Ţigancă pentru o zi

Ţigancă pentru o zi

de Sorina STAICULESCU

sursa: GAZETA DE SUD

Un experiment, mi s-a spus. Să mă îmbrac în ţigancă şi să hoinăresc prin Craiova. Să mă comport firesc. Şi să observ dacă oamenii, trecătorii, funcţionarii, vânzătorii se comportă diferit. Dacă, numai ţinând cont de hainele mele, mă vor discrimina. N-am crezut că jocul va avea şi reacţii. Dar...

Ştrampii verzi, groşi, în carouri, sunt călduroşi. Îi ridic bine în talie să nu pătrundă nici un fir de ger. Zâmbesc, urmând cu stricteţe îndrumările primite de la cunoscători: pun prima fustă. Galbenă, toată numai creţuri, cu flori roşii, albastre şi verzi. Îi leg şiretul în faţă şi o îmbrac pe cea de-a doua, de data asta, roşie. Deasupra încing şorţul, tot purpuriu. Lung exact cât fusta, cu două volane prinse în dantelă albă, îngustă, acesta completează partea de jos a costumului al cărui preţ urcă, de regulă, de la două, trei sute de lei în sus. Urmează flanelul, bluza largă, încreţită la gât şi mâneci, şi basmaua mare, cu ciucuri, legată la spate. Încalţ o pereche de pantofi vechi, bine decupaţi, în aşa fel încât să se vadă ciorapii groşi. Şi pun podoabele lucitoare: nişte clipsuri de tablă imitând aurul, două brăţări şi inele din acelaşi material, o haină de catifea, pe deasupra, cu auriu la revere, şi gata. Pornesc voioasă - dar, recunosc, şi cu multe emoţii - în misiunea inedită pentru mine până acum (şi sugerată de către reprezentanţii proiectului PHARE, SPER - Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă): ţigancă pentru o zi.

Sfatul ţigănesc

Zis şi făcut. Întâi mă opresc în Faţa Luncii, la Vasile Velcu Năzdrăvan. Am nevoie de câteva poveţe preţioase, care să-mi facă jocul cât mai credibil, şi cine altul poate fi mai potrivit dacă nu liderul romilor craioveni?! „Păi, dacă vrei să fii ţigancă, ar trebui să fii mai bronzată, dragă!“, mă descurajează pe moment ţiganul. „Şi strânge bine basmaua pe cap, să nu vadă că ai părul scurt - ţigăncile nu să tund!“. De alături, de pe canapea, Timişoara - soaţa ţiganului - zâmbeşte cu neîncredere. „N-o să te ia nimeni de ţâgancă, rumânco! Calcă şi tu mai apăsat, zâi şi tu ceva pe ţâgăneşte, să te creadă lumea!“. Împăciuitor, Năzdrăvan intervine în discuţie mai încrezător: „Măcar fii gălăgioasă: vorbeşte tare, gesticulează, zi de familie şi copii, jură-te şi sari cu gura, chiar şi pe româneşte! Numai aşa ai avea o şansă! Şi să nu faci urât că îţi zice cineva ţigancă! Romă sau ţigancă e tot aia! Nouă nu ne e ruşine să ne numim aşa“.
Plec, cu îndrumările bine băgate la cap, dar nu înainte de a face o poză de familie: în ordine, de la dreapta la stânga, chiar în mijlocul livingului, cu tabloul Mona Lisei deasupra, Timişoara, Năzdrăvan, Sorina Stăiculescu.
Urc în maşina fără sigla ziarului şi îl instruiesc şi pe colegul meu şofer. Cu tenul ceva mai măsliniu şi părul gelat, başca nişte expresii ţigăneşti rostite chiar cu accent, va putea să joace bine rolul de soţ-ţigan. Pentru a da o notă de amuzament jocului, ne botezăm: el, Sentiment, eu, Clemenţa. Şi pornim.

Politeţea exagerată

Prima oprire este la restaurant - unul proaspăt reamenajat, elegant, cu patiserie la intrare. Aşa cum se cade unui cap de familie, Sentiment păşeşte primul. Are alură de şmecher, mers apăsat şi mobilul la ureche. Din urmă vin eu, încercând să mă port corespunzător şi să nu mă împiedic în fuste. Nu ne opreşte nimeni, nici un chelner nu ne sare înainte să ne împiedice să intrăm. Şi totuşi, nu am cum să nu observ privirile deodată neliniştite, uşor încruntate, ba chiar o nervozitate în aerul mirosind a prăjituri.
Ne aşezăm la o masă. Studiem meniul, aşteptând totuşi o reacţie. Serviabil, chelnerul ne abordează politicos. Îi răspundem la fel, amânându-l. Tot nimic. Ne răzgândim şi ne ridicăm, dar ne oprim la sectorul de patiserie. După o analiză scurtă, alegem câteva produse. Amabilă, vânzătoarea ne serveşte impecabil. Ba chiar cu un plus de serviabilitate. Oare de ce?, mă întreb, mulţumind politicos şi grăbindu-mă să-mi ajung din urmă bărbatul.

Umilirea

Pe Calea Bucureşti, un cunoscut birou notarial. „Bună ziua!“, ia cuvântul Sentiment, în vreme ce eu stau alături, cuminte şi cu ochii lipiţi de costumul închis până la gât. „Vreau să cumpăr un teren. La Bucovăţ. Şi venirăm să ne ziceţi cât ne costă taxa“. Sub privirile româneşti ale celorlalţi clienţi şi, poate de aceea, surâzând superior la aşa afacere în vreme de criză, notarul ne dă lămuririle în doi peri. Şi fără să încerce măcar a-şi ascunde repulsia. Mă ia cu călduri. Încep să mă simt, deodată, ţigancă. Sentiment cere detalii, intervin şi eu, cu aceeaşi politeţe. Ni se răspunde în vârful limbii. Sec, parcă arătându-ne uşa. „O carte de vizită, un număr de contact aveţi? De la birou, nu neapărat al dumneavoastră“, îndrăznesc, zâmbind, deşi pe dinăuntru tremur nervos. Costumul nu face nici o cută în vreme ce degetele fine zgârie un colţ de hârtie. Salutăm şi ne îndreptăm spre ieşire, însoţiţi de ochii vizibil dezgustaţi ai clienţilor. Îmi vine să plâng, să ţip, să îi jignesc pe toţi pentru albeaţa pielii care le dă dreptul să ne umilească. Nu o fac, însă. Afară, desfac biletul. „500 mp“. Atât. Îl mototolesc în mână, înjurând printre dinţi. Ţigăneşte.

Evitarea şi scârba

Fustele mele eliberează strada. Trecătorii mă evită de la distanţă, îmi ocolesc privirea. Nu ca şi cum n-aş exista, ci tocmai pentru că exist. Încerc să par relaxată, senină, deşi ostilitatea este evidentă. În drum, mă opresc să iau nişte covrigi. Aleg o patiserie modestă, pe o străduţă centrală, cu mulţi studenţi şi trecători obişnuiţi la coadă. Mă aşez şi eu, ca oricare, numărându-mi banii în palmă. Când, surpriză! Femeia din faţă se înghesuie în cel dinaintea ei, puştiul din stânga - în perete, iar bărbatul venit în urma mea păstrează o distanţă aproape neruşinată. Ciudat, îmi zic, şi încerc să-mi miros subtil bluza, deşi ştiu perfect că hainele sunt curate, ba chiar, neputându-mă abţine, am folosit şi astăzi puţin din parfumul cu iasomie şi ambră pe care îl port la mine în mod obişnuit. Nimic suspect deci în ceea ce priveşte starea de curăţenie personală. Atunci?
Ajung la tejghea şi cer politicos doi covrigi. Doar o privire aruncată prin deschizătura termopanului şi, în doi timp şi trei mişcări, îmi sunt azvârliţi pe geam covrigii. Fără pungă, fără sfoară şi foarte fierbinţi.

Neîncrederea

Zic să încerc şi într-un loc mai simandicos - spre exemplu, un magazin elegant, cu ştaif, de pe A.I. Cuza. Poate aici personalul este mai educat, gândesc, stilat, uns cu toate alifiile. Intru, cu Sentiment înainte, aşa cum ar face orice ţigancă serioasă plecată la cumpărături - obligatoriu cu bărbatul. De o parte şi de alta, stau rânduite haine elegante, din materiale fine, aranjate în funcţie de cele patru-cinci culori disponibile. Printre ele, trei vânzătoare îşi fac în tăcere de lucru. Le urmăresc pe sub basma, în vreme ce atac un sector opus lui Sentiment. Una dintre dudui mă urmează de la distanţă, părând că aranjează hainele pe umeraşe, dar fără să mă scape din ochi. A doua stă chiar lângă Sentiment, întrebându-l amabil cu ce-l poate ajuta. Iar ultima stă la tejghea, în mijlocul încăperii, supraveghind toată mişcarea din magazin. Prelungesc cu câteva minute jocul. Oriunde m-aş opri, duduia îşi găseşte de lucru chiar în preajma mea. La fel şi „umbra“ lui Sentiment. Situaţia mă irită. Toţi poartă masca politeţii, dar e limpede ca lumina zilei că sunt cu ochii pe noi. Deşi nu puţim. Nu înjurăm, nu strigăm. Nu furăm. Doar purtăm nişte haine ţigăneşti... În cele din urmă, plecăm, cu acelaşi sentiment amar al umilinţei.

... şi agresarea

Clădirea vastă a Universităţii îmi dă idei. Ce-ar fi să încerc? În fond, Universitatea ar trebui să fie deschisă tuturor celor care doresc să înveţe. De ce nu şi unei ţigănci?... O iau pe intrarea din dreapta, cea principală fiind închisă. Merg în urma unor tinere superaranjate, superelegante, superblonde. Şi încerc să le imit: urc treptele cu siguranţă, înfruntând aproape zâmbind atmosfera uitată de ani buni. Brusc, sunt trezită din visarea la vremurile de demult: de undeva, din neant, cineva mă opreşte dur, proţăpindu-se în faţa mea mitocăneşte. Mă ia prin surprindere. Fără uniformă de pază, mic de statură, cu aproape patru clase oglindite în sclipirea ochilor, jumătatea de bărbat mă ia la rost agresiv, fără nici o introducere. „Un' te duci?“. „Bună ziua. Am nişte treabă înăuntru“. „Ce treabă?“. „Trebuie să merg la secretariatul ISE-ului“. „Pentru?“. „Pentru o adeverinţă, dacă nu vă supăraţi...“ Mitocanul mă măsoară din cap până-n tălpi, trage o flegmă alături şi decide, cu importanţă. „Hai, da' repede!“. Mă conformez şi, cu pas întins, intru în clădire. Vocea din spate mă asigură că nu merg singură: „La stânga, în capăt la dreapta, apoi a doua uşă pe dreapta“. Dau în culoarul principal. Îmi pun ambiţia şi mă prefac că o iau la dreapta, dar un braţ mă smuceşte fără milă. „Fă, nu ţi-am spus la stânga?“ şi mă întoarce dur în direcţia opusă. Tac, cerându-mi cu umilinţă scuze. Ajung. Încerc uşa secretariatului. „E încuiată. Nu mai e nimeni. Ce, credeai că intri când vrei tu?“, râde satisfăcut Patru Clase. Şi mai trage o flegmă. Mă uit la el, dorindu-mi să fiu ţigancă de-adevărat, măcar în momentul acela. Plec. Ajung la răscruce: în dreapta e ieşirea, în faţă se întinde Universitatea. Strângând din dinţi, mai fac o încercare - merg înainte, fără să mă opresc. Piticania e după mine, însă. Iar de data asta pare hotărât să-mi dea o lecţie. Mă smuceşte de braţ, mă împinge, mă trage după el, congestionat de furie şi cu înjurături scuipate în ceafă. „Domnule, staţi puţin, dar ce-am făcut, de ce mă bruscaţi?“. „Aduc paza, jegoaso, ieşi afară, ...mă-tii de ţigancă, cu copiii şi neamul tău, că te joc în picioare!“. Sunt târâtă spre uşă, împinsă pe scări. De jur-împrejur, toţi ochii sunt pe mine. Dezgustaţi, oripilaţi, îngroziţi. De fustele şi basmaua mea, de ceea ce reprezint doar prin hainele creţe. Caut în zadar - nici o privire compătimitoare, înţelegătoare. „Dar nu am făcut nimic, de ce vă purtaţi aşa?“, bâigui dezorientată, în vreme ce braţul mă strânge dureros, iar înjurăturile curg peste mine. Abia când ajung la prima treaptă, strânsoarea slăbeşte. „Gata, domnule, vă rog, lăsaţi-mă, scuzaţi-mă, plec. Bună ziua“. Şi cobor, cu lacrimile în gât. „Doamne, fă-mă ţigancă. Doar acum!“, mă rog, încercând cu disperare să nu plâng. Şi ies în stradă fără să mai văd nimic. Fără să mai aud, fără să mai simt.