Relieful
Oltenia este situată în sud-vestul României, fiind cuprinsă între coordonatele geografice de 43°43' la Gura Oltului şi 45°23' la Parâng, latitudine nordică, şi 22°24' la Orşova şi 24°48' la Gura Oltului, longitudine estică. Delimitată la nord de Carpaţii Meridionali şi la est de râul Olt, iar spre sud-vest de fluviul Dunărea, Oltenia constituie prin condiţiile sale de relief, climă, sol etc. o unitate bine definită.
Deşi cu o suprafaţă de circa 20.300 km2, deci aproape de 11 ori mai mică decât cea a ţării, Oltenia înglobează toate formele de relief, care se succed de la nord spre sud: zona muntoasă, dealurile subcarpatice, Podişul Getic, câmpia şi luncile Dunării.
Din punct de vedere al altitudinii, relieful Olteniei variază de la 23 m (în lunca Dunării, la Corabia) la 2518 m (în Munţii Parâng). Între aceste limite se înscriu principalele mari unităţi geo-morfologice: munţi, dealuri, podiş şi câmpie.
Activitatea orogenetică a dat naştere la creste şi spinări domoale. Spre nord, zona muntoasă a Olteniei este reprezentată prin cununa Carpaţilor Getici, cu o prispă denumită „Platforma Gornoviţa”, care se lărgeşte în Podişul Mehedinţi.
Munţii Carpaţii Meridionali se întind ca un arc din Valea Jiului până în defileul Dunării. Situată între Olt – Jiu – Cerna - Dunăre, zona muntoasă a Olteniei se diferenţiază în două grupe: grupa Parâng, între Olt şi Jiu, cu munţii Căpăţânii, Lotrului şi Parâng, şi grupa Godeanu, între Jiu şi Dunăre, cu munţii Vâlcan şi Mehedinţi, în care predomină şisturile cristaline, apărând ca un relief înalt şi masiv, particularitate nemaiîntâlnită în Carpaţii româneşti.
Zona muntoasă a Olteniei este alcătuită din munţi înalţi şi masivi, ei fiind constituiţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline, micaşisturi etc. ce sunt străbătute de puternice masive de granite şi pegmatite, cu vârfuri şi creste ce depăşesc 2000 m altitudine. Înălţimea maximă se întâlneşte în vârful Mândra (2518 m) ce se situează, din punct de vedere altitudinal, pe locul al treilea în Carpaţii Meridionali[1].
Calcare răzleţe apar în munţii Căpăţânii, Vâlcanului şi Mehedinţi, în aceştia din urmă întâlnindu-se forme carstice concretizate în creste abrupte, doline, hornuri, văi înguste, defileuri, ponoare, chei, peşteri.
Din punct de vedere morfologic, Carpaţii dintre Dunăre şi Olt apar destul de unitari. Analizaţi mai amănunţit, se constată că masivul Parâng conţine nenumărate vestigii ale glaciaţiei cuaternare, reprezentate prin căldări sau circuri glaciare, lacuri şi văi cu profilul transversal în formă de „U”. Din salba glaciară a Parângului, lacul Gâlcescu este cel mai mare. Tot în regiunea Olteniei se mai află Lacul Mare, Slăveiul, Zănoaga şi altele. Dintre văile glaciare ale Parângului face parte şi valea Lotrului, considerată glaciară pe o lungime de 7 km, începând de la Lacul Gâlcescu.
Munţii Căpăţânii şi Vâlcanului cuprind întinse suprafeţe de denundaţie, în timp ce Munţii Mehedinţi cu Podişul Mehedinţilor, prin relieful carstic dezvoltat şi de mică înălţime, se aseamănă cu grupa Carpaţilor Occidentali.
Grupul Carpaţilor Meridionali din Oltenia este împărţit în două jumătăţi aproape egale de apele Jiului, generând prăpăstiosul defileu. În afară de defileul Jiului, Carpaţii Meridionali mai sunt străbătuţi de defileul Dunării. Se mai poate aminti Pasul Vâlcan, care la o altitudine de 1600 m face posibilă trecerea între Oltenia şi Transilvania.
Prin vârfurile care în multe cazuri trec de 2000 m (Cârja, Gruiul, Setea Mare, Mohorul, Lespezi, Dengherul, Păpuşa, Galbenul, Micaia şi altele) şi mai ales prin vârful Parângul Mare, cu o înălţime de 2518 m, masivul Parâng constituie unul dintre cele mai importante noduri orohidrografice din Carpaţii Meridionali.
În zona masivului Parâng, lanţul carpatic atinge cea mai mare lărgime, de circa 91 km, aproape jumătate pe teritoriul Olteniei şi este reprezentat prin mai multe culmi cu aspect digitiform. Spre nord-vest pleacă culmile Munţilor Sebeşului, spre nord-est Munţii Cibinului, în partea central-estică Munţii Lotrului, iar către sud-est Munţii Căpăţânii, între care s-a intercalat încă din levantin valea Lotrului.
Munţii Vâlcanului, cu vârfuri mai domoale, care nu ating 2000 m, prin Muntele Oslea, fac legătura cu nodul orohidrologic al Godeanului.
Spre vest, pantele domoale dar frământate ale Mehedinţilor şi Cernei se curbează spre cotul Dunării. Fenomenele carstice din dreapta Jiului se amplifică la un nivel superior în Podişul şi Munţii Mehedinţi. Astfel, cheile Sohodolului şi Bistriţei din Munţii Vâlcanului se continuă spre sud-vest cu formaţiuni carstice de o amploare nemaiîntâlnită în Oltenia[2].
Lanţul de munţi se continuă spre sud cu zona sub-carpatică, care reprezintă o unitate de trecere între Carpaţi şi podiş sau câmpie, având o structură cutată şi un relief ce se aseamănă mai mult cu cel de podiş. Subcarpaţii Olteniei sunt un ansamblu de culmi cutate, de ei fiind legate „depresiunile subcarpatice”. Subcarpaţii Olteniei sunt dispuşi, ca şi întregul lanţ subcarpatic, paralel cu zona muntoasă.
Versantul sudic al Carpaţilor dintre Dunăre şi Olt coboară brusc în Depresiunea Subcarpatică, ce se întinde de la vest la est pe direcţia Baia de Aramă – Tismana – Târgu Jiu – Baia de Fier – Polovragi – Horezu şi Râmnicu Vâlcea. Spre sud, urmează şisturi deluroase cu panta lină, care se întind spre zonele de câmpie pe linia Slatina – Craiova – Pleniţa.
La origine, Subcarpaţii Getici aparţineau, din punct de vedere geomorfologic, împreună cu Podişul Getic, de aceeaşi mare unitate geografică, Piemontul Getic. Din cadrul Piemontului Getic s-au separat cu timpul, de la nord la sud, următoarele subunităţi bine individualizate: Subcarpaţii Getici, Podişul Getic, Câmpia piemontană înaltă, care domină Câmpia Dunării şi care este alcătuită în Oltenia vestică din terasele acestui fluviu.
La sud de Subcarpaţi se întinde Podişul Getic, care începe la râul Dâmboviţa şi se continuă până la Drobeta-Turnu Severin. Acest podiş este separat de munţi, între Olt şi Motru, prin zona subcarpatică, iar între Motru şi Dunăre intră direct în contact cu muntele. În Oltenia, Podişul Getic are limite inferioare spre câmpie pe linia Drobeta-Turnu-Severin – Pleniţa – Radovan – Craiova – Balş – Slatina, înclinându-se în general de la nord la sud ca un acoperiş de casă, de la 500-600 m altitudine, spre nord, la 150- 200 m altitudine spre sud. Acest podiş este format din dealurile Motrului, Jiului şi Olteţului, iar la sud de câmpia colinară a Desnăţuiului şi Tesluiului.
Întreaga regiune este străbătută de o reţea de ape cu văi transversale: Oltul, Gilortul, Jiul şi Motrul.
În continuarea Podişului, până la Dunăre, se situează Câmpia Olteniei, destul de unitară ca întindere şi complexă ca morfologie şi morfogeneză. Ea se întinde de-a lungul Dunării şi s-a format prin acumulare de depozite sedimentare, în majoritate de origine carpatică, şi apoi balcanică, la care s-au adăugat sedimente eoliene, adică loessul. Câmpia Olteniei, cu înălţimi de la 30 m până la 200 m, se împarte în trei subunităţi: Câmpia Vestică, Câmpia Estică şi Câmpia Centrală. Câmpia Vestică este cuprinsă între Dudaşul Schelei Magheru şi Drincea; Câmpia Estică sau Câmpia Caracal – subîmpărţită în mai multe zone, se întinde între Olt şi Jiu, iar Câmpia Centrală prezintă caracter de tranziţie între primele două subunităţi şi este situată între Drincea şi Jiu, cuprinzând unităţile Dârvani, Băileşti şi Segarcea.
Câmpia Olteniei se caracterizează prin aceea că este constituită mai ales din zone interfluviale şi terase fluviatile, acoperite cu loess, de mare orizontalitate, particularitate explicată prin aceea că este o câmpie maritimă – lacustră. Ea are o lăţime redusă (16 km) la Pleniţa şi se lărgeşte spre Olt, atingând la Caracal 65-75 km. În câmpie se cuvine să menţionăm prezenţa unor suprafeţe întinse de nisipuri, unde nu lipsesc dunele.
În sectorul Olteniei, lunca Dunării adăposteşte mai multe bălţi: Rast, Bistreţ, Nedeia[3].
Apele
În Oltenia se găsesc numeroase ape curgătoare şi lacuri. Râurile coboară tumultoase din munţi, traversează domol Depresiunea subcarpatică olteană şi Podişul Getic, ca apoi, şerpuind liniştite în câmpie, să se verse în Dunăre.
Jiul, cu o lungime de 349 km din care 285 km în regiunea Oltenia, şi afluenţii lui formează un mare bazin hidrografic în partea centrală a Olteniei[4].
Cursul râului drenează versanţii sud-vestici ai Carpaţilor Meridionali, apoi partea vestică a Piemontului Getic şi o bună porţiune din Câmpia Română. Munţii ocupă 35% din bazinul Jiului, regiunea deluroasă 65%, iar câmpia 10%[5].
Se formează din Jiul de Vest, care îşi are obârşia pe teritoriul comunei Câmpul lui Neag, dintre Retezat şi Vâlcan, şi Jiul de Est, care îşi colectează apele de la poalele Parângului şi ale Munţilor Sebeş. Cele două firişoare de apă se unesc lângă satul Iscroni (la sud de Livezeni). După ce străbate lanţul carpatic prin defileul Surduc-Lainici, curge liniştit la Bumbeşti, coborând apoi prin Subcarpaţi şi peste Podişul Getic, în câmpie pentru a se vărsa în Dunăre la Bechet.
Jiul are ca principali afluenţi: Motrul (123 km), Gilortul (107 km) şi Amaradia (103 km) în partea inferioară a bazinului, în timp ce din partea superioară colectează apele Tismanei, Bistriţei, Sohodolului şi Şuşiţei.
Oltul pătrunde pe teritoriul regiunii Oltenia la Osica de Sus. El se varsă în Dunăre la Izlaz, după ce iese din regiunea Olteniei la Giuvărăşti. Olteţul, cu numeroasele sale ape, şi Tesluiul sunt afluenţii principali ai Oltului.
Artera cea mai importantă rămâne Dunărea, care primeşte mulţi afluenţi de la vest la est, după cum urmează: Bahna, Topolniţa, Blahniţa, Deznăţuiul, Jiul şi Oltul. Dunărea udă pământul Olteniei pe o distanţă de peste 300 km. Ea îşi face intrarea în aval de confluenţa cu Cerna, străbătând calcare jurasice şi cretacice şi formând cu ajutorul afluenţilor săi ostroave şi insule[6].
Alcătuirea geologică
Din punct de vedere geologic, Oltenia se împarte în trei unităţi: lanţul Carpaţilor Meridionali ai Olteniei, Podişul Getic şi Câmpia Olteniei.
Referitor la structura petrografică a lanţului muntos, majoritatea masi-velor sunt alcătuite din şisturi cristaline (gnaisuri, şisturi sericitoase şi filitoase), străbătute de puternice masive de granite şi pegmatite (la Tismana, Suşiţa, Coasta lui Rusu, Urdele, Baia de Aramă, Valea Olteţului, Cerna).
Depozitele sedimentare ale Podişului Getic au un caracter petrografic foarte diferit. Se pot întâlni conglomerate, calcare organogene, cu resturi fosile, gresii, pietrişuri, marne şi argile vinete, nisipuri foarte bogate în fosile, în special moluşte din era terţiară.
Câmpia Olteniei este formată la suprafaţă din depozite exclusiv cuaternare de loess, aluviuni de pietrişuri şi nisipuri aduse de râuri. Depuse în lungul văilor, ele formează şesuri sau lunci aluvionare. Pentru partea de sud a Câmpiei Olteniei sunt caracteristice dunele „mişcătoare”, nisipoase, care altădată produceau mari pagube locuitorilor de pe aceste meleaguri. Astăzi nisipurile din această zonă sunt fixate prin culturile de pomi fructiferi şi viţă-de-vie, prin păduri de salcâmi etc.[7]
Clima
Oltenia are o climă temperat-continentală, variind de la nord la sud. Complexitatea reliefului determină un climat cu o mare varietate de nuanţe. În partea de vest se fac simţite influenţe mediteraneene, la est iernile sunt reci. În nord, pe munţi, este un climat umed, cu ierni aspre în zona subcarpatică şi cu ierni foarte aspre pe culmile cele mai înalte.
Climatul cel mai blând se găseşte în părţile Tismanei, Tr. Severin şi Orşovei, unde creşte o vegetaţie cu nuanţe mediteraneene (păduri de castan, păduri de liliac sălbatic).
În general, clima Olteniei este simţitor mai blândă decât în restul ţării, aceasta datorită atât influenţelor mediteraneene, cât şi adăpostului pe care îl oferă Carpaţii Meridionali.
Vânturile dominante sunt: crivăţul din est, austrul din vest şi băltăreţul de la sud. Ele au o viteză de 26 km pe oră[8].
În concluzie, putem afirma că unitatea reliefului Olteniei, reţeaua hidrografică, clima, bogăţiile solului şi subsolului au contribuit şi au asigurat dezvoltarea unitară etnolingvistică şi culturală a strămoşilor românilor şi apoi a românilor care locuiesc în acest spaţiu din cele mai vechi timpuri.
[1] Bogdan Bobârnac, Mircea Popescu, Dumitru Cârţu, Rezervaţii şi monumente ale naturii din Oltenia, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1984, p.17-18
[2] ***, Oltenia.Ghid turistic al regiunii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p.5-7
[3] B. Bobârnac, M. Popescu, D. Cârţu, op. cit., p.18-20
[4] ***, Oltenia.Ghid …, p.10
[5] Ion Preda, Dan Pasere, Valea Jiului de la izvoare până la vărsare, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p.9
[6] ***, Oltenia.Ghid …, p.10
[7] Ibidem, p.8, 9
[8] Ibidem, p.9
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu