, bunicul mi-a spus, cind eram copil, ca stejarul acesta avea atunci aproape trei sute de ani“ – p. 169), se trece la valoarea sa utilitara, obtinuta in urma distrugerii si prelucrarii: „Lemnul stejarului este tare. Din el se fac picioare de poduri, traverse pentru calea ferata, mobila frumoasa si rezistenta. Intrebuintat pentru foc, da mare caldura“ (ibid.). Dupa elogiul virstei si al rezistentei copacului, diabolica „intrebuintare pentru foc“ imaginata de adult trebuie sa fi dat peste cap toate asteptarile morale ale copilului!
Episodul de ecologie criminala se repeta in sceneta La padure, unde lauda adusa padurii de „tata“ e urmata, paradoxal, de justificarea cinica a defrisarilor nationale: „Tara noastra este un adevarat santier. Peste tot se construieste. De aceea avem nevoie de lemn, de multe paduri“ (ibid., p. 146). Parafrazind termenii autorului, morala povestirii ar putea fi redusa la deviza: „Protejati copacii, pentru a fi taiati pentru constructii!“.

In fine, paroxismul catastrofei ecologice (declansate de logica iresponsabila si confuza a autorilor) este atins in „lectura“ Berzele si drapelul romanesc, de la pagina 187 a aceluiasi manual. Aici, excesul de zel patriotic rezulta intr-un asasinat zoologic colectiv, de care nici scriitorul, nici protagonistul sau juvenil nu par sa fie constienti: vopsindu-le puilor de barza corpul in tricolor, pentru a recompune clandestin si celest drapelul romanesc in vremuri „de ocupatie“ („In amurg, astepta pina zburau berzele batrine, se suia pe acoperis si statea cu puii pina se intuneca bine“), copilul-erou Petrica de fapt le condamna la moarte sigura, prin asimilarea toxinelor in singe si blocarea circuitului respirator! La urma-urmei, insa, ce mai conteaza un mic detaliu de chimie organica si plauzibilitate epica atunci cind tricolorul filfiie prin aer si piepturile compatriotilor se umplu de sentimentul stenic al dragostei de tara: „In zarea luminoasa, fiecare pasare tinara, cu pieptul galben, cele doua aripi, una rosie si alta albastra, parea un drapel zburator. Si, deodata, din toate piepturile se inalta un strigat puternic: «Traiasca Romania!»“.

„EPOCA DE AUR“ : PROPAGANDA COMUNISTA IN SCOALA PRIMARA. Cliseele manualelor (I)

Autor: Ion MANOLESCU
sursa: Observator Cultural, 2003, nr. 165-166.


Partidul si colectivizarea ideologica

In „epoca de aur“, didactica socialismului stiintific functioneaza nu numai prin bombardamentul ideologic al discursurilor, hotaririlor si documentelor oficiale, ci si printr-o literatura de specialitate inclusa in programele si manualele scolare. In incercarea sa de a abona 23 de milioane de romani la mesageria vocala a comunismului, regimul Ceausescu opteaza, in special dupa Congresul al XIII-lea al PCR din noiembrie 1984, pentru o formula agresiva de prezentare si distributie propagandistica: ideologia PCR este oferita 24 de ore din 24 intregului popor, fara diferentieri psihologice, profesionale sau de virsta. Stirile televizate sau radiofonice, emisiunile de proslavire a Partidului sau de cult al personalitatii Ceausestilor, pancartele si lozincile dogmatice de pe strazi si de la locul de munca, marile cuvintari amplificate prin difuzoare in pietele publice sau in sedintele „cetatenesti“ de indoctrinare politica (forme hard de transmisie propagandistica) sint completate de spectacolele de divertisment educational, de manifestarile sportive politizate, de literatura civica a revistelor si a almanahurilor sau de cea pedagogica a manualelor scolare (forme soft ale propagandei comuniste).

Avind ca scop final instituirea ontologiei national-comuniste („Omul Nou“, devotat robotic Patriei care l-a gazduit, Partidului care l-a educat si Conducatorului care l-a hranit), programul colectivizarii ideologice la care PCR ii supune nu numai pe cei 4 milioane de membri ai sai, dar si o intreaga populatie neinregimentata partinic creeaza premisele unei abuzive gestiuni politice a timpului individual. Cu ajutorul acesteia, sotii Ceausescu isi pot exercita mai usor functiile dictatorial-megalomanice de filare, control si represiune nationala: asa cum, la sfirsitul deceniului noua, intregul aparat central de Partid urma sa fie adus si grupat in Centrul Civic (pentru o mai buna supraveghere), intreaga populatie a tarii urma sa fie adunata in „noile“ orase comuniste (cladite prin demolarea proprietatii private) si hranita la ore fixe in „noile“ hale alimentare (numite simbolic, in terminologia populara, „Circuri ale Foamei“).
In cadrul programului de colectivizare ideologica, modelarea mintii umane pe formatul unic al gindirii comuniste ocupa locul principal; de aceea, toate structurile, mijloacele si categoriile propagandistice ii sint subordonate. Cel putin la nivelul formelor soft de indoctrinare, publicul este fortat inca de la virsta copilariei sa consume si sa adopte ideologia comunista, prin insertia acesteia in literatura abecedarelor si a manualelor de clase primare.

Dupa cum se observa in Programul PCR (Editura Politica, Bucuresti, 1975), elevii, asociati mecanic si silnic unor „oameni ai muncii“ lucrind in uzina scolara („Fiecare scoala va trebui sa devina, in acelasi timp, si o unitate de productie, asigurind elevilor pregatirea practica necesara“ – p. 94), au, ca si profesorii lor, datoria morala sa se lase „formati“ de Partidul exemplar, omniscient si infailibil: „Partidul va acorda in continuare atentia necesara perfectionarii cunostintelor tuturor oamenilor muncii. [...] Largirea continua a orizontului politic, profesional, tehnic si de cultura generala al tuturor oamenilor muncii constituie o conditie principala a indeplinirii cu succes a sarcinilor ce le stau in fata, o latura esentiala a invatamintului, a intregii activitati de pregatire a cadrelor“ (p. 94-95). In conformitate cu planurile ceausiste de scolarizare (cum ar fi cel aprobat de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR in mai 1982), la capatul programului de invatamint se afla transformarea elevului intr-un „element productiv“, gata sa fie integrat in marile unitati industriale si agricole ale patriei.
In consecinta, lipsit de alternative sau concurenta, modelul didactic al elevului de 6-7 ani devine unul politizat socialist, pe linia stereotipiilor tematice ale „epocii de aur“: eroismul comunist, patriotismul comunist, istoria glorioasa a PCR, morala socialista, pacea mondiala, toleranta etnica si rasiala, ecologia civica. Toate aceste clisee tematice se regasesc, uneori in forme involuntar comice, in manualele de limba si literatura romana pentru clasele intii si a doua, servind ca „lectii de viata“ elevilor in drumul lor spre meseria de „cadre“. Altfel spus, proaspat alfabetizati, copiii se vad siliti sa-si aplice deprinderile fonetice si caligrafice pe un document de Partid popularizat prin imagini si texte scolare de paraliteratura socialista.


„Eroi au fost, eroi sint inca...“

Ce altceva poate fi mai convingator pentru un elev de clasa primara decit exemplul eroismului comunist? In acceptiunea autorilor de manuale, ei insisi niste distribuitori (involuntari sau aplicati) ai ideologiei oficiale, interesul de lectura al micutilor cititori este declansat in modul cel mai firesc de povestile cu activisti civici, ostasi altruisti si femei patrioate. Risipiti abundent intr-o istorie predestinata sa sfirseasca in comunism, acestia devin purtatorii de cuvint ai „victoriilor populare“ ce jaloneaza drumul „revolutiei socialiste“. In asemenea conditii, nu e de mirare ca Programul PCR apare ca o antologie de figuri legendare, luptind pentru o afirmare socialista dupa care tinjeau inca de pe vremea lui Decebal: „Programul a putut fi elaborat acum datorita, in primul rind, victoriilor marete obtinute de poporul nostru in faurirea noii orinduiri sociale [...]“ (loc. cit., p. 24); „O importanta deosebita spentru «dezvoltarea istorica a poporului roman pe calea progresului economic si social, a libertatii si neatirnarii» – n. I.M.t a avut organizarea statala traco-dacica, ce a atins punctul culminant in perioada regatului lui Burebista si al lui Decebal“ (p. 27). Nationali sau locali, colectivi sau individuali, anonimi sau cu nume sonore, reali sau inventati, eroii populari marsaluiesc in cadenta spre paradisul obligatoriu al mitologiei comuniste.

In sceneta anonima Binefacatorul necunoscut (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), copilul Stefanita e salvat de la inec de un „soldat necunoscut“. Cind tatal copilului merge la cazarma pentru a afla numele binefacatorului, el se loveste de refuzul autoritar si colectivist al comandantului: „Intipariti-va in minte cuvintele: «armata romana» si soldatul va fi rasplatit“ (p. 71); scena genereaza o reactie in lant de elan patriotic si o frenezie agitatorica fara precedent: „– Traiasca armata romana! striga omul printre lacrimi./ – Traiasca Romania! izbucni deodata urarea din piepturile tuturor“ (ibid.). Presupusa morala a altruismului eroic si a modestiei individuale se pierde intr-o serie masiva de anomalii, incepind cu egoismul dictatorial al comandantului (care isi bate joc de propriul soldat, pastrindu-l perseverent in anonimat si refuzindu-i recompensa, desi acesta nu si-a exprimat o asemenea dorinta) si terminind cu indiferenta si autosuficienta tatalui (care prefera sa cinte sloganuri patriotarde decit sa descopere identitatea binefacatorului). Mai exact, in loc sa-i multumeasca soldatului, cum ar fi fost firesc (iar acesta sa-si accepte fapta), tatal, cuprins de nestapinite elanuri corale, prefera sa se alature intregii asistente pentru a ridica osanale patriei si armatei romane; se ajunge astfel la un delir verbal despre virtutile tarii, aceasta fiind vazuta ca salvator in uniforma al tuturor copiilor periclitati. Citita printre rinduri, sceneta nu vorbeste despre eroismul individual, ci despre modul in care acesta, de fapt, nu exista in comunism, fiind subordonat unei mentalitati si decizii colectiviste, iresponsabile si alienante: bratul musculos al binefacatorului se confunda cu bratul national (potent si vigilent) al armatei comuniste.

Eroismul de grup vireaza brusc in implauzibil, atunci cind i se atribuie valente titanice. De exemplu, muncitorii din povestirea Muncitorii au invins (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) remediaza in aceeasi noapte caderea de curent provocata de crivat la santierul montan al hidrocentralei: „–Fratilor, trebuie sa aprindem lumina cu orice pret!“ (p. 55). Nimeni, cu exceptia autorului anonim si a sefului propagandist de santier, nu stie cum muncitorii au reusit sa ridice in citeva ore stilpii cazuti la pamint si sa lege firele electrice: „– Bravo, tovarasi! Uniti, am invins!“ (ibid.). In absenta oricaror informatii realiste (ca si a unei minime decente ideologice), cititorului nu ii ramine decit sa creada ca turuiala festivista a sefului de santier a functionat deopotriva pe post de imbunatatire a conditiilor meteo si de generator de 20.000 de volti. Dincolo de cliseistica tematica a eroismului colectiv, se intrevede imaginea „Omului Nou“ SSMD-ist, care, prin forta fizica si tarie ideologica, muta si muntii din loc: un Superman socialist, asociat unei Justice League de „tovarasi“ cu carnete de partid in loc de arme magice.
In viziunea autorilor de manuale, eroismul civic al slujitorilor comunismului sfirseste prin a contamina si generatiile tinere. Conformismul auctorial se inscrie astfel in linia ideologica ceruta de PCR: aceea a obedientei si prozelitismului politic. Aceste doua mecanisme de exercitare, intretinere si functionare a ideologiei comuniste trebuiau inoculate rapid maselor docile de pre-pionieri, in vederea obtinerii unei pepiniere de viitoare cadre de Partid. Clase intregi de mici activisti si metodisti ai „noii orinduiri“ ar fi defilat astfel pe culoarele scolilor, indoctrinate de lecturile „literare“ ale didacticii socialiste.

In cazul scenetei Fapta unei pioniere (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cliseistica eroismului civic se muta din zona adulta in cea scolara, intr-o incercare disperata a autorilor de a face un mise-en-abime politic al datoriei cetatenesti. In esenta, cititorilor in uniforma le este servita o portie de „curaj“ juvenil care ar trebui sa-i inspire si sa-i motiveze: Maria, fata cantonierului, „pioniera fruntasa“, salveaza „trenul de persoane“ de la deraiere, avertizindu-si tatal ca linia este rupta (p. 109). De fapt, la o lectura mai atenta, nu oprirea trenului la timp sau multumirile patetice ale pasagerilor sint aici in discutie („Aflind adevarul, calatorii salvati au inconjurat-o. Nu stiau cum sa-i multumeasca pentru viteaza ei fapta“ – p. 110) si nici intrebarea (logica) in ce consta „vitejia“ fetei (ca a fugit de la scoala, chiulind?; ca a alergat pe linga linie?; ca poseda capacitati anticipative tip Mama Omida: „Se vor rasturna, vor muri oameni, vor fi pagube mari. [...] Nu, aceasta nenorocire nu trebuie sa se intimple“ – p. 109 – si un simt dezvoltat al „pagubelor materiale“?), ci incompetenta CFR-ului local, care lasa o linie sa se deterioreze in mod dramatic: „Sina e rupta, iar trenul de persoane trebuie sa treaca neintirziat pe la canton“ (ibid.). Cum o sina de cale ferata nu se „rupe“ la fel de usor ca un bat de chibrit, ramin doar doua explicatii posibile: ori cantonierul – tatal fetei – nu a verificat linia (si atunci poate fi acuzat de nerespectarea atributiilor de serviciu), ori constructorii au facut o treaba de mintuiala, realizind o cale ferata care cedeaza la cea mai mica presiune (si atunci pot fi acuzati de neglijenta criminala)! Oricare ar fi raspunsul, el pare sa fi scapat scopurilor didactico-eroice si triumfalist-politice ale autorilor.

O combinatie inca mai sinistra (din punct de vedere ideologic) si ridicola (din perspectiva plauzibilitatii epice) se dovedeste cea dintre temele eroismului istoric si ale patriotismului feminist. In manualele comuniste, femei de toate virstele, ocupatiile si conditiile sociale nu gasesc altceva mai bun de facut decit sa se joace de-a eroinele nationale cu simt patriotic, fler socialist si putere de lupta herculeana. Asa se intimpla cu personajul Ecaterina Teodoroiu (inspirat de eroina militara reala), un cyborg avant la lettre, rostindu-si stereotip cuvintele eroice la Marasesti, desi zdrobita de plumbii mitralierelor germane: „Un manunchi de gloante ii strapunse deodata pieptul. Ranita de moarte, Ecaterina Teodoroiu repeta intruna: – Inainte! Sint cu voi, inainte!“ (Eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu, dupa N. Tautu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 129). Lipsa de logica a scenei este perfecta: in ciuda faptului ca, asa cum ne asigura naratorul, femeia e „ranita de moarte“ (ba chiar: cu trupul traversat de zeci de gloante), aceasta continua sa-si rosteasca mecanic replica vitejeasca. Nevoia politica de legitimare „feminista“ a PCR printr-o racolare mito-ideologica a figurilor feminine reale din istoria tarii, urmata de trucajul si manipularea imaginii si a discursurilor acestora, se dovedeste aici mai puternica decit cerinta textuala de verosimilitate. In consecinta, prin exces de propaganda mitografica, sentimentul patriotic legitim pe care biografia eroinei ar trebui sa il insufle cititorilor se transforma in propria sa caricatura.

La fel stau lucrurile cu Mariuca (alias Maria Zamfir, 12 ani), alta eroina populara a Primului Razboi Mondial, care, inzestrata subit cu ample cunostinte de balistica si topometrie militara, se ofera sa faca pe „observatorul tunarilor“ si sfirseste gaurita intr-un copac de obuzele germane: „O bomba a cazut si peste copac, facind sa taca de-a pururea si glasul copilei Maria Zamfir“ (O copila viteaza, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 139). Manipularea sentimental-melodramatica a patriotismului juvenil se face in aceeasi directie ideologica a abuzului de incredere: se insinueaza ideea ca patriotismul (impins pina la sacrificiu) reprezinta o conditie sine qua non a existentei nationale, care, la rindul ei, constituie esenta socialismului ceausist. Mai simplu spus, daca esti patriot, esti roman, iar daca esti roman, esti cu siguranta (sau vei deveni) comunist. Formula: Patria = Poporul = Partidul (Unic) isi gaseste astfel confirmarea politica printr-o pedagogie de legitimare deopotriva national-comunista si national-feminista.
Si in acest text, insa, se ridica cel putin o intrebare logica de natura sa demonteze intreaga schema lacrimogen-propagandistica a autorilor: din moment ce, asa cum ne incredinteaza naratorul, „tunurile nemtesti incepura un bombardament atit de puternic, ca tot postul romanesc a fost sfarimat“ (p. 139), presupunindu-se deci ca nemtii au cistigat batalia si au intrat in cele din urma in sat, cum se explica faptul ca „Dupa incetarea luptei, soldatii romani au ingropat-o pe viteaza copila alaturi de tunarii ei dragi si de capitanul lor“ (ibid.)? Care soldati? Prizonierii de razboi? Mortii? Sau „incetarea luptei“ se refera la sfirsitul razboiului, si Mariuca e ingropata pe timp de pace, in 1918, dupa aproape doi ani de la data bataliei?!

Impinse la extremul manipularii politice, implauzibilitatea epica a naratiunii si grandomania eroica a personajelor stirnesc mai degraba ilaritatea cititorului decit motivatia civica dorita de Partid si de echipele de autori-propagandisti. Intr-o sceneta pe teme acvatice (similara, ca mesaj eroic, cu Binefacatorul necunoscut) care face aluzie la inundatiile catastrofale din 1970, „mama Maria“ gaseste o solutie de salvare demna de imaginatia lui Indiana Jones: „Avea mama Maria un par lung, impletit in doua cozi groase. Le petrecu in jurul ramurilor si le innoda. Si ramase asa deasupra apei, cu fetita in brate, pina au gasit-o oamenii care pornisera cu barcile in cautarea ei“ (Dragoste de mama, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 149). Celor care inca n-au inteles scena sau intimpina dificultati de reprezentare vizuala, trebuie sa le reamintim ca, din punct de vedere realist, au in fata imaginea unei mame atirnind deasupra apei, cu parul legat de craca din copac, suspendata in cozi si cu un copil in brate! Lasind la o parte minuirea cvasi-fantastica a cozilor (la fel de precisa ca aruncarea scutului Xenei sau ca slobozirea sagetii lui Legolas), lasind de asemenea la o parte orice intrebare logica, pe care pina si un prescolar si-ar pune-o, in legatura cu numarul de miini de care dispune „mama Maria“ (cu care miini isi leaga cozile de copac, din moment ce se afla in mijlocul puhoaielor, tinind un copil „in brate“?), ramine „in suspensie“ (pentru a parafraza situatia tragicomica a eroinei) chestiunea newtoniana a atractiei gravitationale: cum poate rezista o femeie adulta (in plus, cu o fetita in brate) suspendata de cozi „deasupra apei“ (deci nici macar anulindu-si o parte din greutate prin cufundare corporala), fara ajutorul bratelor?! In realitate, daca lucrurile ar fi stat astfel, femeii i s-ar fi luat scalpul, iar salvatorii ar fi gasit doar cozile balansindu-se in vijelie deasupra puhoaielor.


Istoria nationala – mistificare si propaganda

Daca Partidul o cere, performantele eroice specifice exigentelor ideologice ale imaginarului comunist se extind la nivelul unei istorii intregi. Cind vine vorba de anexarea propagandistica a istoriei nationale, aceasta se transforma, sub penelul zelos si agitat al mitografilor de serviciu, in istorie de lupta a PCR. Gloria Übermensch-ului comunist, „Om Nou“ al Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, laolalta cu faptele sale titanice (reparatii electrice in conditii polare; astupari ale gaurilor din baraje cu propriul corp; salvari de la viitura prin transformarea podoabei capilare in lasou; productii agricole-record realizate in CAP-uri feerice etc.) capata astfel o continuitate politica exemplara: prinsa intr-un soi de arbore genealogic infinit al „noii orinduiri“, bine inradacinat in trucajul protocronist al evenimentelor, istoria preia profilul ideologic al comunismului.
In fond, din moment ce, la nivel oficial, socialismul e considerat „orinduirea cea mai dreapta pe care a cunoscut-o omenirea“, (Programul PCR, loc. cit., p. 23), iar comunismul „cea mai inaintata si mai dreapta societate“ (p. 26), trecutul national nu poate deveni decit o anexa a acestora, un almanah de intimplari si date premonitorii, strinse in chingile determinismului marxist-leninist. Manipulate, reinventate sau pur si simplu rescrise cu nerusinare, faptele trecutului ajung, intr-un prezent la rindul lui falsificat utopic, simple anticipari ale socialismului ceausist. Chirurgia orwelliana aplicata epocilor, indivizilor si episoadelor celor mai semnificative din istoria nationala mistifica astfel decisiv imaginea trecutului, care defileaza prin fata privitorilor sub forma unui film de propaganda PCR.

In sceneta intitulata, simbolic, O viata noua (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), inginerul Marinescu Ion nu stie cum sa stigmatizeze mai eficient trecutul interbelic (care ii chinuie tatal la munca silnica si ii omoara mama, dupa ce in prealabil a imbolnavit-o), pus in contrast cu prezentul comunist tolerant si luminos: „Abia dupa razboi, cind poporul a ajuns la conducerea tarii, s-au deschis portile pentru toti cei ce doreau sa invete carte. Marinescu Ion a ajuns inginer“ (p. 118). De fapt, in Romania post-monarhica de dupa 1947, in timp ce portile invataturii se deschideau tuturor celor dispusi sa fie (re)educati sau rasplatiti in spiritul stalinismului, cele ale inchisorilor si lagarelor de concentare se inchideau pentru fiecare persoana neutra sau oponenta a regimului comunist sovietic: femei si barbati, batrini si copii, profesori si militari, tarani si preoti, catolici si ortodocsi.

Falsificata grosolan si accelerata grotesc, ca intr-o animatie realist-socialista, istoria se supune lectiilor de activism predate de autorii-propagandisti. In povestirea 16 Februarie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cititorii sint pusi la curent cu marile inechitati sociale ale perioadei interbelice si, desigur, cu rezolvarea politically correct adusa de socialism: „Greva n-a fost zadarnica. Chinurile indurate i-au indirjit si mai tare. Ei smuncitorii, n. I.M.t au continuat lupta pina au inlaturat cirmuirea nedreapta. Astazi, muncitorii ceferisti duc o viata noua. Ei lupta pentru inflorirea scumpei noastre patrii“ (p. 51). Idealul marxist al luptei de clasa, combinat aici cu cel marxist-leninist-stalinist-ceausist al muncitorimii ca forta conducatoare a societatii, le ofera elevilor cititori o imagine pe cit de eroica, pe atit de bizara a prezentului comunist: din moment ce muncitorii ceferisti duc, ca si inginerul Marinescu Ion, „o viata noua“ (diferentiata ideologic, material si spiritual de cea „veche“, ostila si nesanatoasa, a epocii interbelice), de ce si cu cine mai „lupta“ acestia „pentru inflorirea scumpei noastre patrii“?
Desigur, misterul se poate lamuri apelind la teza de inspiratie stalinista a vigilentei socialiste; aplicata la nivelul intregii tari, aceasta consacra existenta unei permanente lupte a romanilor cu ei insisi (sau, mai bine zis, a Securitatii cu populatia), necesare pentru supravietuirea prin frica si teroare a regimului ceausist. In cazul scenetei anonime, „lupta“ muncitoreasca pentru intretinerea „vietii noi“ se poate traduce printr-un exercitiu politic de intimidare sociala: „indirjitii“ (informatori si securisti, in slujba intereselor personale si ale sotilor Ceausescu, iar nu a celor nationale) „lupta“ neincetat cu un „dusman intern“ (poporul roman) care, o data scapat de sub supraveghere, poate ameninta (in abstract) edificarea orinduirii socialiste si periclita (in modul cel mai concret) mentinerea privilegiilor supraveghetorilor.

Cote maxime de mistificare istorica, minciuna politica si ilogism auctorial atinge si poezia-cintec Pionier la sapte ani (versuri: Valeria Boiculesi; muzica: Nicolae Popescu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), care pune la grea incercare conceptia spatio-temporala a cititorilor: „Oare ce n-ar da bunica/ Sa mai fie atitica,/ Sa se vada prima data/ Cu insigna si cravata“ (p. 35). In fond, citi ani are „bunica“ la vremea puseului propagandistic al nepotului/nepoatei, din moment ce, printr-o intoarcere in timp demna de paradoxul stramosului, ea ar purta cravata comunista de pionier (cum ne asigura autoarea)? Fragmentul lirico-ideologic le induce elevilor ideea unei istorii pur comuniste, in care toate bunicile patriei, indiferent de virsta si anul nasterii, capata cravata de pionier, fie ea distribuita „la pasopt“ sau pe vremea lui Ferdinand; mai mult, versurile sugereaza o nevoie psiho-sociala dramatica a celor care nu au avut norocul sau cinstea de a se naste in epoca socialista: private de accesoriul inaltator si rejuvenant, bunicutelor lipsite de sansa le ramine la indemina regretul propriei lor biologii defazate si mindria pentru odraslele indobitocite.

Falsificarea istoriei PCR prin confectionarea de martiri si inventia anacronica de replici stingiste are o bogata traditie in manualele de clase primare: de la Decebal la Ecaterina Teodoroiu si de la Badea Cirtan la Vasile Roaita (trecind prin fratii Buzesti, Baba Novac si Muma lui Stefan cel Mare), toti eroii nationali de istorie si paraliteratura isi consuma energia in punerea in miscare (protocronica si aberanta) a germenilor comunismului. Cind istoria devine o carte de vizita a comunismului, nici o regula de verosimilitate faptica, plauzibilitate epica sau bun-simt nu mai sta in picioare: Vasile Roaita agita cu sirena multimile infierbintate si moare pentru cauza socialista (desi, in realitate, el pare sa fi fost un spargator de greva, tocmit de Siguranta si luptind pentru cauza propriului buzunar), iar Filimon Sirbu face apologia patriotismului in fata plutonului de executie romano-german (desi, in calitatea sa ilegalista de UTC-ist interbelic, sustinea dezmembrarea teritoriala a Romaniei in folosul URSS). Guvernat, in realitate, de idealurile terorismului politic si ale sabotajului economic, tinarul UTC-ist apare in manuale ca „un erou“ de zile mari, din genul acela rar si emotionant care tine discursuri cu plumbii in inima: „Inaltindu-se pe virful picioarelor sin mod coregrafic si inexplicabil – n. I.M.t, Filimon Sirbu striga: – Moarte dusmanilor poporului!... Traiasca Romania libera!“ (Sfirsitul lui Filimon Sirbu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 163).

Nu de putine ori, fraudarea istoriei prin injectarea figurilor exemplare cu virusul comportamentului si al discursului comunist se intoarce, ca strategie de manipulare ideologica a publicului scolar, impotriva autorilor-metodisti. In astfel de situatii, din exces de zel propagandistic, cliseul tematic al istoriei glorioase cade in derizoriu, iar dorinta pedagogica a moralei de Partid se pierde intr-un involuntar efect de sadism etic. Scapate de sub controlul unei minime decente istorice, scenetele anonime Cuza-voda si Cuza-voda iubea dreptatea (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) prezinta cititorilor un domnitor-spion, cu propensiuni detectivistice, care, in loc sa se ocupe de treburile administratiei politice, vagabondeaza prin tara „imbracat in straie de tirgovet“, pentru a incerca „sa dreaga relele“ (p. 24). Cu precadere in a doua sceneta, domnitorul Cuza apare ca un maniac al deghizarilor si un obsedat al incalcarii justitiei statale prin arbitrariul propriei sale justitii: un ins despotic, autosituat deasupra legilor pe care singur le promulga. Mai mult decit atit, el instiga la revolta si nesupunere civila, atunci cind il incurajeaza pe un taran sa-si palmuiasca judecatorul la care avea un proces in desfasurare! Fragmentul este edificator pentru exact opusul moralei pe care se presupune ca mizeaza in constiinta micilor cititori; in loc sa retina ipoteticul simt al dreptatii „conducatorului“, scolarii se aleg mai degraba cu imaginea unei societati anarhice si absolutiste, in care justitia e luata peste picior, iar regulile ei, modificate discretionar de un domnitor specializat in trafic de influenta: „– Maria Ta, ingina procurorul, omul acesta l-a palmuit pe domnul judecator./ – Si vreti sa-l pedepsiti acum, imediat? Mai lasati-l, ca aveti timp! Aminati-i judecata peste o zi, o luna, un an. De ce va grabiti? El cum cauta dreptatea lui de atitia ani si voi il tot aminati?“ (p. 24).

Consecintele epice ale „despotismului luminat“ (sursa funesta de inspiratie pentru cel putin doi presedinti ai Romaniei, dintre care unul a preluat ad litteram modelul interventionismului juridic ilustrat in sceneta) sint de natura sa dea fiori, mai degraba decit sa stirneasca vreo urma de solidaritate morala: intimidarea justitiei si imixtiunea brutala in decizia completului de judecata. Departe de a legitima notiunea de dreptate sociala (pe vremea lui Cuza si, prin extensie didactica, in comunismul saptezecist), imaginea judecatorilor paralizati de teroare si determinati prin presiune psihologica si abuz de putere politica sa-si modifice sentinta ramine, fara voia ei, una dintre cele mai sordide ilustrari fictionale ale efectelor unei dictaturi unipersonale: „Sala amuti si slujbasii judecatoriei tremurau ca varga. Cuza se interesa de pricina taranului si-l puse sa dea chiar in fata sa sentinta cea dreapta“ (p. 25). Ideea ca sistemul de justitie e ceva aerian, care functioneaza in afara unei legi pe care domnitorul, intervenind, o aplica, el, corect si intemeiat eludeaza orice principiu de drept si nu are ca egal de cinism decit propriul ei totalitarism etic.


O lectie de sadism: Costachel, Anghelus, Viorel

O accidentala inversare a sistemului de valori propus de manualele ideologizate apare si in utilizarea cliseului tematic al moralei socialiste. Pilduitoare si didactica, aceasta ar trebui sa le insufle elevilor marile categorii pozitive ale gindirii ceausiste: munca, omenia, cinstea, dreptatea, toleranta, egalitatea, democratia. Mai exact, prin popularizarea anecdotica a continutului discursurilor de Partid si de Stat, autorii incearca sa obtina stimularea cititorilor in directia abonarii timpurii la normele eticii si echitatii socialiste. In calitatea lor incontestabila de „calauze pentru intregul popor“, cuvintarile lui Nicolae Ceausescu si, ulterior, tezele Programului PCR devin modelul national de clarviziune politica, eficienta sociala si probitate morala; aplicarea lor la nivel scolar echivaleaza cu o tentativa de manipulare si nivelare ideologica a mentalului juvenil, pentru o cit mai rapida si mai colectiva „inaintare a Romaniei spre comunism“.
De fapt, tradate de propria lor expresivitate involuntara (pentru a imprumuta formula criticului literar Eugen Negrici), textele moralei didactice se autosaboteaza ideologic prin iradierea unor sensuri pe cit de contradictorii, pe atit de „neprincipiale“. Abaterea de la norma exemplaritatii socialismului se degaja dintr-un melanj narativ de sadism etic, cinism pedagogic si tortura emotionala, pe care, in dorinta lor de a idealiza structurile maniheiste ale doctrinei Partidului, autorii par sa-l fi ignorat cu desavirsire.

Astfel stau lucrurile in miniscenariul de practica altruista evocat de anonima Lectia nepotului (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975). Intr-o atmosfera de teroare culinara si colaps psihologic, parintii unui copil il pedepsesc pe bunicul acestuia pentru ca scapa mincare pe masa, punindu-l „intr-un colt al camerei“ (p. 5) si dindu-i sa manince intii dintr-o strachina (pe care o sparge), apoi dintr-o „strachina de lemn“ (ibid.). Supus unor cazne demne de preistorie si Evul Mediu (din care lipsesc doar batutul cu funia uda si statul pe coji de nuci, pentru ca tabloul punitiv sa fie complet), batrinului nu-i mai ramine decit speranta unei redresari auctoriale a situatiei; aparent, aceasta vine, prin vocea nepotului, in forma unei pilduiri socialiste pe cit de usturatoare, pe atit de eficiente: „Peste citeva zile, nepotul batrinului, care avea numai patru ani, se trudea sa imbine citeva scindurele. // – Ce faci acolo? il intreba tatal sau.// – Fac o strachina mare in care vei minca dumneata si mama ssic!, n. I.M.t, cind veti fi batrini ca bunicul, ii raspunse baiatul.// La aceste cuvinte, tatal si mama baiatului se uitara lung unul la altul. Ei au inteles cit de urita le-a fost purtarea fata de batrin si-l asezara din nou la masa“ (p. 5-6).
In ciuda acestei restauratii culinare (populate de agramatisme si jonglerii barbare cu timpurile verbale), morala povestii ramine indoielnica; in fond, ce e de retinut mai intii: obraznicia baiatului fata de parintii sai?, ori cinismul sadic pe care il imprumuta de la acestia, pregatindu-le acelasi viitor culinar „de lemn“? De altfel, plutind dezinvolt si iresponsabil intr-un aer de inconstienta morala si placere detectivistica, Intrebarile insirate la sfirsitul lectiei sint edificatoare pentru involuntara antipedagogie auctoriala: „1. Ce credeti ca l-a indemnat pe baiat sa faca o strachina pentru parintii sai? 2. De ce parintii l-au asezat pe batrin, din nou, la masa cu ei?“ (p. 6).

Sadismul etic inlocuieste accidental morala didactica si in scenetele contemporaneitatii socialiste. In povestirea Munca si odihna (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), virtutile terapeutice ale somnului sint substituite, in mod criminal, de motivatia travaliului perpetuu; dupa ce dorm, parintii capata, inevitabil, dorinta robotica de a lucra (in slujba socialismului): „Dimineata se trezesc odihniti si cu pofta de munca“ (p. 38). In viziunea comunista a autorilor, odihna functioneaza ca o anexa programata – obligatoriu si disciplinat – a muncii (de altfel, in serviciul militar din „epoca Ceausescu“, soldatii efectuau, dupa programul de munca, „programul de somn“).
Daca „programul de somn“ apare ca o conditie necesara pentru performarea optima a travaliului, programul „alimentatiei rationale“ primeste justificare bio-medicala si finalitate etica: a minca „rational“ (adica putin, in traducere libera, alegind din substitutele ceausiste terifiante ale produselor alimentare de baza, cum ar fi salamul cu soia, untul cu apa sau tacimurile de pui fara carne de pui) e sanatos pentru organism si benefic pentru morala sociala. Deghizat in propovaduirea binefacerilor alimentatiei ecologice, programul national de infometare a populatiei pus la cale de Nicolae Ceausescu, executat de activistii sai de Partid si monitorizat de Securitate, isi gaseste justificarea ideologica in sceneta Unde duce lacomia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987).

Aici, micutul Costachel, „palid“ si „crispat“, ajunge la spital pentru ca... a mincat prea mult: „Mincarea multa, nerationala l-a facut sa suporte neplacerile de acum“ (p. 105). La sfirsitul internarii, totusi, transfigurat de emotia constientizarii etice, faciesul lui Costachel radiaza de proaspat dobindita intelepciune a revelatiei culinare comuniste: „Dupa incetarea durerilor, chipul lui Costachel era parca invaluit intr-o lumina calda. [...] A retinut ca mincarea rationala intretine sanatatea“ (ibid.). In conditiile unei societati (cea autohtona de dinainte de 1989) dominate de privatiuni, in care alimentele de baza ori lipseau cu desavirsire, ori se gaseau in forma unor substitute nocive si fara aport nutritiv, apologia „alimentatiei rationale“ facuta de Costachel &Comp. echivaleaza cu o minciuna propagandistica de un dispret cinic fata de realitate. De altfel, bintuit de cozi de sute de persoane la alimentele esentiale (carne, oua, brinza, lapte), cotidianul comunist al anilor ’80 ramine ancorat deopotriva in rationalizarea si cartelarea unor produse „strategice“ (ulei, zahar, orez) si in interdictia aprovizionarii libere (introdusa la 19 octombrie 1981, printr-un Decret al Consiliului de Stat care impiedica populatia sa cumpere alimente din afara localitatii de resedinta sau a celei de lucru). Motivate prin necesitatea „platii datoriei externe“ (marota nationalist-xenofoba a lui Nicolae Ceausescu, indeplinita in totalitate in martie 1989), economiile alimentare si hranirea selectiva si „rationala“ a populatiei au dus la o infometare generala vecina cu subnutritia.

De un sadism etic iesit din comun sint si povestirile de demascare si autocritica scolara, amintind de vechile practici dejist-staliniste ale terorizarii morale si epurarii fizice a tuturor celor care se abateau de la regulile socialismului. In Neatentia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), un banal episod de ciocnire in fuga pe coridoarele scolii generale se transforma, dintr-o intimplare de joaca specifica virstei, intr-o psiho-drama activista. Intr-un climat de ancheta politica si zel propagandistic, elevului neatent i se smulg „marturisiri“ in fata clasei, pina la rezolvarea problemei in spiritul eticii si echitatii socialiste: „Tovarasa invatatoare a ascultat marturisirea lui Anghelus si i-a spus sa-si ceara iertare. Copiii si-au dat mina si s-au impacat“ (p. 130). Inainte de a „marturisi“, insa, „vinovatul“ Anghelus trece prin toate starile psiho-fizice ale culpabilizarii sociale: „rumen“, „speriat“ si, in urma invitatiei la denunt lansate de tovarasa invatatoare (si intregite de identificarea militieneasca efectuata impreuna cu „victima“ ciocnirii, elevul Viorel), aproape sufocat de teroare: „In momentul acela lui Anghelus i se oprise respiratia“ (ibid.). Traumatizarea copilului de clasa a doua, supus prin metode coercitive unei demascari ce il stigmatizeaza etic in aceeasi masura in care il zdruncina psihic, nu se incheie, insa, o data cu recunoasterea individuala a „greselii“. In buna traditie neo-stalinista, finalul scenetei consfinteste triumful colectivist al justitiei populare (democratia plebei), in forma linsajului moral aplicat de o masa pre-puberala cu pretentii de Mare Juriu: „Dupa plecarea lui Viorel, clasa a devenit judecatorul lor. Cine era vinovat? Ce a gresit Anghelus? Cum se putea evita accidentul?“ (p. 131).

Comanda politica a PCR si a lui Nicolae Ceausescu, promovarea principiilor „eticii si echitatii socialiste“ devine un scop in sine, rupt de realitatea si contextul intimplarilor scolare. Cum individului i se cere sa isi supuna destinul si personalitatea noilor orientari dogmatice (intr-un veritabil program de spalare cerebrala, „Partidul va actiona pentru afirmarea deplina in viata sociala a principiilor eticii si echitatii socialiste, pentru realizarea unor raporturi noi intre oameni, bazate pe respect si colaborare“ – Programul PCR, Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 157), accidentele/abaterile nu sint nici permise, nici tolerate. In cel mai bun caz, „vinovatului“ i se acorda „dreptul“ (de fapt, obligatia) la autocritica, pentru a-si corecta instantaneu lipsurile si a reveni pe calea uni-terapeutica a moralei socialiste: „Partidul va cultiva in rindul tuturor cetatenilor spiritul critic si autocritic, intransigenta fata de lipsuri si neajunsuri, hotarirea de a lupta impotriva inertiei, rutinei si conservatorismului, a tot ceea ce este perimat si frineaza mersul inainte [...]“ (ibid., p. 159). Frinarea „mersului inainte“ al lui Viorel pe coridoarele scolii (si ale devenirii sale socialiste) nu poate fi acceptata.

Apropiata de tiparul unei compuneri cu subiect moralizator, incheierea de la Neatentia se inscrie in interminabila succesiune de teme propagandistice „pentru acasa“ ce pot fi gasite in manualele comuniste de clase primare. In dorinta de a aplica si de a transmite elevilor cit mai fidel dogmele PCR si directivele Secretarului sau General, autorii se intrec in a propune teme si exercitii care mai de care mai ideologizate. In Caiet de lectura pentru clasa I (autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), altfel un manual destul de nepolitizat, elevilor li se cere sa coloreze drapelul Partidului (p. 83) si sa faca exercitii patriotice de autodictare („Scrieti: 23 August este ziua nationala a Republicii Socialiste Romania“ – p. 89). In ultrapolitizatul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a (autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), micutii sint obligati sa memoreze poezii patriotice si de cult al comunismului si sa faca exercitii de ortografie si ortoepie pe lozinci festiviste: „Cititi urmatoarele propozitii si spuneti ce semne de punctuatie sint scrise la sfirsitul lor: Traiasca Republica Socialista Romania!/ Ce bogata e patria noastra!/ Toti sa muncim pentru ea!“ (p. 43). De asemenea, autorii apeleaza la creativitatea politica a cititorilor de 6-7 ani, indemnindu-i sa scrie compuneri dupa imagini cu tractoarele pe cimp, cu muncitorii cu basca in uzina, cu coloane de oameni defilind cu drapelele PCR pe stadioane si elevi escaladind fatada scolii pentru a o impodobi cu steaguri comuniste si efigii de 1 Mai (p. 124).

Cit despre deja celebrul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), el inventeaza la pagina 33 o tema diabolica; la capatul unei povesti (Ce-a aflat mama?), in care mama elevului Petrica e chemata la sedinta cu parintii pentru a afla cum si-a uitat acesta acasa „in citeva rinduri“ cartea de citire, „iar alaltaieri caietul de desen“, cititorul e invitat sa se puna in pielea „vinovatului“: „Invatati sa povestiti aceasta lectie, inchipuindu-va ca intimplarea lui Petrica se petrece cu voi. De exemplu: E ora prinzului. Eu ma intorc de la scoala. Mama ma intimpina in prag. Eu...“ (ibid.). Cu alte cuvinte, elevului i se cere sa-si inchipuie ca e distrat, lenes si traumatizat („cu obrajii imbujorati de rusine“)!
In general, cind nu e silit sa-si imagineze tortura etica la care risca sa fie supus daca incalca (fie si accidental) normele socialiste, elevul se vede incurajat sa duca la bun sfirsit ample exercitii de triumfalism civic si economic: „Gasiti un titlu potrivit pentru textul de mai jos: Strugurii s-au copt. Cooperatorii au inceput culesul. Unii taie ciorchini.

Altii incarca lazile in camioane. Viile au rod imbelsugat. Toti sint veseli“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 58). Transportati in plina utopie socialista, elevilor li se pretinde sa-si insuseasca mental o „veselie“ suspecta a muncii fizice, inainte de a cunoaste, pe propria piele, „binefacerile“ travaliului fortat (culesul agricol, munca patriotica obsteasca, planurile de colectare s.a.m.d.).
Uneori, dintr-un exces de zel propagandistic vecin cu abrutizarea, autorii manualelor resimt nevoia de a clarifica teoretic structurile, mijloacele si obiectivele didactice pe care le propun elevilor. Intr-o nota asupra editiei Culegeri de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I (EDP, Bucuresti, 1976), autoarea Mustata Lenuta isi afirma explicit adeziunea la tezele indoctrinarii comuniste a intregii populatii, formulate, cu un an inainte, de Programul PCR: „In acelasi timp, lectiile de dezvoltarea vorbirii trebuie sa contribuie si la educarea dragostei fata de scoala, familie, patrie si partid, fata de oamenii muncii“ (p. 3). Altfel spus, pe masura ce deprinde abilitatea exprimarii, scolarul are obligatia sa inteleaga ca principala functie a imbogatirii propriului vocabular este aceea de a deveni apt sa ridice osanale „patriei si partidului“! Pentru realizarea unui „deziderat“ atit de „sanatos“, autoarea nu ezita sa-si expuna strategia si optiunile tematice, exemplificate printr-o solida oferta de lectura politizata: „Considerind ca sint foarte potrivite clasei I, am introdus, in afara programei, poeziile: Patria, Partid iubit, La scoala, Cintecul scolarilor de clasa intiia (sic!, n. I.M.), Primul an de scoala, Abecedar, A.B.C. si Chipul cifrelor“ (p. 4). Acestea sint redate si trebuie citite, se intelege, integral, spre deosebire de textele lui Cosbuc si Arghezi (Iarna pe ulita si Zdreanta), mult mai putin interesante si insuficient educative, din care „pentru clasa I se vor selecta fragmente“ (ibid.).


„Campionul Pacii“ in actiune

In pana de idei si scenarii dogmatice, autorii manualelor recurg la intrebari pur si simplu stupide, gen: „De ce doreste toata lumea pace?“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 198). De ce? Poate pentru ca asa o cere, obligatoriu, Programul PCR: „Infaptuirea unei paci trainice, a dezarmarii generale, in primul rind a dezarmarii nucleare – sarcini primordiale ale partidului“ (loc. cit., p. 200). De la sadismul si turmentarile moralei civice la eliberarea senina a sentimentului pacii, pasul propagandistic se realizeaza fara nici un efort; tensionati dupa lectiile severe de tinuta etica, elevii se relaxeaza recitind poezii terapeutice despre Edenul socialist si pacea mondiala: „Pe cimpuri trec stoluri combine/ Si miini construiesc mai dibace,/ Iar tara-i un stup de albine/ Cind pretutindeni e pace“ (Pacea, in Anca si Radu…, op. cit., p. 132).

Tentatia psiho-civica nu dispare insa pentru atit. Idealul ceausist al dezarmarii globale, combinat cu utopia megalomanica a arbitrajului mondial de conflicte (ipotetic incununata de un Nobel), avea nevoie nu numai de o baza oficiala de exprimare politica, ci si de o larga sustinere populara. De aceea, uneia dintre cele mai puternice fixatii politice ale lui Nicolae Ceausescu (extinse pe mai bine de doua decenii, de la semnarea de catre Romania, la 1 iulie 1968, a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, trecind prin „apelurile la pace“ lansate de „Parintele Tuturor“ in Anul International al Pacii, 1986, si ajungind la discursurile si rezolutiile anti-militariste rostite si parafate pe banda rulanta in 1989) i se dedica ample scenarii de legitimare publica. In aceasta categorie intra atit organizarea unor referendumuri nationale „pentru pace“ (efectuate obligatoriu, coercitiv, sub supravegherea Securitatii si avind ca deznodamint contabilizarea unui DA „unanim“), cit si elaborarea programului general de „invatamint politic“ (dus la capat prin „lectii“ pacifiste la locul de munca sau in gradinite, scoli si licee, dar si prin „spectacole educative“ de tipul celor propagate de „Cenaclul Flacara“ in perioada 1980-1985).

De altfel, caracterul deopotriva inutil si abrutizant al unor astfel de manifestari colective de festivism civic a fost semnalat, dupa 1989, de istoricii si analistii politici care s-au ocupat de tema pacifismului ceausist. Exemplul clasic ramine acela al referendumului din 23 noiembrie 1986 pentru reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor si cheltuielilor militare ale Romaniei, la care „au participat, pe liste separate si cu drept de vot consultativ, si tinerii intre 14-18 ani (care nu aveau, potrivit Constitutiei, drept de vot)“ sv. Cristina Paiusan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan – Regimul comunist din Romania. O cronologie politica (1945-1989), Tritonic, Bucuresti, 2002, p. 320t. In fapt, asemenea simulacre de exprimare a „vointei nationale“ nu aveau ca scop decit ajustarea cultului personalitatii lui Ceausescu la proportii globale, pe baza unui silogism abuziv: locuitorii Pamintului doresc sa cinte pacea; Nicolae Ceausescu aduce pacea; locuitorii Pamintului il cinta pe Nicolae Ceausescu.

Aruncata cu lopata in ziare, reviste, almanahuri si, desigur, in manualele scolare, tema pacii devine o stereotipie imbecila si sufocanta a vietii de zi cu zi, menita sa convinga publicul nu numai de justetea politicii Partidului, dar si de abilitatile titanice ale liderului acestuia (vazut ca o combinatie de diplomat innascut, filantrop planetar si paznic al linistii cosmice). Autoproclamat „Campion al Pacii“ (intr-un clasament neoficial al eficientei galactice) sau elogiat ca „Erou al Pacii“ de armata sa de activisti culturali (intr-o materializare nationalista si deliranta a schizofrenicei „lupte de pace“), Nicolae Ceausescu (sau „al doilea Titulescu“, dupa cum e numit in presa locala) patrunde in constiinta politica a elevilor de 6-7 ani cind prin cliseul abstract al pionieratului senin, cind prin cel, mai reprezentabil, al porumbelului pacii. In dubla sa calitate de chezas al pacii sufletesti si garant al securitatii mondiale, liderul PCR inspira autoritatea morala si taria de actiune a unui Parinte national cu aspiratii demiurgice. O asemenea ipostaza a triumfalismului megalomanic se graveaza rapid din imaginarul mito-politic comunist, in cel popular al anilor ’80, creind in literatura scolara nenumarate „laboratoare ale pacii“ si o armata de discipoli ecologisti in pantaloni scurti.

De exemplu, in povestirea psiho-civica 8 Martie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), influentati de clarviziunea „Parintelui Tuturor“, copiii de clasa a doua au propensiuni psihanalitice si aptitudini telepatice la ora de desen: „– Pe o pagina sa desenam porumbelul pacii! propune Luminita, comandanta detasamentului.// Copiii au primit cu bucurie, stiind ca pacea e dorinta cea mai fierbinte a tuturor mamelor“ (p. 94). Imaginea epica a unor pionieri care patrund dezinvolt in mintea parintilor, identificindu-le cu precizie prioritatile existentiale si aspiratiile morale (in forma obsesiei pacifiste), nu se poate explica decit in doua feluri: ori, in cheie realista, mamele nu fac altceva decit sa-si piseze la cap odraslele cu „lupta de pace“, dovedind o aplicare minutioasa a propagandei oficiale si, in acest caz, sentimentul maternitatii e inlocuit de cel al maternitatii comuniste; ori, in cheia fanteziei eroice, autorii manualului le ofera cititorilor un basm psihopedagogic cu bataie politica si, in acest caz, personajele nu sint altceva decit niste marionete ideologice, trase de sfori intr-o naratiune de propaganda ceausista.

Legata de tema copilariei senine, ideea pacii globale stirneste mari nostalgii adultilor, motivindu-i sa o apere sever si patetic: „Ca pacea s-o simtim aproape,/ Cu mii de tineri straja stau,/ In veci de veci sa nu mai fie/ Copii fara copilarie“ (Ion Brad – Pentru Pace, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987). La capatul unor astfel de rezolvari futuriste, revelatia inutilitatii „cursei inarmarilor“ nu are ca egal de beatitudine decit visul convietuirii publice in paradisul comunismului. Ca intr-un concert flower-power socialist (de genul celor patronate pe stadioane si in camine culturale de Adrian Paunescu in anii ’80), in care San Francisco-ul se muta la Barca si Baywatch-ul la Navodari, multimile cu hormon civic si vocatie lirica se lumineaza atunci cind agita lozincile pacii si portretele tovarasului Nicolae Ceausescu: „Parintii au chipuri voioase/ Si cartea mai aprig ne place/ In noile scoli luminoase/ Cind lumea traieste in pace“ (Rusalin Muresan – Pacea, in Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976). Se ajunge astfel la cultura multilateral dezvoltata a „Omului Nou“, o cultura „tranzitiva“, axata pe interactiunea spectacular-politica a diferitilor barzi ideologici cu masele si pe obedienta publicului fata de marele patron politic al artelor: „[...] manifestarile Cenaclului Flacara, prin participantii sai romani, maghiari, germani, oameni de alte nationalitati, au raspuns indemnului secretarului general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu, de-a face cultura tranzitiva, cultura de dragul culturii, dar si cultura pentru oamenii tarii“ (Constantin Dragomir – Cenaclul Flacara – bilant ’84, in Almanah Flacara 1985, Combinatul Poligrafic „Casa Scinteii“, Bucuresti, p. 128).

Intr-un alt exemplu, cel al poeziei Cind esti pionier de Violeta Zamfirescu (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), climatul seninatatii pacifiste face casa buna cu virsta pionieratului, privita ca un moment optim al uceniciei (robotizarii) comuniste: „Cind esti pionier,/ Invata, invata fierbinte!/ Vei fi comunist, om intreg,/ Tine minte!“ (p. 191). Cum o fi aratind invatatura „fierbinte“ ceruta patetic de autoare ramine o enigma atit pentru cititorii contemporani ai poeziei, cit si pentru generatiile viitoare: elevul are temperatura? i se incinge creierul? sta intr-o camera supraincalzita?
Mesajul indoctrinant al textului trimite nu numai la ideea „intregirii“ personalitatii individuale prin eficienta exclusiva si infailibila a ideologiei comuniste, ci si la teza inrolarii generale si automate a copiilor in structurile comuniste. „Dezideratul“ alcatuirii unei pepiniere a PCR la scara nationala apare, de altfel, formulat in Programul Partidului, care prevede in mod explicit metodologia doctrinara si „pedagogul“ politic in masura sa o aplice: „Uniunea Tineretului Comunist trebuie sa cultive in constiinta tinerelor generatii inaltele trasaturi morale ale omului inaintat al societatii noastre, sentimentul raspunderii in munca si al datoriei fata de patrie, popor si partid, fata de viitorul socialist si comunist al Romaniei“ (loc. cit., p. 138).
Conceputi pe banda rulanta intr-o tara in care avorturile fusesera interzise de Nicolae Ceausescu inca din 1966 (prin Decretul Nr. 770 din 1 octombrie, pentru „reglementarea intreruperii cursului sarcinii“, transformat in Legea Nr. 36, din 29 decembrie), copiii trebuiau sa-si faca ucenicia intr-ale junioratului socialist, inainte de a deveni, la rindul lor, practicanti si formatori de opinie ai comunismului ceausist. „Datori“ Partidului, ei si-ar fi dedicat viata „cresterii“ si „educarii“ propagandistice a generatiei urmatoare, intr-un brainwashing filogenetic menit sa asigure „viitorul socialist si comunist“ al tarii.


Ipocrizia etnica si rasiala

Pe linga deprinderile civice ale pacifismului, elevii de clase primare se cuvine sa invete si spiritul comunist al tolerantei etnice si rasiale. Transformata, dintr-o tema grava a istoriei secolului 20, intr-un cliseu propagandistic al „epocii de aur“, chestiunea discriminarii e slab reprezentata in manualele scolare. Numarul redus de texte care abordeaza problema diferentei etnice (cea a diferentei sexuale sau a diferentei religioase lipsind cu desavirsire), ca si maniera schematica in care autorii se ocupa de rezolvarea aspectelor diversitatii multiculturale indica aceeasi ipocrizie politica si acelasi dezinteres civic manifestat si la nivel de Partid si de Stat.
Desi „problema nationalitatilor“ e tratata pe citeva pagini in Programul PCR, ea pare a fi nominalizata mai degraba cu regret: „Partidul Comunist Roman porneste de la realitatile istorice, de la faptul ca, pe parcursul secolelor anterioare formarii statului national, alaturi de romani, pe teritoriul tarii noastre s-au asezat maghiari si germani si, intr-un numar mai mic, alte nationalitati“ (Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 148-149). Imaginea unui stat „romanesc“ arhetipal si pur, in geografia caruia alte „nationalitati“, neinvitate, dar tolerate, s-au instalat parazitar de-a lungul veacurilor, ascunde cu greu puseurile xenofobe si nostalgia ceausista a compozitiei demografice neaose.

In fond, si asa putine, sloganurile tolerantei plurietnice si ale democratiei multirasiale nu isi gaseau locul intr-o ideologie (cea a national-comunismului) care, dupa momentele 1968 (criza Cehoslovaciei), 1971 (Tezele din iulie) si 1974 (dezvoltarea temei protocronismului), se refugiase intr-un autohtonism politic si cultural din ce in ce mai rasist si xenofob. Cu toate incercarile autorilor, manualele de clase primare nu izbutesc sa ascunda realitatea extremista a ideologiei ceausiste, dominata de un dictator care se dezinfecta cu spirt dupa pupaturile si stringerile de mina ale liderilor din statele africane ce vizitau Romania. In flagrant contrast cu prevederile democratiei pe care pretinde ca o respecta, Ceausescu se dovedeste a fi un impatimit al igienei rasiale, obsedat de puritatea fizica si ideologica a propriei persoane; din acest punct de vedere, mania curateniei corporale se imbina in mod criminal cu aceea a „curateniei sociale“ (inceputa de Gheorghe Gheorghiu-Dej si desavirsita de „Gigantul Carpatilor“). De altfel, singura motivatie oficiala pentru lansarea si mentinerea lozincii tolerantei etnice pare sa ramina aceea a eficientei administrative: prin estomparea (inabusirea/temperarea/uniformizarea) diferentelor, liderul PCR si aparatul sau comunist de represiune obtin o mai buna gestiune totalitara a „resurselor umane“. Altfel spus, o „infratire“ de „romani, maghiari, germani“ e mai usor de tinut in friu decit o multitudine de grupuri etnice separate.

In aparent democratica Hora a infratirii (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), copiii multietnici „se iau la intrecere in plantarea pomilor si sadirea florilor“ (p. 61), uniti intr-o activitate specifica programului comunist-sclavagist de supraveghere si munca silnica juvenila. Cititorii sint indoctrinati inca de la primele rinduri ale scenetei cu imaginea unei comunitati socialiste in care etniile convietuiesc pasnic, prosper si fericit: „Marin, Edith, Dusan si Ilona locuiesc pe aceeasi strada, in orasul Timisoara. Sint prieteni buni“ (p. 61). In acest tablou feeric al concubinajului locativ sub soarele comunismului, nimeni nu se mai intreaba cum au ajuns romani, germani, sirbi si maghiari sa stea „pe aceeasi strada“, adunati ca intr-un incubator in blocurile-cub ale socialismului. Colectivizate si ele de tavalugul exproprierilor comuniste, „nationalitatile conlocuitoare“ se vad, de fapt, in situatia de a-si pierde propria identitate in egalitarismul fortat si pauper al „noii orinduiri“.

Procesul de evacuare, dislocare geografica si hibridizare etnica a minoritatilor (ca si a majoritatii), pus in practica la scara nationala in epoca Dej, isi gaseste incununarea coercitiva in „epoca Ceausescu“, de aceasta data in proiectele criminale de „urbanizare“ a zonelor rurale si de „sistematizare“ a oraselor (echivalente cu violarea dreptului la proprietate si distrugerea vestigiilor trecutului: case, biserici, cimitire; sate intregi si cartiere citadine istorice). Pe 22 martie 1977, sub pretextul nevoilor de reparatie, consolidare sau reconstructie a cladirilor afectate de cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceausescu prezideaza o sedinta de lucru a CC al PCR, in care decide inceperea „refacerii“ urbanistice a Capitalei; avind la baza prevederile Legii nr. 58 din 30 octombrie 1974 (privind „sistematizarea teritoriala urbana si rurala“), directivele se vor extinde rapid si la nivelul celorlalte mari centre ale tarii. In mod ipocrit si criminal, programul national de sistematizare e pus oficial sub semnul „modernizarii“, intr-o acceptiune care l-ar fi facut pe Lovinescu sa renunte la propria teorie: „In sistematizarea oraselor se va tine seama de necesitatea realizarii unei densitati optime a constructiilor, de cerintele organizarii cit mai rationale si economice a lucrarilor edilitare si transportului, asigurindu-se o infatisare urbana moderna“ (Programul PCR, loc. cit., p. 86).

Desigur, „modernizarea“ edilitara ocoleste cu grija palatele lui Ceausescu si vilele activistilor sai de Partid (confiscate de la proprietarii interbelici sau construite dupa tiparele lor); protejate de ziduri inalte si paza militieneasca, acestea nu trebuiau sa dezvaluie multimii gustul mai degraba burghez al conducatorilor comunisti in materie de confort locativ personal.
In realitate, dupa cum observa istoricul Dinu C. Giurescu, „sistematizarea“ si „modernizarea“ teritoriala echivalau, pe de o parte, cu „distrugerea aproape totala a constructiilor urbane traditionale si inlocuirea lor cu blocuri de apartamente“, iar, pe de alta, cu „mutarea intregii populatii rurale de peste 11 milioane de oameni din locuinte unifamiliale, proprietate privata, in apartamente de blocuri, in calitate de chiriasi“ (Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994, p. 71). La nivelul lui decembrie 1989 si al momentului rasturnarii dictatorului, „modernizarea“ ceausista a Romaniei lasase in urma un bilant devastator: 29 de orase distruse in proportie de 85-90%, 37 in curs de demolare, intre 7.000 si 8.000 de sate (dintr-un total de peste 13.000) „condamnate la disparitie“ (Giurescu, op. cit., p. 9); de asemenea, in cazul Bucurestilor, cel putin 20 de biserici istorice darimate in intervalul 1977-1989 si un cimitir transformat in lac de acumulare (cimitirul Cringasi, demolat in 1986 si acoperit de lacul Ciurel) – v. Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osindite de Ceausescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 110-113; 202-206. In numele „progresului“ socialist, centrul istoric al Capitalei este ras de pe fata pamintului pe o portiune de 4,5 kilometri lungime si 2 kilometri latime (v. Gheorghe Leahu, Bucurestiul disparut, Editura Arta Grafica, 1995, p. 187), pentru a lasa loc „noului Centru Civic“ ceausist, de inspiratie coreeana si proportii ciclopice.

In paranteza fie spus, masivele dislocari arhitectonice produse de „sistematizare“ au avut ca efect nu numai anularea proprietatii private, ci si distrugerea identitatii familiale si, in ultima instanta, a intimitatii personale a milioane de romani. Obligati, prin ordin oficial de evacuare, sa se mute din casele stramosesti in blocuri colective (unde puteau fi mai usor supravegheati si tinuti sub control), locuitorii centrelor istorice s-au vazut deposedati de cele mai elementare drepturi umane. In unele cazuri, cum ar fi cele ale imobilelor din zona bucuresteana situata intre Piata Unirii si Hala Traian (strazile Matei Basarab, Romulus, Labirint), demolarea locuintelor individuale si stramutarea silnica a proprietarilor s-a petrecut dupa o logica pe cit de arbitrara, pe atit de sadica: o casa era transformata peste noapte in ruine, urmatoarea nu, si tot asa, pe intreaga strada, intr-o incercare concertata a autoritatilor de a-i teroriza pe vecini si a-i determina sa-si abandoneze de bunavoie proprietatile.
Aneantizarea patrimoniului arhitectonic national ramine si ea una dintre gravele consecinte ale „modernizarii“ ceausiste a tarii. Demolarile aleatorii, dictate pe baza megalomaniei faraonice a sefului de Partid si de Stat, dar si a unui puternic complex de inferioritate la adresa traditiei, devin prilejul politic pentru substituirea trecutului arhitectural (ultragiant si indezirabil) cu prezentul noilor constructii ale „Victoriei Socialismului“. Ordinele sint date pe teren, prin vizite „de lucru“ inopinate si trasari de magistrale imaginare peste cladirile istorice ale Bucurestilor sau de la distanta, in sala, prin rotirea lui Ceausescu, pe un dispozitiv-platforma cu pivotare, deasupra machetei orasului.

Pe parcursul unor asemenea momente de „clarviziune“ urbanistica, traditia a secole de evolutie arhitecturala se transforma intr-o relicva anacronica si un concurent periculos la adresa „planificarii“ istoriei mega-personale pe care o dorea Secretarul General al Partidului; o istorie gindita si purificata neo-stalinist, care sa stearga din prezent si din amintire tot ceea ce nu tinea de biografia lui Nicolae Ceausescu. La capatul ei s-ar fi aflat insa nu coabitarea fericita, prospera si multietnica dorita de liderul PCR si sugerata de autorii Horei infratirii, ci alienarea definitiva a unei populatii traind ca dupa bombardament.
In plus, ipocrizia scenetei din Manualul pentru clasa a II-a e vizibila nu numai in mimarea democratiei locative a socialismului, ci si in tendentiozitatea selectiei etnice; aceasta poate presupune, din start, existenta unei discriminari bazate pe antipatia si intoleranta oficialitatilor fata de anumite etnii, preluata ideologic de autorii povestii: rromii (a doua minoritate nationala, dupa cea a maghiarilor) lipsesc cu desavirsire din text, la fel ca evreii sau turcii. Cu alte cuvinte, de ce „Marin, Edith, Dusan si Ilona“, si nu si un Rudel sau un Pardalian, un Itic sau o Golda, un Ali sau un Ilhan?

In buna traditie a maniheismului ideologic comunist, daca lumea SSMD-ului este una primitoare (in egalitarism, promovarea oportunitatii sanselor si restaurarea demnitatii individuale sifonate de alte orinduri), cea capitalista musteste de segregationisme si discriminari. Pe urmele modelului stalinist al infierarii „dusmanului capitalist“, sceneta Pantofii rosii de N. Calma (Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976) aduce in fata publicului juvenil autohton... drama opresiunii afro-americane in Statele Unite. De un interes inestimabil pentru pre-pionierii romani, povestea exploatarii mirsave si xenofobe a femeii americane de culoare intr-un timp istoric neprecizat (probabil perpetuu) si intr-o locatie vaga (dar usor generalizabila la proportii continentale) debuteaza sub auspiciile basmului: „Intr-un oras din America, traia impreuna cu mama ei o fetita neagra pe care o chema Neusi“ (p. 136) si continua sub cel al povestirii horror. Imagini apocaliptice, in stare sa zguduie si constiintele cele mai inerte, se perinda prin fata cititorului ingrozit: sub dusumeaua casei forfotesc sobolanii, care fura intr-o noapte pantofiorul rosu al Neusei (pesemne pentru a-l roade capitalist si in tihna), declansindu-i fetitei ample crize de plins (p. 137);