Ionel Stoica, Liliana Năstase
Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.
Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.
„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?
Războiul şi ocupaţia
Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.
Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.
Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa
Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...
Cum se naşte gruparea
Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.
Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.
„Aşa vor păţi toţi aceia...”
În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.
În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.
Arestare
Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
Moarte
E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.
Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.
Sursa: Historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu