„EPOCA DE AUR“ : PROPAGANDA COMUNISTA IN SCOALA PRIMARA. Cliseele manualelor (II)

Autor: Ion MANOLESCU

Sursa: Observator cultural, 2003, nr. 165-166.

Din fericire pentru eroine si cititor, situatia e remediata stahanovist, prin actul caritabil al altui cumparator, „un om in salopeta de muncitor“ (ibid.). Acesta, intr-un elan mixt de corectitudine politica si clarviziune ortopedica, achizitioneaza pantofii pentru propria lui fiica, fara a sti daca i se potrivesc sau nu. Finalul scenetei consacra triumful hei-rupismului etic, dar si, in mod involuntar, pe cel al promiscuitatii erotice: Neusi se alege cu pantofiorii rosii, patronul cu un perdaf socio-economic din partea uvrierului („Eu unul stiu ce inseamna banii munciti“ – ibid.), iar mama cu fiorul unei amintiri cvasi-freudiene: „Iar mama ei nu-l putea uita pe omul imbracat in salopeta de muncitor“ (ibid.).


Ecologia comunista – intre idilizare si catastrofa

Un ultim cliseu tematic important al manualelor comuniste de clase primare se raporteaza la chestiunea ecologiei civice. Preluat ideologic din Programul PCR, care acorda o atentie pe cit de larga, pe atit de ipocrita problemelor „protejarii mediului inconjurator“, el poate fi redus, in mod emblematic, la ilustratia de la p. 143 a manualului Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a (autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975): o fotografie festiva cu o mamaie in halat verde si cu basma albastra de CAP-ista, inconjurata de pionieri in uniforme, in timp ce planteaza un copacel. Elanurile combinate ale muncii patriotice si ale botanicii forestiere indica o preocupare pentru buna gestiune si intretinere a naturii patriei care ar fi de natura sa induioseze, daca nu ar fi contrazisa flagrant de realitatea socialista a betonarii spatiilor verzi si defrisarilor irationale.
In realitate, bunele intentii afisate propagandistic in Programul PCR („In activitatea de sistematizare, o atentie deosebita se va acorda conservarii frumusetilor naturale, protejarii pamintului, apelor, aerului, padurilor, zonelor verzi, a monumentelor istorice si de arta, a intregului mediu ambiant“ – loc. cit., p. 85-86), inclusiv prin „masuri“ de protectie ecologica (de pilda, „adoptarea de tehnologii nepoluante si echiparea proceselor de productie generatoare de poluanti cu instalatii impotriva poluarii“ – p. 80), ramin niste grosolane falsuri ideologice.

Daca, in privinta „protejarii monumentelor istorice si de arta“, promisiunile ceausiste vor dura doi ani (pina in 1977, cind, pretextind necesitatea ridicarii unor constructii fara risc seismic, dictatorul decide distrugerea centrelor istorice ale marilor orase), fiind incununate in 1986 de demolarea manastirii Vacaresti (monument aflat pe lista UNESCO de protectie a patrimoniului universal), in chestiunea „nepoluarii“, ipocrizia ideologica si minciuna politica socialista isi dau mina intr-un arc atemporal: Copsa-Mica, Baia-Mare, Brad sau virful Nehoiul Romanesc din muntii Calimani sint doar citeva din zecile de exemple de poluare industriala tolerata si necontrolata de autoritati, cu urmari criminale la scara de masa (boli incurabile ale adultilor, malformatii ale nou-nascutilor etc.). De la negru de fum la cianuri de potasiu si de la uraniu la sulf, exista in socialism o vasta oferta publica de substante „nepoluante“; dispersate in mediul inconjurator sau, chiar mai eficient, direct in metabolismul uman, acestea favorizeaza imbolnavirea fizica a unei populatii deja mutilate psihic de propaganda comunista.

In ciuda unor proiecte politice aparent generoase (cum ar fi cel al Legii pentru conservarea si protejarea padurilor, din 16 octombrie 1987), exploatarea irationala a fondului forestier (cu zone definitiv calamitate de defrisarile masive, cum ar fi cele din masivul Retezat sau muntii Fagaras) sau poluarea spatiului maritim al tarii (prin deversarea reziduurilor petrochimice, cum ar fi cele de la Navodari) ramin exemple categorice ale dezinteresului concret al oficialitatilor ceausiste fata de problemele ecologiei nationale.
Dadacirea naturii capata accente patetice in sceneta Pomisorul de Stefan Tita (Caiet de lectura pentru clasa I, autori: Cella Aldea si Viniciu Gafita, EDP, Bucuresti, 1974), unde trei copii cu inima nobila si nume melodioase (Tulache, Lica si Culai) planteaza un pomisor si il ingrijesc pina la sacrificiu: in fata atacului iresponsabil cu pietre azvirlite de o ceata de derbedei, Tulache „a alergat sa apere pomisorul cu trupul lui“ (p. 14). Protejarea isterica a copacelului de catre pionierul cu spirit civic si educatie socialista e urmata de un moment de acalmie psihosomatica, in care cei trei cavaleri ai demnitatii vegetale aplica niste cunostinte de medicina pe cit de rudimentare, pe atit de ineficiente: „Udara pomul si-i lipira rana cu pamint“ (p. 15). Cum o fi aratat „lipitura“ ecologica in imaginatia autorului si cit de mult ar fi rezistat un (si asa inutil) „pansament“ cu pamint sint doua necunoscute ale scenetei, in masura sa-i deruteze si pe cei mai fantezisti dintre cititori.
De altfel, inutilitatea voluntariatului civic si ineficienta muncii patriotice ramin principalele concluzii ce se desprind, fara voia autorilor, din povestirile eco-didactice ale manualelor comuniste. In sceneta Ce este colectivul? (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), la capatul unei zile de travaliu pionieresc fortat pe trotuarele orasului, cititorul ramine doar cu sentimentul ocuparii arbitrare a timpului liber si cu o intrebare de minima decenta rationala: cum si cu ce finalitate aduna fetitele clasei a doua „in pungulite semintele florilor uscate“ (p. 103)? Cu microscopul si penseta? Pentru a completa „planul la ghinda si castane“ (alta inventie scolara coercitiva si inutila, ceruta de activistii de Partid si aplicata la nivelul claselor de catre invatatori)?

Ecologia activista se afirma in toata splendoarea ei grotesca si in povestirea anonima Rugamintea copacilor, inecata intr-un animism vegetal care i-ar fi impresionat definitiv pe Vlahuta si Girleanu. Aici, copilul Sandu, un prolific al briceagului, al carui nume e crestat pe toti copacii „din paduri si din parcuri“, are un vis pedagogic, in care arborii din „noul parc“ se aduna ca Ents-ii lui J.R.R. Tolkien in fata cetatii Isengard, pentru a-i face morala civica vandalului: „– Nu va lasati ispititi sa ridicati mina impotriva noastra! [...] Sintem masa voastra, patul in care dormiti, usa casei si lemnul leaganului in care ati crescut“ (p. 11). Urmarea actiunii nocturne de sensibilizare ideologica e previzibila si sterotipa; motivat de speech-ul mai degraba pragmatic decit emotional al copacului (care nu isi invoca dreptul la existenta, ci pe acela la functionalitate economica, rezultat, in mod firesc, in urma distrugerii sale de catre om!), copilul se da pe brazda: „Chiar de a doua zi, Sandu asculta rugamintea copacilor“ (p. 12).

Uneori, mecanismul mental al supunerii fata de exigentele PCR le joaca o festa autorilor, transformindu-le mesajele ecologice in involuntare pledoarii pentru devastarea naturii. Din reflexul psiho-politic de a nu lasa vreo clipa la o parte teza edificarii „noii lumi“ socialiste, textierii manualelor isi uita pe drum registrul de popularizare propagandistica de la care au pornit (cel al intelepciunii ecologice a Partidului), amestecindu-l, inconsecvent si inabil, cu altele, ce-i drept, la fel de frauduloase (capacitatea de constructie a PCR; justetea politicii sale economice; clarviziunea planurilor cincinale etc.). Astfel, in anonima Stejarul din curtea noastra (Limba romana. Manual pentru clasa a II-a. Partea a II-a, autori: Anca I. Maria si Radu I. Maria, EDP, Bucuresti, 1975), dupa ce se face apologia splendorii istorice a copacului („– Baiete, bunicul mi-a spus, cind eram copil, ca stejarul acesta avea atunci aproape trei sute de ani“ – p. 169), se trece la valoarea sa utilitara, obtinuta in urma distrugerii si prelucrarii: „Lemnul stejarului este tare. Din el se fac picioare de poduri, traverse pentru calea ferata, mobila frumoasa si rezistenta. Intrebuintat pentru foc, da mare caldura“ (ibid.). Dupa elogiul virstei si al rezistentei copacului, diabolica „intrebuintare pentru foc“ imaginata de adult trebuie sa fi dat peste cap toate asteptarile morale ale copilului!
Episodul de ecologie criminala se repeta in sceneta La padure, unde lauda adusa padurii de „tata“ e urmata, paradoxal, de justificarea cinica a defrisarilor nationale: „Tara noastra este un adevarat santier. Peste tot se construieste. De aceea avem nevoie de lemn, de multe paduri“ (ibid., p. 146). Parafrazind termenii autorului, morala povestirii ar putea fi redusa la deviza: „Protejati copacii, pentru a fi taiati pentru constructii!“.

In fine, paroxismul catastrofei ecologice (declansate de logica iresponsabila si confuza a autorilor) este atins in „lectura“ Berzele si drapelul romanesc, de la pagina 187 a aceluiasi manual. Aici, excesul de zel patriotic rezulta intr-un asasinat zoologic colectiv, de care nici scriitorul, nici protagonistul sau juvenil nu par sa fie constienti: vopsindu-le puilor de barza corpul in tricolor, pentru a recompune clandestin si celest drapelul romanesc in vremuri „de ocupatie“ („In amurg, astepta pina zburau berzele batrine, se suia pe acoperis si statea cu puii pina se intuneca bine“), copilul-erou Petrica de fapt le condamna la moarte sigura, prin asimilarea toxinelor in singe si blocarea circuitului respirator! La urma-urmei, insa, ce mai conteaza un mic detaliu de chimie organica si plauzibilitate epica atunci cind tricolorul filfiie prin aer si piepturile compatriotilor se umplu de sentimentul stenic al dragostei de tara: „In zarea luminoasa, fiecare pasare tinara, cu pieptul galben, cele doua aripi, una rosie si alta albastra, parea un drapel zburator. Si, deodata, din toate piepturile se inalta un strigat puternic: «Traiasca Romania!»“.