Drăgaica – un obicei agrar dispărut

Există în cultura noastră populară numeroase rituri şi obiceiuri care ne dezvăluie aspecte fundamentale ale modului de viaţă pe care înaintaşii noştri l-au dus în cursul istoriei. Un loc de frunte între acestea îl deţin riturile şi obiceiurile diferitelor ocupaţii tradiţionale: vânatul şi pescuitul, agricultura şi păstoritul. Rituri şi obiceiuri au generat sau şi-au adoptat odinioară toate îndeletnicirile, deoarece în mentalitatea arhaică şansele de reuşită ale omului depindeau în ultimă instanţă de măsura în care reuşea să îmbuneze, să-şi facă favorabile forţele supranaturale şi să le îndepărteze pe cele malefice. Numai că nu toate îndeletnicirile au generat sau au cauzat acelaşi număr de rituri şi obiceiuri, după cum nici amploarea şi nici complexitatea lor nu au fost aceleaşi. Cele mai numeroase şi mai impunătoare sunt cele generate de agricultură, de plugărit şi faptul se explică atât prin caracterele mediului folcloric producător (satul de tip adunat, cu o intensă viaţă colectivă), cât şi prin miracolul oferit de natură, de zeul naturii care moare şi învie. Într-o măsură mai mare decât alte îndeletniciri, agricultura pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze din viaţa culturilor.

În tradiţia folclorică românească riturile şi obiceiurile agrare domină net în comparaţie cu toate celelalte. Faptul acesta constituie un indiciu despre modul de viaţă sedentar, deplin aşezat, pe care l-a dus în trecutul său poporul român, singurul care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze asemenea manifestări. Riturile şi obiceiurile agrare atestă vechimea şi continuitatea agriculturii pe aceste locuri.

Printre obiceiurile agrare tradiţionale, un loc aparte îl ocupă „Drăgaica”, obicei de sorginte străveche, care în trecut a avut un rol mult mai important în viaţa satului decât în prezent. Termenul „Drăgaică” denumeşte nu numai obiceiul, dar şi sărbătoarea care coincide cu Naşterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creştin.

Întâia consemnare a acestui obicei „Drăgaica” o datorăm lui Dimitrie Cantemir, care i-a dat o interpretare mitologică. El face o descriere destul de amănunţită a obiceiului. Astfel, marele savant cărturar moldovean spunea: „După cum se vede, prin ea (Drăgaică) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai – marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani”.

A doua consemnare a obiceiului o face, la patru ani după Dimitrie Cantemir, Anton Maria del Chiaro, care adaugă noi informaţii cu privire la Drăgaică, în forma ei muntenească: „...este curios, spectacolul pe care obişnuiesc să-l facă în ziua de Sf. Ion, când câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând însă în haine de fată, ţine în mână o sabie goală şi colindă în felul acesta ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sf. Înainte Mergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români Drăgaică”.

La 1867, într-o notă din Mitologia (prescurtată) a lui Dimitrie Iarcu, vorbindu-se despre „Cerera sau Dimitra” se spune: „Drăgaica şi Paparuda nu sunt altceva decât Cerera romană. O jună fată joacă cu spice în mână, mai cu seamă prin mirişti la apropierea secerişului”.

Din punctul de vedere al folcloristului Ovidiu Bârlea, Drăgaica apare ca „...o rămăşiţă din practicile antice prin care zeităţile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile”. Ca şi alţi cercetători, O. Bârlea stabileşte o egalitate între „Drăgaică” şi „Sânziene”.

Drăgaica sau Sânzienele este o străveche sărbătoare populară peste care s-a suprapus la un moment dat sărbătoarea creştină a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea creştină păstrează însă variate manifestări folclorice de evidentă origine arhaică. Până la mijlocul secolului trecut, Drăgaica era o sărbătoare importantă în viaţa satelor noastre. În această zi oamenii nu lucrau deoarece, potrivit credinţei populare, în ziua aceasta însuşi soarele se odihneşte, fiind mai strălucitor ca oricând. Se credea că soarele a obosit pe cer şi trebuie să se odihnească şi ca urmare, cucul încetează să mai cânte, florile îşi pierd mirosul, ziua începe să se micşoreze iar noaptea să „crească”. Sărbătoarea Drăgaicei (Sânzienelor) marchează prin urmare o dată importantă în calendarul popular: ea coincide aproape cu solstiţiul de vară (21 iunie), cu „marea răscruce în cursa soarelui” şi acoperă astfel, ca toate solstiţiile şi echinocţiile, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor şi a morţilor, dominată de primejdii, de ameninţarea spiritelor malefice dar şi de multiple posibilităţi de intervenţie cu succes în firea şi mersul lucrurilor.

Această sărbătoare conţine şi diverse practici care interesează medicina şi farmacologia magică şi empirică. Acum se culeg florile numite drăgaice sau sânziene ce se folosesc pentru vindecarea diferitelor boli dar şi împotriva moliilor sau ploşniţelor. Florile de drăgaică au şi un rol apotropaic, ferindu-l pe om „de toate relele” şi aducându-i noroc în casă. Tot aceste flori au rol fertilizator pentru grădini şi câmpuri. Însemnătatea magică a sărbătorii ni se dezvăluie şi în credinţa conform căreia acum se fac cu succes „descântece de întors inima”, adică de împăcare a două persoane certate.

Sărbătoarea Drăgaicei stă însă şi sub zodia unor forţe malefice care bântuie lumea. De aceea trebuie să fie respectată, sărbătorită. Astfel, „drăgaica”, acea fiinţă fantastică asemănătoare ielelor , ce domină Rusaliile, poate „lovi” ca şi acestea, producând îmbolnăvirea celor ce se abat de la normele de conduită îndătinate.

Însă foarte important este faptul că sărbătoarea Drăgaicei se ţinea mai ales cu scopul de a apăra holdele, semănăturile, de diferitele calamităţi ale naturii. Această sărbătoare cumulează prin urmare manifestări folclorice complexe, de esenţă şi finalitate deosebite. Ele privesc atât viaţa omului şi animalelor, cât şi viaţa câmpurilor şi semănăturilor, având aşadar şi un puternic caracter agrar. Acesta este contextul în care se înscrie obiceiul Drăgaica, care la începuturi avea locul de desfăşurare în mijlocul holdelor, iar mai aproape de zilele noastre în cadrul satului, practicându-se asemenea colindatului şi mai ales asemenea Căluşului. Însă, spre deosebire de diversele forme de colindat şi de Căluş în care protagoniştii aparţin sexului masculin sau şi fetele şi flăcăii au o pondere aproximativ egală, Drăgaica este practicată de fete, asemenea Paparudei. Numai că, în vreme ce protagonistele acesteia din urmă sunt fete „curate”, aflate încă în stare de puritate spituală (sub 13 ani), cele implicate în obiceiul Drăgaica sunt fecioare la vârsta ce premerge căsătoriei.

Putem spune că acest obicei reprezintă o manifestare a fetelor fecioare din mai multe sate învecinate, având în centrul lor pe cea mai frumoasă dintre ele, care devine „regina holdelor”, aleasă de ele însele. Îmbrăcate strălucitor şi purtând diferite podoabe, fetele se desfăşurau cântând şi dansând şi, uneori, simulând lupte voiniceşti, prin holdele ce dădeau în pârg. Drăgaicele colindau şi satul, erau primite în gospodării, cu credinţa că vor alunga spiritele rele.

În mentalitatea arhaică, „regina” reprezenta spiritul grâului. Este vorba de fapt de asimilarea existenţei umane cu viaţa vegetală sau invers, iar în acest cadru al gândirii arhaice, fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină care se influenţează reciproc. Totodată, obiceiul reprezenta un demers magic menit să ajute coacerea, maturizarea în bune condiţii a bobului, pregătind astfel începutul seceratului. Drăgaica reprezintă o tipică formă de magie prin analogie şi deopotrivă prin contact. Bobul trebuia să se împlinească, să se maturizeze asemenea fetelor aflate în pragul căsătoriei şi care, tocmai în acest scop, străbăteau holdele, cărora le transmiteau astfel condiţia, statutul lor. Aşa cum reiese din cele descrise mai sus, la nivelul mentalităţii populare arhaice există o afinitate ce nu poate fi ignorată între protagonistele obiceiului, fete fecioare, aflate în pragul căsătoriei şi holdele ce dau în pârg.

În acestă zi, fetele mergeau pe câmp să culeagă flori de sânziene, folosite la ceaiuri şi pentru a vindeca durerile de spate. Tot acum oamenii căutau şi culegeau „iarba fiarelor”, care nu creştea oriunde, înflorea numai în noaptea de Sânziene şi avea puteri miraculoase. Femeile care doreau să aibă copii purtau flori de sânziene la brâu în ziua de Drăgaică, deoarece se credea că acestea aveau rol fertilizator şi apotropaic, ferindu-le de rele.

Drăgaica a fost cunoscută în toate satele judeţului Olt, dar începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea a fost mai rar întâlnită şi cu timpul a dispărut. În judeţul Olt, această sărbătoare se mai păstrează astăzi într-o singură localitate, Ipoteşti, comună din apropierea Slatinei. Aici se organizează la 24 iunie şi un bâlci la care participă şi locuitorii din satele vecine.

Alături de alte obiceiuri, Drăgaica se înscrie printre manifestările populare tradiţionale semnificative, atât din punctul de vedere al mentalităţii care a generat-o cât şi a bazei sale etnografice, fiind un interesant rit agrar de etapă. Se mai păstrează doar amintirea obiceiului, fără a se mai practica.
Claudia Balaş
Muzeograf