Se afișează postările cu eticheta Mehedinti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mehedinti. Afișați toate postările
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
miercuri, 8 iunie 2011
Clipuri video de pe internet
(NEW BUILDINGS IN CRAIOVA)
DE GAULLE'S VISIT TO RUMANIA.
NEW SITE FOR DANUBE HYDRO STATION
LILAC FESTIVAL IN RUMANIA
MAKING DIESEL TRAINS IN RUMANIA
THROUGH THE GORJ DISTRICT OF RUMANIA
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial
Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.
Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.
Etichete:
Craiova,
Dolj,
epoca contemporana,
Gorj,
Mehedinti,
Oltenia,
primul razboi mondial
vineri, 10 decembrie 2010
Cinste lor in vremuri grele nu au uitat ca sunt romani!
Articol foarte interesant despre un aspect mai putin cunoscut al istoriei romanilor:lupta de rezistenta impotriva stapanirii straine in primul razboi mondial,in Oltenia.Viata unui erou necunoscut.
Etichete:
epoca contemporana,
Gorj,
Mehedinti,
Oltenia
luni, 7 iunie 2010
Sărbătoarea pandurilor, la Cerneţi
Tineri costumaţi în panduri au venit, ieri, în satul Cerneţi, aflat la circa trei kilometri de Drobeta Turnu Severin, unde are loc sărbătoarea anuală închinată revoluţionarului Tudor Vladimirescu.
Restul articolului aici.
Sursa: Gazeta de Sud.
Restul articolului aici.
Sursa: Gazeta de Sud.
marți, 22 septembrie 2009
Monumente istorice din Nordul Olteniei
O enumerare a monumentelor istorice de interes national din Nordul Olteniei.
Sursa:Top Bussines Online
Etichete:
arheologie,
Arhitectură veche românească,
etnografie,
geografie,
Gorj,
Mehedinti,
monumente
sâmbătă, 4 iulie 2009
Ţara din Mehedinţi

Numele de Mehedinţi se datorează unui paradox al oficialilor vremii medievale. După extinderea Banatului de Severin până spre Timişoara, după ce Ţara Severinului revenise voievozilor români, multă vreme Banatul ocupat de regatul ungar a continuat să se numească Banatul de Severin, cu reşedinţa la Timişoara, dar cu ecouri ce nu se puteau stinge aici la Dunăre, la Cetatea Severinului (fostă reşedinţă), mereu disputată. De aici, poate, intenţia de convertire a numelor unor ţinuturi limitrofe. Astfel, în contextul formării districtelor şi judeţelor (sec. XIV-XV), Mehedinţi a derivat din Mehadia bănăţeană, în timp ce judeţul din preajma Mehadiei a fost botezat Severin, aşa dăinuind până astăzi. Aşa impunându-se numele Ţara Mehedinţiului în loc de Ţara Severinului, apoi Oltenia. Până în timpul lui Mihai Viteazul întreaga Oltenie se mai numea şi Ţara Mehedinţiului.
În anul 1483, când a avut loc o reorganizare teritorial-administrativă a Ţării Româneşti, Mehedinţiul figura primul ca mărime între cele 17 judeţe de-atunci. Avea peste 200 de sate, se întindea până lângă Craiova şi dincolo de Calafat, la nord până lângă Târgu-Jiu. Această întâietate a Mehedinţiului a durat până în 1838 când peste 50 de sate limitrofe judeţelor Dolj şi Gorj au fost arondate acestora. Întâietăţi în varii timpuri şi domenii au mai fost şi mai sunt în cadrul judeţului Mehedinţi, aşa cum vor fi subliniate în Ghidul de faţă.
Descoperirile arheologice atestă viaţă organizată pe aceste meleaguri încă din epoci preistorice. Cele mai evidente urme provin din vetrele aşezărilor de pe ţărmul Dunării, semn că fluviul era ospitalier şi fertilizator pentru condiţii de existenţă. La Schela Cladovei, cartier de vest al Severinului, s-a descoperit cel mai vechi Homo Sapiens din Europa, în vârstă de 8000 de ani, un schelet de bărbat lung de 2 m, cu un craniu străpuns de o săgeată. Alte descoperiri senzaţionale, datate în anii 12.000 - 7000 sunt cele din Defileul Dunării (la Cazane), Insula Şimian, Insula Banului, Ostrovul Mare, Ostrovul Corbului. Descoperirea unor vetre umane în diverse zone ale judeţului, majoritatea construite peste sau pe lângă altele anterioare, constituie semn de civilizaţii succesive, în ruinele acestor aşezări găsindu-se obiecte care atestă îndeletniciri de continuitate autohtonă.
Cercetările arheologice din zone ale judeţului Mehedinţi formează obiectul următoarelor culturi, cronologic: Cultura Schela Cladovei (epipaleolitic 8000-7200); Cultura Criş (paleolitic, Ostrovul Banului); Cultura Turdaş - Vincea (neolitic 3500-2800); Cultura Sălcuţa (neolitic 2800-1900); Cultura Gârla Mare "câmpurile cu urne" (epoca bronzului târziu).
Un capitol sensibil îl constituie romanizarea predilectă a Olteniei de vest şi conjuncturile de continuitate a romanităţii după retragerea Aureliană. Limesul nord-dunărean a rămas pe mai departe în atenţia împăraţilor romani. Numai în Mehedinţi se află 10 castre romane construite în diferite perioade, până în timpul lui Constantin cel Mare (306-337) care a încercat o restabilire a imperiului până dincoace de Dunăre.
Vezi "Brazda lui Novac" (un valum de pământ) care pornea de la gura Topolniţei, traversa Oltenia şi Muntenia pe sub dealuri până la Mizil, aşa cum se văd urmele şi astăzi. Drobeta a fost refăcută mereu până spre sfârşitul domniei lui Justinian (565), drobetanii păstrând un cult pentru împăraţii romani protectori.
Evul mediu a găsit Mehedinţiul mai retras de la drumul mare şi mai puţin amestecat cu populaţiile răsăritene ce au stagnat în teritoriile Daciei, mai evidente urmând să fie influenţele din vest, când Ţara Severinului s-a aflat sub protecţia regatului ungar, adică într-un regim semiautonom, influenţe întărite mai târziu prin guvernarea austriacă a Olteniei în anii 1718-1739.
În timpul războaielor cu turcii, Mehedinţiul a fost pavăză pentru apărarea Ţării Româneşti. La Cerneţi, reşedinţa judeţului, domnitorii au organizat căpitănia de margine cu rol strategic, iar în timpul lui Brâncoveanu se înălţaseră aici o biserică domnească şi un conac domnesc. Judeţ de graniţă, Mehedinţiul a învăţat să se apere şi pe timp de pace, deseori fiind ameninţat de cete turceşti prădătoare de peste Dunăre. A învăţat să valorifice relaţii economice şi sociale cu ţările vestice, fiind şi gazdă bună pentru refugiaţii din Banat şi Transilvania sau de dincolo de Dunăre. Semn de civilizaţie a fost aici şi preocuparea pentru viaţa spirituală: la Vodiţa a fost înălţată în 1370 prima mânăstire din Ţara Românească, la Severin - prima mitropolie din Oltenia (după 1400 a fost mutată la Rm. Vâlcea), la Strehaia - episcopie şi mânăstire, la Gura Motrului - mânăstire.
La Cerneţi a fost înfiinţată prima şcoală în 1805, prim 1840 funcţionau aici 4 şcoli: două româneşti, una germană şi una grecească. La Buiceşti Eufrosin Poteca a înfiinţat prima şcoală sătească. În 1839 existau în Mehedinţi 276 şcoli cu peste 5000 de elevi.
Dezvoltarea economică şi comercială a noului oraş Tr. Severin, port la Dunăre şi legătură între ţările dunărene, a determinat o rapidă capitalizare a Mehedinţiului, până la primul război mondial ajungând printre primele judeţe din Oltenia. Perioada interbelică, atunci când structurile democratice atinseseră standarde europene, a rămas şi pentru astăzi un reper.
Mehedinţenii au fost şi vestiţi revoluţionari. Armata lui Tudor Vladimirescu şi-a avut nucleul în Mehedinţi, era formată în mare parte din panduri mehedinţeni. Revoluţia din 1848 a avut fruntaşi din Mehedinţi şi un contingent din 1300 de oameni înrolaţi în armata generalului Magheru. Regimentele mehedinţene s-au distins şi în războaiele din 1877, 1916/1918, 1940/1944. După război, în anii instalării regimului comunist, în Mehedinţi a fost organizată "Mişcarea Română de Rezistenţă", care împreună cu partizanii din Munţii Banatului vecin au constituit ceea mai puternică formă de luptă anticomunistă din Europa de Est.
În fostul regim comunist, Mehedinţiul a cunoscut prefaceri datorită Dunării. În primul rând s-au ridicat aici cele două mari hidrocentrale care au oferit forţă de muncă şi prestigiu pentru judeţ. Apoi, graţie regimului de graniţă şi de bună vecinătate cu Iugoslavia, mehedinţenii au beneficiat de micul trafic, soluţie extraordinară pentru ameliorarea traiului tot mai sărăcit de crizele dictaturii comuniste.
Sursa: Centrul Cultural Mehedinţi
vineri, 3 iulie 2009
Vestigii unicat, descoperite în situl arheologic de la Schela Cladovei
Un articol apărut azi în ziarul Ediţie Specială.
Specialişti în istorie de la Universitatea Edinburgh şi de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei, judeţul Mehedinţi, urme umane din perioada mezoliticului timpuriu.
Totuşi, autoarea nu menţionează decât descoperirea unui atelier de produs mărgele din malachit din epoca neolitică.
Sursa articolului aici.
Specialişti în istorie de la Universitatea Edinburgh şi de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei, judeţul Mehedinţi, urme umane din perioada mezoliticului timpuriu.
Totuşi, autoarea nu menţionează decât descoperirea unui atelier de produs mărgele din malachit din epoca neolitică.
Sursa articolului aici.
luni, 29 iunie 2009
Anuarul "Socec" al României-mari
Versiunea on-line a Anuarului "Socec" al României-mari(2 vol.) pe site-ul Bibliotecii Congresului din SUA.
Volumul I

Volumul 2
Volumul I

Volumul 2
luni, 22 iunie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


















