Pe drumul păcatului, spre miracolul existenţial

Dumnezeu a existat dintotdeauna. Probabil că la începuturi era singur, în afară de el nu mai exista nimic. Şi pentru că veşnicia era nesfârşit de lungă, Dumnezeu s-a plictisit de milenii şi milenii de singurătate. Fiind atotputernic, nu putea să sufere de dor, de urât şi atunci a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a-şi umple dorul.
Deşi putea să facă totul dintr-o dată, a fost cumpătat, nu s-a grăbit. Aşa că la început a făcut Cerul şi Pământul. Dar pentru că rătăcea în întuneric, atât pe Pământ cât şi în Cer, a creat Lumina. Când s-a făcut lumină, a văzut că este înconjurat de pustiu şi a creat fiarele pământului. Dar cand şi-a făcut Dumnezeu bilanţul a observat cu stupoare că nici un animal nu moştenise nimic din trăsăturile lui. Aşa că s-a gândit să creeze o oglindă în care să se vadă, dar apoi şi-a zis că poate este mai bine dacă s-ar admira pe sine privind pe cineva care să îi semene. Şi astfel, pe pământ a apărut acel animal creat creat după chipul şi asemănarea Lui, omul. L-a creat dintr-o bucată de lut. Deci Dumnezeu are mâini, nu este duh?
Şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a ridicat la rang de rege al creaţiei. Dar acest rege a trebuit să lupte mereu, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva celorlalte animale amatoare de biftec din carne de om. I-a poruncit omului să fie vegetarian şi pentru a-i asigura hrana a sădit o grădină, Eden, omul sălăşluind acolo. I-a dat şi nume omului – Adam. Zilnic Adam se plimba pe moşia lui, gustând din plin desfătarea trândăviei şi vorbind cu sine. Oare ce vorbea Adam cu sine? Probabil că îşi spunea: „Sunt om, mă numesc Adam, adică pământ roşu, pentru că am fost făcut din lut, ca un ulcior”.
Dumnezeu – tatăl constatase însă că fiecare animal avea o tovarăşă, aşa că a hotărât să-i facă şi lui Adam una şi a făcut-o pe femeie din coasta lui Adam. Prin urmare Adam a rămas invalid, fără o coastă. Dar a fost zămislită Eva, numită aşa pentru că este mama tuturor celor vii.
În mijlocul grădinii Dumnezeu a plantat pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, poruncindu-i lui Adam ca niciodată să nu mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului căci avea să moară. Oare aici a greşit Dumnezeu de a căzut Adam în păcat? Pentru că dacă i-a dat un cap care gândea, era necesar să-l şi înveţe, să-l facă să cunoască binele şi răul pentru a putea spune, el, Dumnezeu - tatăl, că şi-a făcut teaba cum se cuvine, până la capăt. Dar a preferat să-l pună la încercare, să vadă dacă este capabil să i se supună atunci când îi cere să renunţe la un lucru neînsemnat. Căci fiind atotştiutor, Dumnezeu ştia viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întâmpla. Şi cum nimic nu este întâmplător, nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu a fost de acord cu căderea omului în păcat?
Vestitul pom al cunoaşterii binelui şi răului a rodit. Eva şi Adam au considerat probabil că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din fructul acelui pom numit măr, tocmai pentru că vroia să-i înspăimânte. Odată cu acest gând cei doi au căzut în păcatul îndoielii, al suspiciunii şi neîncrederii. Ce şi-au zis ei: „Nu vrea să ştim tot! Of, ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia, toti sunt la fel, nu trebuie să le dai crezare!”. Ademenită de şarpe, căzând în păcatul ispitei, Eva a luat mărul şi a zis: „ A şti sau a nu şti nimic. Asta este întrebarea!”. A mâncat din măr şi i l-a întins şi lui Adam.
Puteau să guste şi din fructele pomului vieţii şi atunci ar fi trăit în veci, ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu, în ciuda voinţei lui. Dar cei doi erau deja păcătoşi şi au comis şi păcatul ignoranţei prosteşti.
Dumnezeu a poruncit să fie scos din rădăcini pomul vieţii şi l-a resădit în alt loc în grădina Edenului, punând heruvimi cu săbii de foc să păzească drumul spre pomul vieţii. Ar fi putut tot la fel de bine să îl distrugă într-o clipă, dar a oferit oamenilor şansa de a găsi nemurirea. Pe Adam şi Eva i-a alungat din Rai, şi de atunci seminţia lor rătăceşte prin lume, căzând din păcat în păcat în cătarea veşniciei.
Este păcat să trăieşti cu falsa idee că lumea se invarteşte în jurul tău când de fapt cu toţii ne învârtim în jurul lumii încercând să-i dăm de capăt, în încercarea disperată de a găsi intrarea în Rai. Şi astfel am căzut în păcatul vanităţii, deşi nu o recunoaştem, sau, şi mai grav, nu conştientizăm, repetând involuntar păcatul ignoranţei. Tot aşa cum nu conştientizăm ca timpul trece placid şi desuet pe langă noi.
Din vremuri imemoriale, noi, oamenii, trăim în păcat. Păcatul de a fi superficiali în propria noastră viaţă. Adam şi Eva nu au fost superficiali când a fost vorba de modul cum îşi vor trăi viaţa. Noi oare de ce am fi? Este un mare păcat să nu ne asumăm riscul de a trăi. Ce ne lipseşte? Curajul sau înţelepciunea? Şi cine este responsabil pentru acest păcat? Dumnezeu? El totdeauna ne-a dat posibilitatea de a alege. Deci dacă nu am dobândit înţelepciunea de a trăi, păcatul este al nostru. Dumnezeu nu ne-a oferit niciodată scenarii prestabilite.
De multe ori dăm vina pe destin, pe soartă, spunem că ar fi trebuit să fim în alt loc decât cel în care am ajuns, în altă sitaţie. Dar a cui este vina? A noastră, numai a noastră, căci iar am căzut în păcat. În păcatul de a ne irosi trăind mereu cu mare atenţie la ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre noi. Şi analizând modul cum ne privesc vecinii, uităm să ne analizăm pe noi înşine. Comitem astfel un nou păcat, acela de a nu încerca să trecem peste barierele propriei fiinţe, ne lăsăm copleşiţi de pudori, de ipocrizii, de constrângeri sociale. Păcatul este tot al nostru.
Nu reuşim să scăpăm de primitivismul din noi, deşi parcă ne-am mai civilizat. Dar atâta vreme cât ne înnăbuşim sentimentele pentru a nu ne face de râs, adăugând şi incapacitatea noastră de a face ca o catastrofă să treacă drept un fleac, pentru a putea să mergem în continuare, asumându-ne riscul noilor catastrofe, niciodată nu vom depăşi stadiul de primitivism. Şi poate că suntem mai primitivi decât primitivii, pentru că ne lipseşte autenticitatea. Primitivii autentici s-au manifestat într-un mod care şi acum uluieşte. Expresia şi măreţia primitivismului de bună factură se definesc prin valoare. Iar aceasta este dată de efectul produs de iremediabila curgere a timpului – un exemplu elocvent sunt picturile rupestre de la Lascaux. Ne-am mai civilizat doar, fără a putea să creăm ceva de durată, semn că am cunoscut şi păcatul mediocrităţii. Şi tocmai de-asta trăim după cât de mult ne asumăm riscul. Trăim în păcatul de a asista zilnic la propria înmormântare incapabili de a ne plânge măcar de milă.
Şi este tot păcatul nostru că, deşi ne-am civilizat, totuşi am regresat. Trăim în păcatul de a nu îndrăzni să inventăm focul timpurilor noastre, ne mulţumim să-l folosim tot pe cel dăruit de Prometeu.
Dacă ne cuprind cumva frigurile creaţiei luăm o doză dublă de chinină şi apoi amărăciunea nu ne mai iese din suflet, din carne, din viaţă. Şi trăim păcatul de a refuza cu cerbicie să ne îndulcim viaţa, rămânem amărâţi până în măduva oaselor, chiar şi în singurătatea singurătăţii morţii noastre. Ne resemnăm să ştim că în urma noastră rămâne un miros de chinină, de amărăciune. Şi este păcatul nostru.
Păcatele vor înceta oare dacă vom regăsi Raiul şi pomul vieţii?
Se caută voluntari! Doreşte cineva să se înscrie în acestă expediţie? Pentru că Dumnezeu a pus paznici la poarta Edenului - o metodă totuşi primitivă de a stăvili încercarea oamenilor de a păşi pe calea ce-i va duce la pomul vieţii – înseamă că Raiul pământesc şi acest pom miraculos al veşniciei mai există încă pe undeva.
Înainte deci, în căutarea Raiului!
Şi dacă omul a căzut din Rai în păcat, poate că acum trebuie să încerce să cadă din păcat în Rai.
Păcatul ar fi şi mai mare dacă omul nu ar păcătui, ar însemna că a eşuat lamentabil tocmai în a fi ceea ce este cu adevărat, şi-ar pierde statutul de fiinţă, s-ar situa în afara firii. Un mare păcat este şi renunţarea la atingerea ţelului, ratarea unei existenţe autentice, adevărate.
Dacă nu ar păcătui, acesta ar fi eşecul omului de a rămâne în interiorul omenescului firii. Şi nu ar mai trăi, doar ar supravieţui, comiţând păcatul de a crede că de fapt el trăieşte.
Tot păcat ar fi şi dacă nu am mai medita asupra necesităţii drumului interior pe care îl avem de făcut în căutarea Raiului, pomul vieţii apărându-ne ca un portal al unui asemenea parcurs.
În acestă lume grăbită, a limbilor amestecate, în care nici limbajele parcă nu mai derivă din şi nu mai converg spre verb, ar fi păcat să nu păcătuim , căci ne-am anihila, n-am mai fi oameni şi Raiul ar rămâne neredescoperit pe veci, că nu ar avea cine să-l mai caute...
Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, măcar să dăm ocol gradinii, să marcăm Raiul pe harta lumii, care până în prezent are această lacună esenţială, consecinţă a păcatului omului de a păcatui.

Claudia Balaş