Lache Găzaru - Lăutarul din Desa

Lache Găzaru (Mihai Constantin, după numele de familie) s-a născut în anul 1915 în comuna Poiana Mare, din judeţul Dolj.
Ulterior s-a mutat în satul Desa, care aparţinea aceleiaşi comune. Porecla i s-a tras din cauza tatălui: “Aşa m-a poreclit toate comunele, umbla ăla bătrânu’ cu gaz, iera şî viorist, şî după ce s-a prăpădit mi-a zis şlumeaţ mie: mă, ăsta i-a lu’ Găzaru, Lache Găzaru; cum îţ’ spusăi, tata lua gazu’ de la depou de la Calafat, de la Poiana, umbla prin saturi; îi da mâna să-l vândă: te duci, ai şi tu un franc la kilă, cum iera pi-atunci”.
Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: “Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsîp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce”; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: “Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!”.
Tradiţie. Lache a moştenit tradiţia lăutăriei de la bunicul şi de la tatăl său; ambii viorişti vestiţi în zonă: “bunicul a fost viorist «special», n-a egzistat altu’ ca iel şi tata tot viorist, bun, sigur, şi gurist”; “cânta mai bine ca mine, dacă trăia mă-nvăţa mai bine”.
A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost “slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra”. A deprins lăutăria de nevoie, “să-nvaţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic” şi, cu toate acestea, i-a plăcut: “Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!”. Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani (la data informaţiilor culese pe teren de cercetătorii Alexandru Amzulescu şi Ovidiu Bârlea, în anul 1951). Acesta l-a învăţat timp de trei ani, câte două ore pe zi, inclusiv duminicile, la hore, performând, la început “numa’ cu vioara, hore uşoare, ăla bătrâne nu mi le-arăta, le cânta la nuntă, după ce veniam, mă punea să le cânt, mă-drepta unde greşiam, cuvintele ce rămânea afară”. În cele din urmă, după o jumătate de an, a cântat cu el alături: “Am cântat doi ani jumate complect”. Lache a învăţat toate cântecele după auz; bătrânul “li spunea vorbele, pe urmă făcea melodia; la cele bătrâneşti le prindea dacă le auzea de câte două, trei ori; când greşea, îl îndrepta”. De la vârsta de 21 ani, Lache a început să cânte singur, pe cont propriu.
Armata. Un moment important în viaţa lui Mihai Constantin l-a constituit armata: stagiul la Calafat, concentrat în Puchiş (Sălaj) trei luni, apoi alte trei luni la Vulturi şi două la Oleştieni (Vrancea) în 1939. A mers până la Stalingrad, fiind rănit şi stând patru luni în spitale din Polonia şi din ţară. În această perioadă a învăţat un cântec nou, “subversiv”: “Cum a mers victorioş nemţî până la Stalingrad (da’ nu mai ie voie să se cânte!)”. După aceea a venit acasă, dar nu a stat mult: doar 15 zile, după care “ne-a concentrat ruşii în 1945, ne-a dat până la Praga, de-acolo la ăştia bătrâni ne-a dat drumu’ acasă pe jos. Am venit o lună de zile pe jos; mâncam pe la civili prin comune”.
Lache a călătorit destul de mult, însă doar în comunele şi localităţile învecinate (Plosca, Bistreţ, Catanele, Negoiu, Rast, Ghidiciu, Piscul Vechi, Tunarii Vechi, Tunarii Noi, Poiana Mare, Nebuna, Ciupercenii Noi, Smârdan, Nisipeni, Ciupercenii Vechi, Calafat), participând la nunţi, hore, hramuri şi sărbători.
Cântecele. Repertoriul stăpânit de Lache demonstrează o foarte pregnantă omogenitate folclorică a zonei: “E tot una; tot acelaşi joc îl ştie în toate satele”. Cântecele bătrâneşti, aflate la mare cinste, erau frecvent întâlnite în mai toate satele, “de la Bistreţ până la Tunari”, fiind solicitate tuturor lăutarilor. Acestea erau şi preferatele lui Lache: “Să stea omu’ cu mâna la falcă s-asculte”. Câteva titluri din repertoriul lui Mihai Constantin oferă o imagine sumară, dar semnificativă asupra complexităţii baladei ca gen care înglobează un adevărat conglomerat de elemente specifice: Şarpele, Manolea, Sărăcuţ de mic de mine (Ciobanul care şi-a băut turma), Ioane, Ioane-al meu, Milea, Ilincuţa Şandrului, Sfânta Vinerea, Gerul ş.a.
Formaţiile instrumentale cuprindeau, pe vremea lui Lache Găzaru, formule variabile numeric, de la doi instrumentişti (vioară şi cobză), trei (două viori şi o cobză sau vioară, cobză, acordeon), patru (două viori şi două cobze), şase (două viori, două cobze, acordeon, clarinet sau trei viori, două cobze, clarinet, sau trei viori, două cobze, acordeon), şapte (două viori, două cobze, două acordeoane, o cântăreaţă) şi altele, ajungând uneori până la zece lăutari.
Profesorul Alexandru Amzulescu îl considera pe Mihai Constantin un model pentru evidenţierea stilului “precipitat”, impresionând prin temperamentul dinamic, expansiv şi prin dăruirea totală a “zicătorului”, dublate de o foarte sugestivă mimică şi gestică, adecvate evoluţiei subiectului narativ al cântecelor sale.

Material preluat din Jurnalul Naţional.

Restul articolelor despre Lache Găzaru le găsiţi aici:

Nunta la Dunăre
Eroii lui Lache
Rapsodul, fiu al poporului
Improvizaţii
Stradivariusul nu-i bun, naşule!
Al dracu’ e omu-n lume
Povestitorul