„EPOCA DE AUR“ : PROPAGANDA COMUNISTA IN SCOALA PRIMARA. Cliseele manualelor (I)

Autor: Ion MANOLESCU
sursa: Observator Cultural, 2003, nr. 165-166.


Partidul si colectivizarea ideologica

In „epoca de aur“, didactica socialismului stiintific functioneaza nu numai prin bombardamentul ideologic al discursurilor, hotaririlor si documentelor oficiale, ci si printr-o literatura de specialitate inclusa in programele si manualele scolare. In incercarea sa de a abona 23 de milioane de romani la mesageria vocala a comunismului, regimul Ceausescu opteaza, in special dupa Congresul al XIII-lea al PCR din noiembrie 1984, pentru o formula agresiva de prezentare si distributie propagandistica: ideologia PCR este oferita 24 de ore din 24 intregului popor, fara diferentieri psihologice, profesionale sau de virsta. Stirile televizate sau radiofonice, emisiunile de proslavire a Partidului sau de cult al personalitatii Ceausestilor, pancartele si lozincile dogmatice de pe strazi si de la locul de munca, marile cuvintari amplificate prin difuzoare in pietele publice sau in sedintele „cetatenesti“ de indoctrinare politica (forme hard de transmisie propagandistica) sint completate de spectacolele de divertisment educational, de manifestarile sportive politizate, de literatura civica a revistelor si a almanahurilor sau de cea pedagogica a manualelor scolare (forme soft ale propagandei comuniste).

Avind ca scop final instituirea ontologiei national-comuniste („Omul Nou“, devotat robotic Patriei care l-a gazduit, Partidului care l-a educat si Conducatorului care l-a hranit), programul colectivizarii ideologice la care PCR ii supune nu numai pe cei 4 milioane de membri ai sai, dar si o intreaga populatie neinregimentata partinic creeaza premisele unei abuzive gestiuni politice a timpului individual. Cu ajutorul acesteia, sotii Ceausescu isi pot exercita mai usor functiile dictatorial-megalomanice de filare, control si represiune nationala: asa cum, la sfirsitul deceniului noua, intregul aparat central de Partid urma sa fie adus si grupat in Centrul Civic (pentru o mai buna supraveghere), intreaga populatie a tarii urma sa fie adunata in „noile“ orase comuniste (cladite prin demolarea proprietatii private) si hranita la ore fixe in „noile“ hale alimentare (numite simbolic, in terminologia populara, „Circuri ale Foamei“).
In cadrul programului de colectivizare ideologica, modelarea mintii umane pe formatul unic al gindirii comuniste ocupa locul principal; de aceea, toate structurile, mijloacele si categoriile propagandistice ii sint subordonate. Cel putin la nivelul formelor soft de indoctrinare, publicul este fortat inca de la virsta copilariei sa consume si sa adopte ideologia comunista, prin insertia acesteia in literatura abecedarelor si a manualelor de clase primare.

Dupa cum se observa in Programul PCR (Editura Politica, Bucuresti, 1975), elevii, asociati mecanic si silnic unor „oameni ai muncii“ lucrind in uzina scolara („Fiecare scoala va trebui sa devina, in acelasi timp, si o unitate de productie, asigurind elevilor pregatirea practica necesara“ – p. 94), au, ca si profesorii lor, datoria morala sa se lase „formati“ de Partidul exemplar, omniscient si infailibil: „Partidul va acorda in continuare atentia necesara perfectionarii cunostintelor tuturor oamenilor muncii. [...] Largirea continua a orizontului politic, profesional, tehnic si de cultura generala al tuturor oamenilor muncii constituie o conditie principala a indeplinirii cu succes a sarcinilor ce le stau in fata, o latura esentiala a invatamintului, a intregii activitati de pregatire a cadrelor“ (p. 94-95). In conformitate cu planurile ceausiste de scolarizare (cum ar fi cel aprobat de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR in mai 1982), la capatul programului de invatamint se afla transformarea elevului intr-un „element productiv“, gata sa fie integrat in marile unitati industriale si agricole ale patriei.
In consecinta, lipsit de alternative sau concurenta, modelul didactic al elevului de 6-7 ani devine unul politizat socialist, pe linia stereotipiilor tematice ale „epocii de aur“: eroismul comunist, patriotismul comunist, istoria glorioasa a PCR, morala socialista, pacea mondiala, toleranta etnica si rasiala, ecologia civica. Toate aceste clisee tematice se regasesc, uneori in forme involuntar comice, in manualele de limba si literatura romana pentru clasele intii si a doua, servind ca „lectii de viata“ elevilor in drumul lor spre meseria de „cadre“. Altfel spus, proaspat alfabetizati, copiii se vad siliti sa-si aplice deprinderile fonetice si caligrafice pe un document de Partid popularizat prin imagini si texte scolare de paraliteratura socialista.


„Eroi au fost, eroi sint inca...“

Ce altceva poate fi mai convingator pentru un elev de clasa primara decit exemplul eroismului comunist? In acceptiunea autorilor de manuale, ei insisi niste distribuitori (involuntari sau aplicati) ai ideologiei oficiale, interesul de lectura al micutilor cititori este declansat in modul cel mai firesc de povestile cu activisti civici, ostasi altruisti si femei patrioate. Risipiti abundent intr-o istorie predestinata sa sfirseasca in comunism, acestia devin purtatorii de cuvint ai „victoriilor populare“ ce jaloneaza drumul „revolutiei socialiste“. In asemenea conditii, nu e de mirare ca Programul PCR apare ca o antologie de figuri legendare, luptind pentru o afirmare socialista dupa care tinjeau inca de pe vremea lui Decebal: „Programul a putut fi elaborat acum datorita, in primul rind, victoriilor marete obtinute de poporul nostru in faurirea noii orinduiri sociale [...]“ (loc. cit., p. 24); „O importanta deosebita spentru «dezvoltarea istorica a poporului roman pe calea progresului economic si social, a libertatii si neatirnarii» – n. I.M.t a avut organizarea statala traco-dacica, ce a atins punctul culminant in perioada regatului lui Burebista si al lui Decebal“ (p. 27). Nationali sau locali, colectivi sau individuali, anonimi sau cu nume sonore, reali sau inventati, eroii populari marsaluiesc in cadenta spre paradisul obligatoriu al mitologiei comuniste.

In sceneta anonima Binefacatorul necunoscut (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), copilul Stefanita e salvat de la inec de un „soldat necunoscut“. Cind tatal copilului merge la cazarma pentru a afla numele binefacatorului, el se loveste de refuzul autoritar si colectivist al comandantului: „Intipariti-va in minte cuvintele: «armata romana» si soldatul va fi rasplatit“ (p. 71); scena genereaza o reactie in lant de elan patriotic si o frenezie agitatorica fara precedent: „– Traiasca armata romana! striga omul printre lacrimi./ – Traiasca Romania! izbucni deodata urarea din piepturile tuturor“ (ibid.). Presupusa morala a altruismului eroic si a modestiei individuale se pierde intr-o serie masiva de anomalii, incepind cu egoismul dictatorial al comandantului (care isi bate joc de propriul soldat, pastrindu-l perseverent in anonimat si refuzindu-i recompensa, desi acesta nu si-a exprimat o asemenea dorinta) si terminind cu indiferenta si autosuficienta tatalui (care prefera sa cinte sloganuri patriotarde decit sa descopere identitatea binefacatorului). Mai exact, in loc sa-i multumeasca soldatului, cum ar fi fost firesc (iar acesta sa-si accepte fapta), tatal, cuprins de nestapinite elanuri corale, prefera sa se alature intregii asistente pentru a ridica osanale patriei si armatei romane; se ajunge astfel la un delir verbal despre virtutile tarii, aceasta fiind vazuta ca salvator in uniforma al tuturor copiilor periclitati. Citita printre rinduri, sceneta nu vorbeste despre eroismul individual, ci despre modul in care acesta, de fapt, nu exista in comunism, fiind subordonat unei mentalitati si decizii colectiviste, iresponsabile si alienante: bratul musculos al binefacatorului se confunda cu bratul national (potent si vigilent) al armatei comuniste.

Eroismul de grup vireaza brusc in implauzibil, atunci cind i se atribuie valente titanice. De exemplu, muncitorii din povestirea Muncitorii au invins (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) remediaza in aceeasi noapte caderea de curent provocata de crivat la santierul montan al hidrocentralei: „–Fratilor, trebuie sa aprindem lumina cu orice pret!“ (p. 55). Nimeni, cu exceptia autorului anonim si a sefului propagandist de santier, nu stie cum muncitorii au reusit sa ridice in citeva ore stilpii cazuti la pamint si sa lege firele electrice: „– Bravo, tovarasi! Uniti, am invins!“ (ibid.). In absenta oricaror informatii realiste (ca si a unei minime decente ideologice), cititorului nu ii ramine decit sa creada ca turuiala festivista a sefului de santier a functionat deopotriva pe post de imbunatatire a conditiilor meteo si de generator de 20.000 de volti. Dincolo de cliseistica tematica a eroismului colectiv, se intrevede imaginea „Omului Nou“ SSMD-ist, care, prin forta fizica si tarie ideologica, muta si muntii din loc: un Superman socialist, asociat unei Justice League de „tovarasi“ cu carnete de partid in loc de arme magice.
In viziunea autorilor de manuale, eroismul civic al slujitorilor comunismului sfirseste prin a contamina si generatiile tinere. Conformismul auctorial se inscrie astfel in linia ideologica ceruta de PCR: aceea a obedientei si prozelitismului politic. Aceste doua mecanisme de exercitare, intretinere si functionare a ideologiei comuniste trebuiau inoculate rapid maselor docile de pre-pionieri, in vederea obtinerii unei pepiniere de viitoare cadre de Partid. Clase intregi de mici activisti si metodisti ai „noii orinduiri“ ar fi defilat astfel pe culoarele scolilor, indoctrinate de lecturile „literare“ ale didacticii socialiste.

In cazul scenetei Fapta unei pioniere (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cliseistica eroismului civic se muta din zona adulta in cea scolara, intr-o incercare disperata a autorilor de a face un mise-en-abime politic al datoriei cetatenesti. In esenta, cititorilor in uniforma le este servita o portie de „curaj“ juvenil care ar trebui sa-i inspire si sa-i motiveze: Maria, fata cantonierului, „pioniera fruntasa“, salveaza „trenul de persoane“ de la deraiere, avertizindu-si tatal ca linia este rupta (p. 109). De fapt, la o lectura mai atenta, nu oprirea trenului la timp sau multumirile patetice ale pasagerilor sint aici in discutie („Aflind adevarul, calatorii salvati au inconjurat-o. Nu stiau cum sa-i multumeasca pentru viteaza ei fapta“ – p. 110) si nici intrebarea (logica) in ce consta „vitejia“ fetei (ca a fugit de la scoala, chiulind?; ca a alergat pe linga linie?; ca poseda capacitati anticipative tip Mama Omida: „Se vor rasturna, vor muri oameni, vor fi pagube mari. [...] Nu, aceasta nenorocire nu trebuie sa se intimple“ – p. 109 – si un simt dezvoltat al „pagubelor materiale“?), ci incompetenta CFR-ului local, care lasa o linie sa se deterioreze in mod dramatic: „Sina e rupta, iar trenul de persoane trebuie sa treaca neintirziat pe la canton“ (ibid.). Cum o sina de cale ferata nu se „rupe“ la fel de usor ca un bat de chibrit, ramin doar doua explicatii posibile: ori cantonierul – tatal fetei – nu a verificat linia (si atunci poate fi acuzat de nerespectarea atributiilor de serviciu), ori constructorii au facut o treaba de mintuiala, realizind o cale ferata care cedeaza la cea mai mica presiune (si atunci pot fi acuzati de neglijenta criminala)! Oricare ar fi raspunsul, el pare sa fi scapat scopurilor didactico-eroice si triumfalist-politice ale autorilor.

O combinatie inca mai sinistra (din punct de vedere ideologic) si ridicola (din perspectiva plauzibilitatii epice) se dovedeste cea dintre temele eroismului istoric si ale patriotismului feminist. In manualele comuniste, femei de toate virstele, ocupatiile si conditiile sociale nu gasesc altceva mai bun de facut decit sa se joace de-a eroinele nationale cu simt patriotic, fler socialist si putere de lupta herculeana. Asa se intimpla cu personajul Ecaterina Teodoroiu (inspirat de eroina militara reala), un cyborg avant la lettre, rostindu-si stereotip cuvintele eroice la Marasesti, desi zdrobita de plumbii mitralierelor germane: „Un manunchi de gloante ii strapunse deodata pieptul. Ranita de moarte, Ecaterina Teodoroiu repeta intruna: – Inainte! Sint cu voi, inainte!“ (Eroina neamului, Ecaterina Teodoroiu, dupa N. Tautu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 129). Lipsa de logica a scenei este perfecta: in ciuda faptului ca, asa cum ne asigura naratorul, femeia e „ranita de moarte“ (ba chiar: cu trupul traversat de zeci de gloante), aceasta continua sa-si rosteasca mecanic replica vitejeasca. Nevoia politica de legitimare „feminista“ a PCR printr-o racolare mito-ideologica a figurilor feminine reale din istoria tarii, urmata de trucajul si manipularea imaginii si a discursurilor acestora, se dovedeste aici mai puternica decit cerinta textuala de verosimilitate. In consecinta, prin exces de propaganda mitografica, sentimentul patriotic legitim pe care biografia eroinei ar trebui sa il insufle cititorilor se transforma in propria sa caricatura.

La fel stau lucrurile cu Mariuca (alias Maria Zamfir, 12 ani), alta eroina populara a Primului Razboi Mondial, care, inzestrata subit cu ample cunostinte de balistica si topometrie militara, se ofera sa faca pe „observatorul tunarilor“ si sfirseste gaurita intr-un copac de obuzele germane: „O bomba a cazut si peste copac, facind sa taca de-a pururea si glasul copilei Maria Zamfir“ (O copila viteaza, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 139). Manipularea sentimental-melodramatica a patriotismului juvenil se face in aceeasi directie ideologica a abuzului de incredere: se insinueaza ideea ca patriotismul (impins pina la sacrificiu) reprezinta o conditie sine qua non a existentei nationale, care, la rindul ei, constituie esenta socialismului ceausist. Mai simplu spus, daca esti patriot, esti roman, iar daca esti roman, esti cu siguranta (sau vei deveni) comunist. Formula: Patria = Poporul = Partidul (Unic) isi gaseste astfel confirmarea politica printr-o pedagogie de legitimare deopotriva national-comunista si national-feminista.
Si in acest text, insa, se ridica cel putin o intrebare logica de natura sa demonteze intreaga schema lacrimogen-propagandistica a autorilor: din moment ce, asa cum ne incredinteaza naratorul, „tunurile nemtesti incepura un bombardament atit de puternic, ca tot postul romanesc a fost sfarimat“ (p. 139), presupunindu-se deci ca nemtii au cistigat batalia si au intrat in cele din urma in sat, cum se explica faptul ca „Dupa incetarea luptei, soldatii romani au ingropat-o pe viteaza copila alaturi de tunarii ei dragi si de capitanul lor“ (ibid.)? Care soldati? Prizonierii de razboi? Mortii? Sau „incetarea luptei“ se refera la sfirsitul razboiului, si Mariuca e ingropata pe timp de pace, in 1918, dupa aproape doi ani de la data bataliei?!

Impinse la extremul manipularii politice, implauzibilitatea epica a naratiunii si grandomania eroica a personajelor stirnesc mai degraba ilaritatea cititorului decit motivatia civica dorita de Partid si de echipele de autori-propagandisti. Intr-o sceneta pe teme acvatice (similara, ca mesaj eroic, cu Binefacatorul necunoscut) care face aluzie la inundatiile catastrofale din 1970, „mama Maria“ gaseste o solutie de salvare demna de imaginatia lui Indiana Jones: „Avea mama Maria un par lung, impletit in doua cozi groase. Le petrecu in jurul ramurilor si le innoda. Si ramase asa deasupra apei, cu fetita in brate, pina au gasit-o oamenii care pornisera cu barcile in cautarea ei“ (Dragoste de mama, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 149). Celor care inca n-au inteles scena sau intimpina dificultati de reprezentare vizuala, trebuie sa le reamintim ca, din punct de vedere realist, au in fata imaginea unei mame atirnind deasupra apei, cu parul legat de craca din copac, suspendata in cozi si cu un copil in brate! Lasind la o parte minuirea cvasi-fantastica a cozilor (la fel de precisa ca aruncarea scutului Xenei sau ca slobozirea sagetii lui Legolas), lasind de asemenea la o parte orice intrebare logica, pe care pina si un prescolar si-ar pune-o, in legatura cu numarul de miini de care dispune „mama Maria“ (cu care miini isi leaga cozile de copac, din moment ce se afla in mijlocul puhoaielor, tinind un copil „in brate“?), ramine „in suspensie“ (pentru a parafraza situatia tragicomica a eroinei) chestiunea newtoniana a atractiei gravitationale: cum poate rezista o femeie adulta (in plus, cu o fetita in brate) suspendata de cozi „deasupra apei“ (deci nici macar anulindu-si o parte din greutate prin cufundare corporala), fara ajutorul bratelor?! In realitate, daca lucrurile ar fi stat astfel, femeii i s-ar fi luat scalpul, iar salvatorii ar fi gasit doar cozile balansindu-se in vijelie deasupra puhoaielor.


Istoria nationala – mistificare si propaganda

Daca Partidul o cere, performantele eroice specifice exigentelor ideologice ale imaginarului comunist se extind la nivelul unei istorii intregi. Cind vine vorba de anexarea propagandistica a istoriei nationale, aceasta se transforma, sub penelul zelos si agitat al mitografilor de serviciu, in istorie de lupta a PCR. Gloria Übermensch-ului comunist, „Om Nou“ al Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, laolalta cu faptele sale titanice (reparatii electrice in conditii polare; astupari ale gaurilor din baraje cu propriul corp; salvari de la viitura prin transformarea podoabei capilare in lasou; productii agricole-record realizate in CAP-uri feerice etc.) capata astfel o continuitate politica exemplara: prinsa intr-un soi de arbore genealogic infinit al „noii orinduiri“, bine inradacinat in trucajul protocronist al evenimentelor, istoria preia profilul ideologic al comunismului.
In fond, din moment ce, la nivel oficial, socialismul e considerat „orinduirea cea mai dreapta pe care a cunoscut-o omenirea“, (Programul PCR, loc. cit., p. 23), iar comunismul „cea mai inaintata si mai dreapta societate“ (p. 26), trecutul national nu poate deveni decit o anexa a acestora, un almanah de intimplari si date premonitorii, strinse in chingile determinismului marxist-leninist. Manipulate, reinventate sau pur si simplu rescrise cu nerusinare, faptele trecutului ajung, intr-un prezent la rindul lui falsificat utopic, simple anticipari ale socialismului ceausist. Chirurgia orwelliana aplicata epocilor, indivizilor si episoadelor celor mai semnificative din istoria nationala mistifica astfel decisiv imaginea trecutului, care defileaza prin fata privitorilor sub forma unui film de propaganda PCR.

In sceneta intitulata, simbolic, O viata noua (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), inginerul Marinescu Ion nu stie cum sa stigmatizeze mai eficient trecutul interbelic (care ii chinuie tatal la munca silnica si ii omoara mama, dupa ce in prealabil a imbolnavit-o), pus in contrast cu prezentul comunist tolerant si luminos: „Abia dupa razboi, cind poporul a ajuns la conducerea tarii, s-au deschis portile pentru toti cei ce doreau sa invete carte. Marinescu Ion a ajuns inginer“ (p. 118). De fapt, in Romania post-monarhica de dupa 1947, in timp ce portile invataturii se deschideau tuturor celor dispusi sa fie (re)educati sau rasplatiti in spiritul stalinismului, cele ale inchisorilor si lagarelor de concentare se inchideau pentru fiecare persoana neutra sau oponenta a regimului comunist sovietic: femei si barbati, batrini si copii, profesori si militari, tarani si preoti, catolici si ortodocsi.

Falsificata grosolan si accelerata grotesc, ca intr-o animatie realist-socialista, istoria se supune lectiilor de activism predate de autorii-propagandisti. In povestirea 16 Februarie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), cititorii sint pusi la curent cu marile inechitati sociale ale perioadei interbelice si, desigur, cu rezolvarea politically correct adusa de socialism: „Greva n-a fost zadarnica. Chinurile indurate i-au indirjit si mai tare. Ei smuncitorii, n. I.M.t au continuat lupta pina au inlaturat cirmuirea nedreapta. Astazi, muncitorii ceferisti duc o viata noua. Ei lupta pentru inflorirea scumpei noastre patrii“ (p. 51). Idealul marxist al luptei de clasa, combinat aici cu cel marxist-leninist-stalinist-ceausist al muncitorimii ca forta conducatoare a societatii, le ofera elevilor cititori o imagine pe cit de eroica, pe atit de bizara a prezentului comunist: din moment ce muncitorii ceferisti duc, ca si inginerul Marinescu Ion, „o viata noua“ (diferentiata ideologic, material si spiritual de cea „veche“, ostila si nesanatoasa, a epocii interbelice), de ce si cu cine mai „lupta“ acestia „pentru inflorirea scumpei noastre patrii“?
Desigur, misterul se poate lamuri apelind la teza de inspiratie stalinista a vigilentei socialiste; aplicata la nivelul intregii tari, aceasta consacra existenta unei permanente lupte a romanilor cu ei insisi (sau, mai bine zis, a Securitatii cu populatia), necesare pentru supravietuirea prin frica si teroare a regimului ceausist. In cazul scenetei anonime, „lupta“ muncitoreasca pentru intretinerea „vietii noi“ se poate traduce printr-un exercitiu politic de intimidare sociala: „indirjitii“ (informatori si securisti, in slujba intereselor personale si ale sotilor Ceausescu, iar nu a celor nationale) „lupta“ neincetat cu un „dusman intern“ (poporul roman) care, o data scapat de sub supraveghere, poate ameninta (in abstract) edificarea orinduirii socialiste si periclita (in modul cel mai concret) mentinerea privilegiilor supraveghetorilor.

Cote maxime de mistificare istorica, minciuna politica si ilogism auctorial atinge si poezia-cintec Pionier la sapte ani (versuri: Valeria Boiculesi; muzica: Nicolae Popescu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), care pune la grea incercare conceptia spatio-temporala a cititorilor: „Oare ce n-ar da bunica/ Sa mai fie atitica,/ Sa se vada prima data/ Cu insigna si cravata“ (p. 35). In fond, citi ani are „bunica“ la vremea puseului propagandistic al nepotului/nepoatei, din moment ce, printr-o intoarcere in timp demna de paradoxul stramosului, ea ar purta cravata comunista de pionier (cum ne asigura autoarea)? Fragmentul lirico-ideologic le induce elevilor ideea unei istorii pur comuniste, in care toate bunicile patriei, indiferent de virsta si anul nasterii, capata cravata de pionier, fie ea distribuita „la pasopt“ sau pe vremea lui Ferdinand; mai mult, versurile sugereaza o nevoie psiho-sociala dramatica a celor care nu au avut norocul sau cinstea de a se naste in epoca socialista: private de accesoriul inaltator si rejuvenant, bunicutelor lipsite de sansa le ramine la indemina regretul propriei lor biologii defazate si mindria pentru odraslele indobitocite.

Falsificarea istoriei PCR prin confectionarea de martiri si inventia anacronica de replici stingiste are o bogata traditie in manualele de clase primare: de la Decebal la Ecaterina Teodoroiu si de la Badea Cirtan la Vasile Roaita (trecind prin fratii Buzesti, Baba Novac si Muma lui Stefan cel Mare), toti eroii nationali de istorie si paraliteratura isi consuma energia in punerea in miscare (protocronica si aberanta) a germenilor comunismului. Cind istoria devine o carte de vizita a comunismului, nici o regula de verosimilitate faptica, plauzibilitate epica sau bun-simt nu mai sta in picioare: Vasile Roaita agita cu sirena multimile infierbintate si moare pentru cauza socialista (desi, in realitate, el pare sa fi fost un spargator de greva, tocmit de Siguranta si luptind pentru cauza propriului buzunar), iar Filimon Sirbu face apologia patriotismului in fata plutonului de executie romano-german (desi, in calitatea sa ilegalista de UTC-ist interbelic, sustinea dezmembrarea teritoriala a Romaniei in folosul URSS). Guvernat, in realitate, de idealurile terorismului politic si ale sabotajului economic, tinarul UTC-ist apare in manuale ca „un erou“ de zile mari, din genul acela rar si emotionant care tine discursuri cu plumbii in inima: „Inaltindu-se pe virful picioarelor sin mod coregrafic si inexplicabil – n. I.M.t, Filimon Sirbu striga: – Moarte dusmanilor poporului!... Traiasca Romania libera!“ (Sfirsitul lui Filimon Sirbu, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 163).

Nu de putine ori, fraudarea istoriei prin injectarea figurilor exemplare cu virusul comportamentului si al discursului comunist se intoarce, ca strategie de manipulare ideologica a publicului scolar, impotriva autorilor-metodisti. In astfel de situatii, din exces de zel propagandistic, cliseul tematic al istoriei glorioase cade in derizoriu, iar dorinta pedagogica a moralei de Partid se pierde intr-un involuntar efect de sadism etic. Scapate de sub controlul unei minime decente istorice, scenetele anonime Cuza-voda si Cuza-voda iubea dreptatea (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975) prezinta cititorilor un domnitor-spion, cu propensiuni detectivistice, care, in loc sa se ocupe de treburile administratiei politice, vagabondeaza prin tara „imbracat in straie de tirgovet“, pentru a incerca „sa dreaga relele“ (p. 24). Cu precadere in a doua sceneta, domnitorul Cuza apare ca un maniac al deghizarilor si un obsedat al incalcarii justitiei statale prin arbitrariul propriei sale justitii: un ins despotic, autosituat deasupra legilor pe care singur le promulga. Mai mult decit atit, el instiga la revolta si nesupunere civila, atunci cind il incurajeaza pe un taran sa-si palmuiasca judecatorul la care avea un proces in desfasurare! Fragmentul este edificator pentru exact opusul moralei pe care se presupune ca mizeaza in constiinta micilor cititori; in loc sa retina ipoteticul simt al dreptatii „conducatorului“, scolarii se aleg mai degraba cu imaginea unei societati anarhice si absolutiste, in care justitia e luata peste picior, iar regulile ei, modificate discretionar de un domnitor specializat in trafic de influenta: „– Maria Ta, ingina procurorul, omul acesta l-a palmuit pe domnul judecator./ – Si vreti sa-l pedepsiti acum, imediat? Mai lasati-l, ca aveti timp! Aminati-i judecata peste o zi, o luna, un an. De ce va grabiti? El cum cauta dreptatea lui de atitia ani si voi il tot aminati?“ (p. 24).

Consecintele epice ale „despotismului luminat“ (sursa funesta de inspiratie pentru cel putin doi presedinti ai Romaniei, dintre care unul a preluat ad litteram modelul interventionismului juridic ilustrat in sceneta) sint de natura sa dea fiori, mai degraba decit sa stirneasca vreo urma de solidaritate morala: intimidarea justitiei si imixtiunea brutala in decizia completului de judecata. Departe de a legitima notiunea de dreptate sociala (pe vremea lui Cuza si, prin extensie didactica, in comunismul saptezecist), imaginea judecatorilor paralizati de teroare si determinati prin presiune psihologica si abuz de putere politica sa-si modifice sentinta ramine, fara voia ei, una dintre cele mai sordide ilustrari fictionale ale efectelor unei dictaturi unipersonale: „Sala amuti si slujbasii judecatoriei tremurau ca varga. Cuza se interesa de pricina taranului si-l puse sa dea chiar in fata sa sentinta cea dreapta“ (p. 25). Ideea ca sistemul de justitie e ceva aerian, care functioneaza in afara unei legi pe care domnitorul, intervenind, o aplica, el, corect si intemeiat eludeaza orice principiu de drept si nu are ca egal de cinism decit propriul ei totalitarism etic.


O lectie de sadism: Costachel, Anghelus, Viorel

O accidentala inversare a sistemului de valori propus de manualele ideologizate apare si in utilizarea cliseului tematic al moralei socialiste. Pilduitoare si didactica, aceasta ar trebui sa le insufle elevilor marile categorii pozitive ale gindirii ceausiste: munca, omenia, cinstea, dreptatea, toleranta, egalitatea, democratia. Mai exact, prin popularizarea anecdotica a continutului discursurilor de Partid si de Stat, autorii incearca sa obtina stimularea cititorilor in directia abonarii timpurii la normele eticii si echitatii socialiste. In calitatea lor incontestabila de „calauze pentru intregul popor“, cuvintarile lui Nicolae Ceausescu si, ulterior, tezele Programului PCR devin modelul national de clarviziune politica, eficienta sociala si probitate morala; aplicarea lor la nivel scolar echivaleaza cu o tentativa de manipulare si nivelare ideologica a mentalului juvenil, pentru o cit mai rapida si mai colectiva „inaintare a Romaniei spre comunism“.
De fapt, tradate de propria lor expresivitate involuntara (pentru a imprumuta formula criticului literar Eugen Negrici), textele moralei didactice se autosaboteaza ideologic prin iradierea unor sensuri pe cit de contradictorii, pe atit de „neprincipiale“. Abaterea de la norma exemplaritatii socialismului se degaja dintr-un melanj narativ de sadism etic, cinism pedagogic si tortura emotionala, pe care, in dorinta lor de a idealiza structurile maniheiste ale doctrinei Partidului, autorii par sa-l fi ignorat cu desavirsire.

Astfel stau lucrurile in miniscenariul de practica altruista evocat de anonima Lectia nepotului (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975). Intr-o atmosfera de teroare culinara si colaps psihologic, parintii unui copil il pedepsesc pe bunicul acestuia pentru ca scapa mincare pe masa, punindu-l „intr-un colt al camerei“ (p. 5) si dindu-i sa manince intii dintr-o strachina (pe care o sparge), apoi dintr-o „strachina de lemn“ (ibid.). Supus unor cazne demne de preistorie si Evul Mediu (din care lipsesc doar batutul cu funia uda si statul pe coji de nuci, pentru ca tabloul punitiv sa fie complet), batrinului nu-i mai ramine decit speranta unei redresari auctoriale a situatiei; aparent, aceasta vine, prin vocea nepotului, in forma unei pilduiri socialiste pe cit de usturatoare, pe atit de eficiente: „Peste citeva zile, nepotul batrinului, care avea numai patru ani, se trudea sa imbine citeva scindurele. // – Ce faci acolo? il intreba tatal sau.// – Fac o strachina mare in care vei minca dumneata si mama ssic!, n. I.M.t, cind veti fi batrini ca bunicul, ii raspunse baiatul.// La aceste cuvinte, tatal si mama baiatului se uitara lung unul la altul. Ei au inteles cit de urita le-a fost purtarea fata de batrin si-l asezara din nou la masa“ (p. 5-6).
In ciuda acestei restauratii culinare (populate de agramatisme si jonglerii barbare cu timpurile verbale), morala povestii ramine indoielnica; in fond, ce e de retinut mai intii: obraznicia baiatului fata de parintii sai?, ori cinismul sadic pe care il imprumuta de la acestia, pregatindu-le acelasi viitor culinar „de lemn“? De altfel, plutind dezinvolt si iresponsabil intr-un aer de inconstienta morala si placere detectivistica, Intrebarile insirate la sfirsitul lectiei sint edificatoare pentru involuntara antipedagogie auctoriala: „1. Ce credeti ca l-a indemnat pe baiat sa faca o strachina pentru parintii sai? 2. De ce parintii l-au asezat pe batrin, din nou, la masa cu ei?“ (p. 6).

Sadismul etic inlocuieste accidental morala didactica si in scenetele contemporaneitatii socialiste. In povestirea Munca si odihna (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), virtutile terapeutice ale somnului sint substituite, in mod criminal, de motivatia travaliului perpetuu; dupa ce dorm, parintii capata, inevitabil, dorinta robotica de a lucra (in slujba socialismului): „Dimineata se trezesc odihniti si cu pofta de munca“ (p. 38). In viziunea comunista a autorilor, odihna functioneaza ca o anexa programata – obligatoriu si disciplinat – a muncii (de altfel, in serviciul militar din „epoca Ceausescu“, soldatii efectuau, dupa programul de munca, „programul de somn“).
Daca „programul de somn“ apare ca o conditie necesara pentru performarea optima a travaliului, programul „alimentatiei rationale“ primeste justificare bio-medicala si finalitate etica: a minca „rational“ (adica putin, in traducere libera, alegind din substitutele ceausiste terifiante ale produselor alimentare de baza, cum ar fi salamul cu soia, untul cu apa sau tacimurile de pui fara carne de pui) e sanatos pentru organism si benefic pentru morala sociala. Deghizat in propovaduirea binefacerilor alimentatiei ecologice, programul national de infometare a populatiei pus la cale de Nicolae Ceausescu, executat de activistii sai de Partid si monitorizat de Securitate, isi gaseste justificarea ideologica in sceneta Unde duce lacomia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987).

Aici, micutul Costachel, „palid“ si „crispat“, ajunge la spital pentru ca... a mincat prea mult: „Mincarea multa, nerationala l-a facut sa suporte neplacerile de acum“ (p. 105). La sfirsitul internarii, totusi, transfigurat de emotia constientizarii etice, faciesul lui Costachel radiaza de proaspat dobindita intelepciune a revelatiei culinare comuniste: „Dupa incetarea durerilor, chipul lui Costachel era parca invaluit intr-o lumina calda. [...] A retinut ca mincarea rationala intretine sanatatea“ (ibid.). In conditiile unei societati (cea autohtona de dinainte de 1989) dominate de privatiuni, in care alimentele de baza ori lipseau cu desavirsire, ori se gaseau in forma unor substitute nocive si fara aport nutritiv, apologia „alimentatiei rationale“ facuta de Costachel &Comp. echivaleaza cu o minciuna propagandistica de un dispret cinic fata de realitate. De altfel, bintuit de cozi de sute de persoane la alimentele esentiale (carne, oua, brinza, lapte), cotidianul comunist al anilor ’80 ramine ancorat deopotriva in rationalizarea si cartelarea unor produse „strategice“ (ulei, zahar, orez) si in interdictia aprovizionarii libere (introdusa la 19 octombrie 1981, printr-un Decret al Consiliului de Stat care impiedica populatia sa cumpere alimente din afara localitatii de resedinta sau a celei de lucru). Motivate prin necesitatea „platii datoriei externe“ (marota nationalist-xenofoba a lui Nicolae Ceausescu, indeplinita in totalitate in martie 1989), economiile alimentare si hranirea selectiva si „rationala“ a populatiei au dus la o infometare generala vecina cu subnutritia.

De un sadism etic iesit din comun sint si povestirile de demascare si autocritica scolara, amintind de vechile practici dejist-staliniste ale terorizarii morale si epurarii fizice a tuturor celor care se abateau de la regulile socialismului. In Neatentia (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), un banal episod de ciocnire in fuga pe coridoarele scolii generale se transforma, dintr-o intimplare de joaca specifica virstei, intr-o psiho-drama activista. Intr-un climat de ancheta politica si zel propagandistic, elevului neatent i se smulg „marturisiri“ in fata clasei, pina la rezolvarea problemei in spiritul eticii si echitatii socialiste: „Tovarasa invatatoare a ascultat marturisirea lui Anghelus si i-a spus sa-si ceara iertare. Copiii si-au dat mina si s-au impacat“ (p. 130). Inainte de a „marturisi“, insa, „vinovatul“ Anghelus trece prin toate starile psiho-fizice ale culpabilizarii sociale: „rumen“, „speriat“ si, in urma invitatiei la denunt lansate de tovarasa invatatoare (si intregite de identificarea militieneasca efectuata impreuna cu „victima“ ciocnirii, elevul Viorel), aproape sufocat de teroare: „In momentul acela lui Anghelus i se oprise respiratia“ (ibid.). Traumatizarea copilului de clasa a doua, supus prin metode coercitive unei demascari ce il stigmatizeaza etic in aceeasi masura in care il zdruncina psihic, nu se incheie, insa, o data cu recunoasterea individuala a „greselii“. In buna traditie neo-stalinista, finalul scenetei consfinteste triumful colectivist al justitiei populare (democratia plebei), in forma linsajului moral aplicat de o masa pre-puberala cu pretentii de Mare Juriu: „Dupa plecarea lui Viorel, clasa a devenit judecatorul lor. Cine era vinovat? Ce a gresit Anghelus? Cum se putea evita accidentul?“ (p. 131).

Comanda politica a PCR si a lui Nicolae Ceausescu, promovarea principiilor „eticii si echitatii socialiste“ devine un scop in sine, rupt de realitatea si contextul intimplarilor scolare. Cum individului i se cere sa isi supuna destinul si personalitatea noilor orientari dogmatice (intr-un veritabil program de spalare cerebrala, „Partidul va actiona pentru afirmarea deplina in viata sociala a principiilor eticii si echitatii socialiste, pentru realizarea unor raporturi noi intre oameni, bazate pe respect si colaborare“ – Programul PCR, Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 157), accidentele/abaterile nu sint nici permise, nici tolerate. In cel mai bun caz, „vinovatului“ i se acorda „dreptul“ (de fapt, obligatia) la autocritica, pentru a-si corecta instantaneu lipsurile si a reveni pe calea uni-terapeutica a moralei socialiste: „Partidul va cultiva in rindul tuturor cetatenilor spiritul critic si autocritic, intransigenta fata de lipsuri si neajunsuri, hotarirea de a lupta impotriva inertiei, rutinei si conservatorismului, a tot ceea ce este perimat si frineaza mersul inainte [...]“ (ibid., p. 159). Frinarea „mersului inainte“ al lui Viorel pe coridoarele scolii (si ale devenirii sale socialiste) nu poate fi acceptata.

Apropiata de tiparul unei compuneri cu subiect moralizator, incheierea de la Neatentia se inscrie in interminabila succesiune de teme propagandistice „pentru acasa“ ce pot fi gasite in manualele comuniste de clase primare. In dorinta de a aplica si de a transmite elevilor cit mai fidel dogmele PCR si directivele Secretarului sau General, autorii se intrec in a propune teme si exercitii care mai de care mai ideologizate. In Caiet de lectura pentru clasa I (autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), altfel un manual destul de nepolitizat, elevilor li se cere sa coloreze drapelul Partidului (p. 83) si sa faca exercitii patriotice de autodictare („Scrieti: 23 August este ziua nationala a Republicii Socialiste Romania“ – p. 89). In ultrapolitizatul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a (autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), micutii sint obligati sa memoreze poezii patriotice si de cult al comunismului si sa faca exercitii de ortografie si ortoepie pe lozinci festiviste: „Cititi urmatoarele propozitii si spuneti ce semne de punctuatie sint scrise la sfirsitul lor: Traiasca Republica Socialista Romania!/ Ce bogata e patria noastra!/ Toti sa muncim pentru ea!“ (p. 43). De asemenea, autorii apeleaza la creativitatea politica a cititorilor de 6-7 ani, indemnindu-i sa scrie compuneri dupa imagini cu tractoarele pe cimp, cu muncitorii cu basca in uzina, cu coloane de oameni defilind cu drapelele PCR pe stadioane si elevi escaladind fatada scolii pentru a o impodobi cu steaguri comuniste si efigii de 1 Mai (p. 124).

Cit despre deja celebrul Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), el inventeaza la pagina 33 o tema diabolica; la capatul unei povesti (Ce-a aflat mama?), in care mama elevului Petrica e chemata la sedinta cu parintii pentru a afla cum si-a uitat acesta acasa „in citeva rinduri“ cartea de citire, „iar alaltaieri caietul de desen“, cititorul e invitat sa se puna in pielea „vinovatului“: „Invatati sa povestiti aceasta lectie, inchipuindu-va ca intimplarea lui Petrica se petrece cu voi. De exemplu: E ora prinzului. Eu ma intorc de la scoala. Mama ma intimpina in prag. Eu...“ (ibid.). Cu alte cuvinte, elevului i se cere sa-si inchipuie ca e distrat, lenes si traumatizat („cu obrajii imbujorati de rusine“)!
In general, cind nu e silit sa-si imagineze tortura etica la care risca sa fie supus daca incalca (fie si accidental) normele socialiste, elevul se vede incurajat sa duca la bun sfirsit ample exercitii de triumfalism civic si economic: „Gasiti un titlu potrivit pentru textul de mai jos: Strugurii s-au copt. Cooperatorii au inceput culesul. Unii taie ciorchini.

Altii incarca lazile in camioane. Viile au rod imbelsugat. Toti sint veseli“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea I, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 58). Transportati in plina utopie socialista, elevilor li se pretinde sa-si insuseasca mental o „veselie“ suspecta a muncii fizice, inainte de a cunoaste, pe propria piele, „binefacerile“ travaliului fortat (culesul agricol, munca patriotica obsteasca, planurile de colectare s.a.m.d.).
Uneori, dintr-un exces de zel propagandistic vecin cu abrutizarea, autorii manualelor resimt nevoia de a clarifica teoretic structurile, mijloacele si obiectivele didactice pe care le propun elevilor. Intr-o nota asupra editiei Culegeri de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I (EDP, Bucuresti, 1976), autoarea Mustata Lenuta isi afirma explicit adeziunea la tezele indoctrinarii comuniste a intregii populatii, formulate, cu un an inainte, de Programul PCR: „In acelasi timp, lectiile de dezvoltarea vorbirii trebuie sa contribuie si la educarea dragostei fata de scoala, familie, patrie si partid, fata de oamenii muncii“ (p. 3). Altfel spus, pe masura ce deprinde abilitatea exprimarii, scolarul are obligatia sa inteleaga ca principala functie a imbogatirii propriului vocabular este aceea de a deveni apt sa ridice osanale „patriei si partidului“! Pentru realizarea unui „deziderat“ atit de „sanatos“, autoarea nu ezita sa-si expuna strategia si optiunile tematice, exemplificate printr-o solida oferta de lectura politizata: „Considerind ca sint foarte potrivite clasei I, am introdus, in afara programei, poeziile: Patria, Partid iubit, La scoala, Cintecul scolarilor de clasa intiia (sic!, n. I.M.), Primul an de scoala, Abecedar, A.B.C. si Chipul cifrelor“ (p. 4). Acestea sint redate si trebuie citite, se intelege, integral, spre deosebire de textele lui Cosbuc si Arghezi (Iarna pe ulita si Zdreanta), mult mai putin interesante si insuficient educative, din care „pentru clasa I se vor selecta fragmente“ (ibid.).


„Campionul Pacii“ in actiune

In pana de idei si scenarii dogmatice, autorii manualelor recurg la intrebari pur si simplu stupide, gen: „De ce doreste toata lumea pace?“ (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975, p. 198). De ce? Poate pentru ca asa o cere, obligatoriu, Programul PCR: „Infaptuirea unei paci trainice, a dezarmarii generale, in primul rind a dezarmarii nucleare – sarcini primordiale ale partidului“ (loc. cit., p. 200). De la sadismul si turmentarile moralei civice la eliberarea senina a sentimentului pacii, pasul propagandistic se realizeaza fara nici un efort; tensionati dupa lectiile severe de tinuta etica, elevii se relaxeaza recitind poezii terapeutice despre Edenul socialist si pacea mondiala: „Pe cimpuri trec stoluri combine/ Si miini construiesc mai dibace,/ Iar tara-i un stup de albine/ Cind pretutindeni e pace“ (Pacea, in Anca si Radu…, op. cit., p. 132).

Tentatia psiho-civica nu dispare insa pentru atit. Idealul ceausist al dezarmarii globale, combinat cu utopia megalomanica a arbitrajului mondial de conflicte (ipotetic incununata de un Nobel), avea nevoie nu numai de o baza oficiala de exprimare politica, ci si de o larga sustinere populara. De aceea, uneia dintre cele mai puternice fixatii politice ale lui Nicolae Ceausescu (extinse pe mai bine de doua decenii, de la semnarea de catre Romania, la 1 iulie 1968, a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, trecind prin „apelurile la pace“ lansate de „Parintele Tuturor“ in Anul International al Pacii, 1986, si ajungind la discursurile si rezolutiile anti-militariste rostite si parafate pe banda rulanta in 1989) i se dedica ample scenarii de legitimare publica. In aceasta categorie intra atit organizarea unor referendumuri nationale „pentru pace“ (efectuate obligatoriu, coercitiv, sub supravegherea Securitatii si avind ca deznodamint contabilizarea unui DA „unanim“), cit si elaborarea programului general de „invatamint politic“ (dus la capat prin „lectii“ pacifiste la locul de munca sau in gradinite, scoli si licee, dar si prin „spectacole educative“ de tipul celor propagate de „Cenaclul Flacara“ in perioada 1980-1985).

De altfel, caracterul deopotriva inutil si abrutizant al unor astfel de manifestari colective de festivism civic a fost semnalat, dupa 1989, de istoricii si analistii politici care s-au ocupat de tema pacifismului ceausist. Exemplul clasic ramine acela al referendumului din 23 noiembrie 1986 pentru reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor si cheltuielilor militare ale Romaniei, la care „au participat, pe liste separate si cu drept de vot consultativ, si tinerii intre 14-18 ani (care nu aveau, potrivit Constitutiei, drept de vot)“ sv. Cristina Paiusan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan – Regimul comunist din Romania. O cronologie politica (1945-1989), Tritonic, Bucuresti, 2002, p. 320t. In fapt, asemenea simulacre de exprimare a „vointei nationale“ nu aveau ca scop decit ajustarea cultului personalitatii lui Ceausescu la proportii globale, pe baza unui silogism abuziv: locuitorii Pamintului doresc sa cinte pacea; Nicolae Ceausescu aduce pacea; locuitorii Pamintului il cinta pe Nicolae Ceausescu.

Aruncata cu lopata in ziare, reviste, almanahuri si, desigur, in manualele scolare, tema pacii devine o stereotipie imbecila si sufocanta a vietii de zi cu zi, menita sa convinga publicul nu numai de justetea politicii Partidului, dar si de abilitatile titanice ale liderului acestuia (vazut ca o combinatie de diplomat innascut, filantrop planetar si paznic al linistii cosmice). Autoproclamat „Campion al Pacii“ (intr-un clasament neoficial al eficientei galactice) sau elogiat ca „Erou al Pacii“ de armata sa de activisti culturali (intr-o materializare nationalista si deliranta a schizofrenicei „lupte de pace“), Nicolae Ceausescu (sau „al doilea Titulescu“, dupa cum e numit in presa locala) patrunde in constiinta politica a elevilor de 6-7 ani cind prin cliseul abstract al pionieratului senin, cind prin cel, mai reprezentabil, al porumbelului pacii. In dubla sa calitate de chezas al pacii sufletesti si garant al securitatii mondiale, liderul PCR inspira autoritatea morala si taria de actiune a unui Parinte national cu aspiratii demiurgice. O asemenea ipostaza a triumfalismului megalomanic se graveaza rapid din imaginarul mito-politic comunist, in cel popular al anilor ’80, creind in literatura scolara nenumarate „laboratoare ale pacii“ si o armata de discipoli ecologisti in pantaloni scurti.

De exemplu, in povestirea psiho-civica 8 Martie (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), influentati de clarviziunea „Parintelui Tuturor“, copiii de clasa a doua au propensiuni psihanalitice si aptitudini telepatice la ora de desen: „– Pe o pagina sa desenam porumbelul pacii! propune Luminita, comandanta detasamentului.// Copiii au primit cu bucurie, stiind ca pacea e dorinta cea mai fierbinte a tuturor mamelor“ (p. 94). Imaginea epica a unor pionieri care patrund dezinvolt in mintea parintilor, identificindu-le cu precizie prioritatile existentiale si aspiratiile morale (in forma obsesiei pacifiste), nu se poate explica decit in doua feluri: ori, in cheie realista, mamele nu fac altceva decit sa-si piseze la cap odraslele cu „lupta de pace“, dovedind o aplicare minutioasa a propagandei oficiale si, in acest caz, sentimentul maternitatii e inlocuit de cel al maternitatii comuniste; ori, in cheia fanteziei eroice, autorii manualului le ofera cititorilor un basm psihopedagogic cu bataie politica si, in acest caz, personajele nu sint altceva decit niste marionete ideologice, trase de sfori intr-o naratiune de propaganda ceausista.

Legata de tema copilariei senine, ideea pacii globale stirneste mari nostalgii adultilor, motivindu-i sa o apere sever si patetic: „Ca pacea s-o simtim aproape,/ Cu mii de tineri straja stau,/ In veci de veci sa nu mai fie/ Copii fara copilarie“ (Ion Brad – Pentru Pace, in Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987). La capatul unor astfel de rezolvari futuriste, revelatia inutilitatii „cursei inarmarilor“ nu are ca egal de beatitudine decit visul convietuirii publice in paradisul comunismului. Ca intr-un concert flower-power socialist (de genul celor patronate pe stadioane si in camine culturale de Adrian Paunescu in anii ’80), in care San Francisco-ul se muta la Barca si Baywatch-ul la Navodari, multimile cu hormon civic si vocatie lirica se lumineaza atunci cind agita lozincile pacii si portretele tovarasului Nicolae Ceausescu: „Parintii au chipuri voioase/ Si cartea mai aprig ne place/ In noile scoli luminoase/ Cind lumea traieste in pace“ (Rusalin Muresan – Pacea, in Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976). Se ajunge astfel la cultura multilateral dezvoltata a „Omului Nou“, o cultura „tranzitiva“, axata pe interactiunea spectacular-politica a diferitilor barzi ideologici cu masele si pe obedienta publicului fata de marele patron politic al artelor: „[...] manifestarile Cenaclului Flacara, prin participantii sai romani, maghiari, germani, oameni de alte nationalitati, au raspuns indemnului secretarului general al partidului, tovarasul Nicolae Ceausescu, de-a face cultura tranzitiva, cultura de dragul culturii, dar si cultura pentru oamenii tarii“ (Constantin Dragomir – Cenaclul Flacara – bilant ’84, in Almanah Flacara 1985, Combinatul Poligrafic „Casa Scinteii“, Bucuresti, p. 128).

Intr-un alt exemplu, cel al poeziei Cind esti pionier de Violeta Zamfirescu (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), climatul seninatatii pacifiste face casa buna cu virsta pionieratului, privita ca un moment optim al uceniciei (robotizarii) comuniste: „Cind esti pionier,/ Invata, invata fierbinte!/ Vei fi comunist, om intreg,/ Tine minte!“ (p. 191). Cum o fi aratind invatatura „fierbinte“ ceruta patetic de autoare ramine o enigma atit pentru cititorii contemporani ai poeziei, cit si pentru generatiile viitoare: elevul are temperatura? i se incinge creierul? sta intr-o camera supraincalzita?
Mesajul indoctrinant al textului trimite nu numai la ideea „intregirii“ personalitatii individuale prin eficienta exclusiva si infailibila a ideologiei comuniste, ci si la teza inrolarii generale si automate a copiilor in structurile comuniste. „Dezideratul“ alcatuirii unei pepiniere a PCR la scara nationala apare, de altfel, formulat in Programul Partidului, care prevede in mod explicit metodologia doctrinara si „pedagogul“ politic in masura sa o aplice: „Uniunea Tineretului Comunist trebuie sa cultive in constiinta tinerelor generatii inaltele trasaturi morale ale omului inaintat al societatii noastre, sentimentul raspunderii in munca si al datoriei fata de patrie, popor si partid, fata de viitorul socialist si comunist al Romaniei“ (loc. cit., p. 138).
Conceputi pe banda rulanta intr-o tara in care avorturile fusesera interzise de Nicolae Ceausescu inca din 1966 (prin Decretul Nr. 770 din 1 octombrie, pentru „reglementarea intreruperii cursului sarcinii“, transformat in Legea Nr. 36, din 29 decembrie), copiii trebuiau sa-si faca ucenicia intr-ale junioratului socialist, inainte de a deveni, la rindul lor, practicanti si formatori de opinie ai comunismului ceausist. „Datori“ Partidului, ei si-ar fi dedicat viata „cresterii“ si „educarii“ propagandistice a generatiei urmatoare, intr-un brainwashing filogenetic menit sa asigure „viitorul socialist si comunist“ al tarii.


Ipocrizia etnica si rasiala

Pe linga deprinderile civice ale pacifismului, elevii de clase primare se cuvine sa invete si spiritul comunist al tolerantei etnice si rasiale. Transformata, dintr-o tema grava a istoriei secolului 20, intr-un cliseu propagandistic al „epocii de aur“, chestiunea discriminarii e slab reprezentata in manualele scolare. Numarul redus de texte care abordeaza problema diferentei etnice (cea a diferentei sexuale sau a diferentei religioase lipsind cu desavirsire), ca si maniera schematica in care autorii se ocupa de rezolvarea aspectelor diversitatii multiculturale indica aceeasi ipocrizie politica si acelasi dezinteres civic manifestat si la nivel de Partid si de Stat.
Desi „problema nationalitatilor“ e tratata pe citeva pagini in Programul PCR, ea pare a fi nominalizata mai degraba cu regret: „Partidul Comunist Roman porneste de la realitatile istorice, de la faptul ca, pe parcursul secolelor anterioare formarii statului national, alaturi de romani, pe teritoriul tarii noastre s-au asezat maghiari si germani si, intr-un numar mai mic, alte nationalitati“ (Editura Politica, Bucuresti, 1975, p. 148-149). Imaginea unui stat „romanesc“ arhetipal si pur, in geografia caruia alte „nationalitati“, neinvitate, dar tolerate, s-au instalat parazitar de-a lungul veacurilor, ascunde cu greu puseurile xenofobe si nostalgia ceausista a compozitiei demografice neaose.

In fond, si asa putine, sloganurile tolerantei plurietnice si ale democratiei multirasiale nu isi gaseau locul intr-o ideologie (cea a national-comunismului) care, dupa momentele 1968 (criza Cehoslovaciei), 1971 (Tezele din iulie) si 1974 (dezvoltarea temei protocronismului), se refugiase intr-un autohtonism politic si cultural din ce in ce mai rasist si xenofob. Cu toate incercarile autorilor, manualele de clase primare nu izbutesc sa ascunda realitatea extremista a ideologiei ceausiste, dominata de un dictator care se dezinfecta cu spirt dupa pupaturile si stringerile de mina ale liderilor din statele africane ce vizitau Romania. In flagrant contrast cu prevederile democratiei pe care pretinde ca o respecta, Ceausescu se dovedeste a fi un impatimit al igienei rasiale, obsedat de puritatea fizica si ideologica a propriei persoane; din acest punct de vedere, mania curateniei corporale se imbina in mod criminal cu aceea a „curateniei sociale“ (inceputa de Gheorghe Gheorghiu-Dej si desavirsita de „Gigantul Carpatilor“). De altfel, singura motivatie oficiala pentru lansarea si mentinerea lozincii tolerantei etnice pare sa ramina aceea a eficientei administrative: prin estomparea (inabusirea/temperarea/uniformizarea) diferentelor, liderul PCR si aparatul sau comunist de represiune obtin o mai buna gestiune totalitara a „resurselor umane“. Altfel spus, o „infratire“ de „romani, maghiari, germani“ e mai usor de tinut in friu decit o multitudine de grupuri etnice separate.

In aparent democratica Hora a infratirii (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a, autori: Elena Constantinescu, Maria Varzaru, Emilia Zarescu si Elena Sachelarie, EDP, Bucuresti, 1987), copiii multietnici „se iau la intrecere in plantarea pomilor si sadirea florilor“ (p. 61), uniti intr-o activitate specifica programului comunist-sclavagist de supraveghere si munca silnica juvenila. Cititorii sint indoctrinati inca de la primele rinduri ale scenetei cu imaginea unei comunitati socialiste in care etniile convietuiesc pasnic, prosper si fericit: „Marin, Edith, Dusan si Ilona locuiesc pe aceeasi strada, in orasul Timisoara. Sint prieteni buni“ (p. 61). In acest tablou feeric al concubinajului locativ sub soarele comunismului, nimeni nu se mai intreaba cum au ajuns romani, germani, sirbi si maghiari sa stea „pe aceeasi strada“, adunati ca intr-un incubator in blocurile-cub ale socialismului. Colectivizate si ele de tavalugul exproprierilor comuniste, „nationalitatile conlocuitoare“ se vad, de fapt, in situatia de a-si pierde propria identitate in egalitarismul fortat si pauper al „noii orinduiri“.

Procesul de evacuare, dislocare geografica si hibridizare etnica a minoritatilor (ca si a majoritatii), pus in practica la scara nationala in epoca Dej, isi gaseste incununarea coercitiva in „epoca Ceausescu“, de aceasta data in proiectele criminale de „urbanizare“ a zonelor rurale si de „sistematizare“ a oraselor (echivalente cu violarea dreptului la proprietate si distrugerea vestigiilor trecutului: case, biserici, cimitire; sate intregi si cartiere citadine istorice). Pe 22 martie 1977, sub pretextul nevoilor de reparatie, consolidare sau reconstructie a cladirilor afectate de cutremurul din 4 martie, Nicolae Ceausescu prezideaza o sedinta de lucru a CC al PCR, in care decide inceperea „refacerii“ urbanistice a Capitalei; avind la baza prevederile Legii nr. 58 din 30 octombrie 1974 (privind „sistematizarea teritoriala urbana si rurala“), directivele se vor extinde rapid si la nivelul celorlalte mari centre ale tarii. In mod ipocrit si criminal, programul national de sistematizare e pus oficial sub semnul „modernizarii“, intr-o acceptiune care l-ar fi facut pe Lovinescu sa renunte la propria teorie: „In sistematizarea oraselor se va tine seama de necesitatea realizarii unei densitati optime a constructiilor, de cerintele organizarii cit mai rationale si economice a lucrarilor edilitare si transportului, asigurindu-se o infatisare urbana moderna“ (Programul PCR, loc. cit., p. 86).

Desigur, „modernizarea“ edilitara ocoleste cu grija palatele lui Ceausescu si vilele activistilor sai de Partid (confiscate de la proprietarii interbelici sau construite dupa tiparele lor); protejate de ziduri inalte si paza militieneasca, acestea nu trebuiau sa dezvaluie multimii gustul mai degraba burghez al conducatorilor comunisti in materie de confort locativ personal.
In realitate, dupa cum observa istoricul Dinu C. Giurescu, „sistematizarea“ si „modernizarea“ teritoriala echivalau, pe de o parte, cu „distrugerea aproape totala a constructiilor urbane traditionale si inlocuirea lor cu blocuri de apartamente“, iar, pe de alta, cu „mutarea intregii populatii rurale de peste 11 milioane de oameni din locuinte unifamiliale, proprietate privata, in apartamente de blocuri, in calitate de chiriasi“ (Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994, p. 71). La nivelul lui decembrie 1989 si al momentului rasturnarii dictatorului, „modernizarea“ ceausista a Romaniei lasase in urma un bilant devastator: 29 de orase distruse in proportie de 85-90%, 37 in curs de demolare, intre 7.000 si 8.000 de sate (dintr-un total de peste 13.000) „condamnate la disparitie“ (Giurescu, op. cit., p. 9); de asemenea, in cazul Bucurestilor, cel putin 20 de biserici istorice darimate in intervalul 1977-1989 si un cimitir transformat in lac de acumulare (cimitirul Cringasi, demolat in 1986 si acoperit de lacul Ciurel) – v. Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osindite de Ceausescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 110-113; 202-206. In numele „progresului“ socialist, centrul istoric al Capitalei este ras de pe fata pamintului pe o portiune de 4,5 kilometri lungime si 2 kilometri latime (v. Gheorghe Leahu, Bucurestiul disparut, Editura Arta Grafica, 1995, p. 187), pentru a lasa loc „noului Centru Civic“ ceausist, de inspiratie coreeana si proportii ciclopice.

In paranteza fie spus, masivele dislocari arhitectonice produse de „sistematizare“ au avut ca efect nu numai anularea proprietatii private, ci si distrugerea identitatii familiale si, in ultima instanta, a intimitatii personale a milioane de romani. Obligati, prin ordin oficial de evacuare, sa se mute din casele stramosesti in blocuri colective (unde puteau fi mai usor supravegheati si tinuti sub control), locuitorii centrelor istorice s-au vazut deposedati de cele mai elementare drepturi umane. In unele cazuri, cum ar fi cele ale imobilelor din zona bucuresteana situata intre Piata Unirii si Hala Traian (strazile Matei Basarab, Romulus, Labirint), demolarea locuintelor individuale si stramutarea silnica a proprietarilor s-a petrecut dupa o logica pe cit de arbitrara, pe atit de sadica: o casa era transformata peste noapte in ruine, urmatoarea nu, si tot asa, pe intreaga strada, intr-o incercare concertata a autoritatilor de a-i teroriza pe vecini si a-i determina sa-si abandoneze de bunavoie proprietatile.
Aneantizarea patrimoniului arhitectonic national ramine si ea una dintre gravele consecinte ale „modernizarii“ ceausiste a tarii. Demolarile aleatorii, dictate pe baza megalomaniei faraonice a sefului de Partid si de Stat, dar si a unui puternic complex de inferioritate la adresa traditiei, devin prilejul politic pentru substituirea trecutului arhitectural (ultragiant si indezirabil) cu prezentul noilor constructii ale „Victoriei Socialismului“. Ordinele sint date pe teren, prin vizite „de lucru“ inopinate si trasari de magistrale imaginare peste cladirile istorice ale Bucurestilor sau de la distanta, in sala, prin rotirea lui Ceausescu, pe un dispozitiv-platforma cu pivotare, deasupra machetei orasului.

Pe parcursul unor asemenea momente de „clarviziune“ urbanistica, traditia a secole de evolutie arhitecturala se transforma intr-o relicva anacronica si un concurent periculos la adresa „planificarii“ istoriei mega-personale pe care o dorea Secretarul General al Partidului; o istorie gindita si purificata neo-stalinist, care sa stearga din prezent si din amintire tot ceea ce nu tinea de biografia lui Nicolae Ceausescu. La capatul ei s-ar fi aflat insa nu coabitarea fericita, prospera si multietnica dorita de liderul PCR si sugerata de autorii Horei infratirii, ci alienarea definitiva a unei populatii traind ca dupa bombardament.
In plus, ipocrizia scenetei din Manualul pentru clasa a II-a e vizibila nu numai in mimarea democratiei locative a socialismului, ci si in tendentiozitatea selectiei etnice; aceasta poate presupune, din start, existenta unei discriminari bazate pe antipatia si intoleranta oficialitatilor fata de anumite etnii, preluata ideologic de autorii povestii: rromii (a doua minoritate nationala, dupa cea a maghiarilor) lipsesc cu desavirsire din text, la fel ca evreii sau turcii. Cu alte cuvinte, de ce „Marin, Edith, Dusan si Ilona“, si nu si un Rudel sau un Pardalian, un Itic sau o Golda, un Ali sau un Ilhan?

In buna traditie a maniheismului ideologic comunist, daca lumea SSMD-ului este una primitoare (in egalitarism, promovarea oportunitatii sanselor si restaurarea demnitatii individuale sifonate de alte orinduri), cea capitalista musteste de segregationisme si discriminari. Pe urmele modelului stalinist al infierarii „dusmanului capitalist“, sceneta Pantofii rosii de N. Calma (Culegere de lecturi si poezii pentru dezvoltarea vorbirii. Clasa I, autor: Mustata Lenuta, EDP, Bucuresti, 1976) aduce in fata publicului juvenil autohton... drama opresiunii afro-americane in Statele Unite. De un interes inestimabil pentru pre-pionierii romani, povestea exploatarii mirsave si xenofobe a femeii americane de culoare intr-un timp istoric neprecizat (probabil perpetuu) si intr-o locatie vaga (dar usor generalizabila la proportii continentale) debuteaza sub auspiciile basmului: „Intr-un oras din America, traia impreuna cu mama ei o fetita neagra pe care o chema Neusi“ (p. 136) si continua sub cel al povestirii horror. Imagini apocaliptice, in stare sa zguduie si constiintele cele mai inerte, se perinda prin fata cititorului ingrozit: sub dusumeaua casei forfotesc sobolanii, care fura intr-o noapte pantofiorul rosu al Neusei (pesemne pentru a-l roade capitalist si in tihna), declansindu-i fetitei ample crize de plins (p. 137);