Legenda întemeierii satului Valea lui Pătru

Cum fiecare sat are povestea lui în legătura cu numele şi naşterea sa ca indentitate populară, noi vă prezentăm legenda apariţiei satului Valea lui Pătru.

Povestea satului Valea lui Pătru merge în timp cam acum două sute de ani, când, spune-se, haiducul Pătru, om aprig şi cu dare de mână ar fi ajutat oamenii să îşi facă locuinţe în jurul Bisericii dintr-un lemn, lânga dealurile împădurite, unde avea han o femeie frumoasă pe nume Rada. Acolo, în locurile care şi azi poartă numele de Valea Radii, se adunau muşterii spre a se odihni după drum şi oamenii locului spre a se destinde după muncă. Bătrânii povestesc cum că într-o zi acolo la han ar fi dat năvală turcii, luând în robie toţi oamenii ce îi găsiseră plus pe o fată foarte frumoasă care era, zice-se, ibovnica lui Pătru. Haiducul ar fi urmărit cu ceata lui de viteji pe turci până la Podul Brestei, aproape de Craiova şi acolo, ar fi luptat crâncen eliberând oamenii.El a pierit în bătălie, iar sătenii, în memoria lui, au pus numele satului Valea lui Pătru.

Liliana Şipeanu,
director Căminul cultural Scăeşti

Biserica dintr-un Lemn


Detaliu Biserica dintr-un Lemn


Conacul familiei Poenaru, sat Valea lui Pătru

Cultura în stradă

Primăria Craiova a făcut public calendarul amnifestărilor programate a se desfăşura în această vară în aer liber.



sursa:Primăria Craiova

Anuarul "Socec" al României-mari

Versiunea on-line a Anuarului "Socec" al României-mari(2 vol.) pe site-ul Bibliotecii Congresului din SUA.

Volumul I


Volumul 2

Imagini vechi cu insula Ada Kaleh

Drăgaica – un obicei agrar dispărut

Există în cultura noastră populară numeroase rituri şi obiceiuri care ne dezvăluie aspecte fundamentale ale modului de viaţă pe care înaintaşii noştri l-au dus în cursul istoriei. Un loc de frunte între acestea îl deţin riturile şi obiceiurile diferitelor ocupaţii tradiţionale: vânatul şi pescuitul, agricultura şi păstoritul. Rituri şi obiceiuri au generat sau şi-au adoptat odinioară toate îndeletnicirile, deoarece în mentalitatea arhaică şansele de reuşită ale omului depindeau în ultimă instanţă de măsura în care reuşea să îmbuneze, să-şi facă favorabile forţele supranaturale şi să le îndepărteze pe cele malefice. Numai că nu toate îndeletnicirile au generat sau au cauzat acelaşi număr de rituri şi obiceiuri, după cum nici amploarea şi nici complexitatea lor nu au fost aceleaşi. Cele mai numeroase şi mai impunătoare sunt cele generate de agricultură, de plugărit şi faptul se explică atât prin caracterele mediului folcloric producător (satul de tip adunat, cu o intensă viaţă colectivă), cât şi prin miracolul oferit de natură, de zeul naturii care moare şi învie. Într-o măsură mai mare decât alte îndeletniciri, agricultura pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze din viaţa culturilor.

În tradiţia folclorică românească riturile şi obiceiurile agrare domină net în comparaţie cu toate celelalte. Faptul acesta constituie un indiciu despre modul de viaţă sedentar, deplin aşezat, pe care l-a dus în trecutul său poporul român, singurul care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze asemenea manifestări. Riturile şi obiceiurile agrare atestă vechimea şi continuitatea agriculturii pe aceste locuri.

Printre obiceiurile agrare tradiţionale, un loc aparte îl ocupă „Drăgaica”, obicei de sorginte străveche, care în trecut a avut un rol mult mai important în viaţa satului decât în prezent. Termenul „Drăgaică” denumeşte nu numai obiceiul, dar şi sărbătoarea care coincide cu Naşterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creştin.

Întâia consemnare a acestui obicei „Drăgaica” o datorăm lui Dimitrie Cantemir, care i-a dat o interpretare mitologică. El face o descriere destul de amănunţită a obiceiului. Astfel, marele savant cărturar moldovean spunea: „După cum se vede, prin ea (Drăgaică) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai – marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani”.

A doua consemnare a obiceiului o face, la patru ani după Dimitrie Cantemir, Anton Maria del Chiaro, care adaugă noi informaţii cu privire la Drăgaică, în forma ei muntenească: „...este curios, spectacolul pe care obişnuiesc să-l facă în ziua de Sf. Ion, când câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând însă în haine de fată, ţine în mână o sabie goală şi colindă în felul acesta ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sf. Înainte Mergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români Drăgaică”.

La 1867, într-o notă din Mitologia (prescurtată) a lui Dimitrie Iarcu, vorbindu-se despre „Cerera sau Dimitra” se spune: „Drăgaica şi Paparuda nu sunt altceva decât Cerera romană. O jună fată joacă cu spice în mână, mai cu seamă prin mirişti la apropierea secerişului”.

Din punctul de vedere al folcloristului Ovidiu Bârlea, Drăgaica apare ca „...o rămăşiţă din practicile antice prin care zeităţile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile”. Ca şi alţi cercetători, O. Bârlea stabileşte o egalitate între „Drăgaică” şi „Sânziene”.

Drăgaica sau Sânzienele este o străveche sărbătoare populară peste care s-a suprapus la un moment dat sărbătoarea creştină a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea creştină păstrează însă variate manifestări folclorice de evidentă origine arhaică. Până la mijlocul secolului trecut, Drăgaica era o sărbătoare importantă în viaţa satelor noastre. În această zi oamenii nu lucrau deoarece, potrivit credinţei populare, în ziua aceasta însuşi soarele se odihneşte, fiind mai strălucitor ca oricând. Se credea că soarele a obosit pe cer şi trebuie să se odihnească şi ca urmare, cucul încetează să mai cânte, florile îşi pierd mirosul, ziua începe să se micşoreze iar noaptea să „crească”. Sărbătoarea Drăgaicei (Sânzienelor) marchează prin urmare o dată importantă în calendarul popular: ea coincide aproape cu solstiţiul de vară (21 iunie), cu „marea răscruce în cursa soarelui” şi acoperă astfel, ca toate solstiţiile şi echinocţiile, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor şi a morţilor, dominată de primejdii, de ameninţarea spiritelor malefice dar şi de multiple posibilităţi de intervenţie cu succes în firea şi mersul lucrurilor.

Această sărbătoare conţine şi diverse practici care interesează medicina şi farmacologia magică şi empirică. Acum se culeg florile numite drăgaice sau sânziene ce se folosesc pentru vindecarea diferitelor boli dar şi împotriva moliilor sau ploşniţelor. Florile de drăgaică au şi un rol apotropaic, ferindu-l pe om „de toate relele” şi aducându-i noroc în casă. Tot aceste flori au rol fertilizator pentru grădini şi câmpuri. Însemnătatea magică a sărbătorii ni se dezvăluie şi în credinţa conform căreia acum se fac cu succes „descântece de întors inima”, adică de împăcare a două persoane certate.

Sărbătoarea Drăgaicei stă însă şi sub zodia unor forţe malefice care bântuie lumea. De aceea trebuie să fie respectată, sărbătorită. Astfel, „drăgaica”, acea fiinţă fantastică asemănătoare ielelor , ce domină Rusaliile, poate „lovi” ca şi acestea, producând îmbolnăvirea celor ce se abat de la normele de conduită îndătinate.

Însă foarte important este faptul că sărbătoarea Drăgaicei se ţinea mai ales cu scopul de a apăra holdele, semănăturile, de diferitele calamităţi ale naturii. Această sărbătoare cumulează prin urmare manifestări folclorice complexe, de esenţă şi finalitate deosebite. Ele privesc atât viaţa omului şi animalelor, cât şi viaţa câmpurilor şi semănăturilor, având aşadar şi un puternic caracter agrar. Acesta este contextul în care se înscrie obiceiul Drăgaica, care la începuturi avea locul de desfăşurare în mijlocul holdelor, iar mai aproape de zilele noastre în cadrul satului, practicându-se asemenea colindatului şi mai ales asemenea Căluşului. Însă, spre deosebire de diversele forme de colindat şi de Căluş în care protagoniştii aparţin sexului masculin sau şi fetele şi flăcăii au o pondere aproximativ egală, Drăgaica este practicată de fete, asemenea Paparudei. Numai că, în vreme ce protagonistele acesteia din urmă sunt fete „curate”, aflate încă în stare de puritate spituală (sub 13 ani), cele implicate în obiceiul Drăgaica sunt fecioare la vârsta ce premerge căsătoriei.

Putem spune că acest obicei reprezintă o manifestare a fetelor fecioare din mai multe sate învecinate, având în centrul lor pe cea mai frumoasă dintre ele, care devine „regina holdelor”, aleasă de ele însele. Îmbrăcate strălucitor şi purtând diferite podoabe, fetele se desfăşurau cântând şi dansând şi, uneori, simulând lupte voiniceşti, prin holdele ce dădeau în pârg. Drăgaicele colindau şi satul, erau primite în gospodării, cu credinţa că vor alunga spiritele rele.

În mentalitatea arhaică, „regina” reprezenta spiritul grâului. Este vorba de fapt de asimilarea existenţei umane cu viaţa vegetală sau invers, iar în acest cadru al gândirii arhaice, fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină care se influenţează reciproc. Totodată, obiceiul reprezenta un demers magic menit să ajute coacerea, maturizarea în bune condiţii a bobului, pregătind astfel începutul seceratului. Drăgaica reprezintă o tipică formă de magie prin analogie şi deopotrivă prin contact. Bobul trebuia să se împlinească, să se maturizeze asemenea fetelor aflate în pragul căsătoriei şi care, tocmai în acest scop, străbăteau holdele, cărora le transmiteau astfel condiţia, statutul lor. Aşa cum reiese din cele descrise mai sus, la nivelul mentalităţii populare arhaice există o afinitate ce nu poate fi ignorată între protagonistele obiceiului, fete fecioare, aflate în pragul căsătoriei şi holdele ce dau în pârg.

În acestă zi, fetele mergeau pe câmp să culeagă flori de sânziene, folosite la ceaiuri şi pentru a vindeca durerile de spate. Tot acum oamenii căutau şi culegeau „iarba fiarelor”, care nu creştea oriunde, înflorea numai în noaptea de Sânziene şi avea puteri miraculoase. Femeile care doreau să aibă copii purtau flori de sânziene la brâu în ziua de Drăgaică, deoarece se credea că acestea aveau rol fertilizator şi apotropaic, ferindu-le de rele.

Drăgaica a fost cunoscută în toate satele judeţului Olt, dar începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea a fost mai rar întâlnită şi cu timpul a dispărut. În judeţul Olt, această sărbătoare se mai păstrează astăzi într-o singură localitate, Ipoteşti, comună din apropierea Slatinei. Aici se organizează la 24 iunie şi un bâlci la care participă şi locuitorii din satele vecine.

Alături de alte obiceiuri, Drăgaica se înscrie printre manifestările populare tradiţionale semnificative, atât din punctul de vedere al mentalităţii care a generat-o cât şi a bazei sale etnografice, fiind un interesant rit agrar de etapă. Se mai păstrează doar amintirea obiceiului, fără a se mai practica.
Claudia Balaş
Muzeograf

Imagini vechi din Craiova

Imagini vechi din Parcul Romanescu

Despre cule

Două articole mai vechi, însă interesante despre culele din ţara noastră: Culele, în zestrea naţională în România Liberă şi Cula de la Cernăteşti, lăsată în paragină în Expresul de Sud.

Nordul Olteniei: „the land of NO choice“

Un editorial interesant din Gazeta de Sud de Vlad Mixich.

„The Land of choice“ este un picior de plai situat pe-o gură de rai între 43 şi 48 de grade latitudine nordică. Are şi munte, şi mare, şi deltă cu taxă (20 de lei de suflet). Frumuseţile naturale din „The Land of choice“ sunt variate, armonioase şi greu de găsit (se recomandă chestionarea frecventă a localnicilor). Dar ai de unde alege, că nu degeaba eşti turist în România: ţinutul în care ai ce alege.
Undeva în „The Land of choice“ se găseşte o regiune numită Oltenia. Turiştii nu prea îşi îndreaptă privirea în această direcţie, deşi şi aici ar avea de unde alege. Eu am pornit-o spre Horezu, ieşind din Craiova prin Bariera Vâlcii pentru a urma drumul cel mai drept. Deja aveam de ales între sutele de şănţuleţe brăzdate în asfalt de duşmănoasa climă temperat/continentală cu patru anotimpuri din „The Land of choice“. După o vreme am ajuns la Măldăreşti, unde am aflat cu surprindere că există nişte cule. Am cercetat toate ghidurile lucioase despre „The Land of choice“, dar despre cule nu am găsit nimic.

Restul articolului aici.

IMAGINI DE LA SALONUL NAŢIONAL DE FOTOGRAFIE-DOCUMENT DIN CRAIOVA

ŢESTUL –UN ARHAIC CUPTOR MOBIL PENTRU COPT PÂINEA

Câmpia Olteniei, cu terenurile sale foarte fertile a favorizat din cele mai vechi timpuri cultivarea cerealelor. Numeroasele vestigii arheologice, mărturiile scrise ca şi marea mulţime a credinţelor şi obiceiurilor, reminiscenţe ale unor vechi rituri agrare, dovedesc faptul că de milenii, agricultura a fost una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor acestor meleaguri, lucru valabil pentru întregul spaţiul carpato-danubian.

Încă din secolul al V – lea a. Chr., istoricul grec Xenofon notează utilizarea unor „pâini mari dospite” ce se preparau pe aceste meleaguri, iar Plinius cel Bătrân (sec. I p. Chr.) menţionează în Tracia existenţa mai multor specii de grâu şi remarca „pâinea foarte bună la gust” (din mei), în timp ce pe Columna lui Traian sunt reprezentaţi legionarii romani secerând pe ogoarele cultivate de daci.

În secolul al V – lea, Priscus Panites (unul din solii trimişi de împăratul bizantin Theodosius al II-lea la curtea lui Attila) consemnează în notele sale privind locuitorii satelor de pe teritoriul de azi al României că la ospăţ „au pus pe mese pâine”. Mai târziu, Georgios Kedrenos (sec. X) şi Ana Comnena (sec. XI) referindu-se la teritoriile nord–dunărene, amintesc preocuparea locuitorilor de a semăna grâu şi mei. Afirmaţiile lor sunt susţinute de descoperirile arheologice, evidente documente privind dezvoltarea agriculturii şi folosirea cerealelor în alimentaţie: vase de lut cu grâu şi mei, gropi de cereale, râşniţe de piatră, etc., toate aceste documente dovedind că evoluţia agriculturii în spaţiul carpato-danubian a fost neîntreruptă.

În Câmpia Olteniei, viaţa economică a fost dominată de agricultură. Pe teritoriul acestei câmpii este aşezată comuna Fărcaşele, formată din satele: Fărcaşele (Fărcaşu de Sus), Fărcaşu de Jos, Hotărani şi Ghimpaţi. Primele documente scrise care vorbesc despre satele respective datează din secolul al XVI – lea.

Într-un document din 1532–1533, noiembrie 14, apare menţionat satul Hotărani, într-o poruncă pe care o dă Vlad Vintilă lui Stan din Hotărani „să lase în pace satul Muscel (actualul sat Dranovăţ) al mănăstirii Bistriţa”.

Satul Fărcaşu este menţionat documentar în 1583, mai 9, când Mihnea Turcitul întăreşte lui Ivan postelnic satul Cocicodia în urma unei judecăţi avute cu „Pârve din Fărcaşu”.

Deşi primele menţiuni scrise datează abia din secolul al XVI – lea, descoperirile arheologice făcute pe teritoriul actual al comunei Fărcaşele arată că viaţa omenească a pulsat aici încă din neolitic.

Săpăturile sistematice efectuate de Marin Nica în decursul anilor la Fărcaşu de Jos („La cimitir”), Fărcaşu de Sus („Pe coastă” şi „Sălişte”) şi la Hotărani („La şcoală” şi „La turn”) au dovedit o evoluţie neîntreruptă a culturilor neolitice Dudeşti, Vădastra, Boian şi Sălcuţa. Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului este reprezentată de descoperirile aparţinând culturii Coţofeni, iar cele mai vechi urme care atestă locuirea acestei zone în epoca bronzului aparţin culturilor Glina şi Verbicioara.

În perioada de la sfârşitul secolului al II – lea a. Chr. până, probabil, în secolul I p. Chr., a existat în zona Fărcaşele – Hotărani – Dobrosloveni un nucleu de intensă locuire geto-dacică.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord în a localiza aici vechea aşezare dacică Malva. Îmbrăţişând cu convingere părerea potrivit căreia Malva se găsea în zona Romulei de mai târziu, o parte dintre arheologi cred însă că ea nu trebuie să fi fost neapărat pe locul actualului sat Reşca (teritoriu pe care s-a format oraşul Romula) unde urmele de locuire dacică sunt totuşi puţin concludente în stadiul actual al cercetărilor. După părerea lor aceste nume puteau să aparţină uneia dintre aşezările din imediata vecinătate, mai întinsă şi mai bogată în vestigii dacice, cum ar fi cea de la Hotărani sau, mai ales, cea de la Fărcaşu de Jos. Numele dacic Malva a avut o rezonanţă atât de puternică printre locuitori încât a fost preluat de aşezarea romană nou întemeiată, el păstrându-se în memoria locuitorilor şi după ce oraşul a primit oficial denumirea de Romula. Astfel se explică folosirea lui atât în titulatura de mai târziu a provinciei Dacia Malvensis, cât şi în unele texte epigrafice în care se dorea individualizarea Romulei din Dacia, pentru a nu se confunda cu unele localităţi omonime din imperiu.

În urma războaielor daco – romane, populaţia autohtonă a continuat să trăiască aproximativ în limitele vechior vetre, ducând o viaţă romanică corespunzătoare intensificării procesului de romanizare ce a urmat cuceririi traiane. După cum o dovedesc vestigiile arheologice şi numismatice la Fărcaşu de Sus a existat o prosperă aşezare daco – romană iar la Hotărani au fost identificate urmele unui vicus roman.

În perioada stăpânirii romane, ocupaţia de bază a locuitorilor a rămas tot agricultura, care a cunoscut o dezvoltare mai amplă, dat fiind faptul că exploatarea economică a Daciei se baza tot mai mult pe exploaterea pământului, Câmpia Olteniei de astăzi reprezentând o însemnată parte din grânarul Daciei.

După retragerea aureliană (271-275) populaţia autohtonă romanizată a continuat să locuiască neîntrerupt pe vechile vetre atât la Fărcaşu de Sus şi de Jos, cât şi la Hotărani.

Numeroasele unelte legate de cultivarea cerealelor, gropile de provizii, ca şi vestigiile unor instalaţii pentru copt pâinea descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice pe tot cuprinsul acestui teritoriu dovedesc că cereale precum meiul, grâul şi secara au jucat un rol important în alimentaţia populaţiei.

La început, din cereale măcinate cu ajutorul râşniţei, se preparau turte nedospite care se coceau în „spuza” încinsă a vetrei. Vatra era lucrată dintr-un strat de pietriş de râu acoperit cu o lipitură de lut groasă, din pământ bătut, din cărămizi fixate într-un strat de nisip.

Cu timpul, s-a ajuns la construirea unor instalaţii speciale pentru coptul pâinii. Pe parcurs, ca urmare a dezvoltării agriculturii şi a extinderii suprafeţelor cultivate cu grâu, s-au dezvoltat şi perfecţionat noi sisteme menite să îmbunătăţească modul de preparare a cerealelor şi respectiv alimentaţia.

Cele mai vechi sisteme pentru copt pâinea folosite până astăzi de locuitorii judeţului Olt sunt ţestul şi cuptorul pe vatră. Faptul că aceste instalaţii care s-au folosit concomitent sunt legate de vatra liberă cu horn demonstrează o dată mai mult vechimea lor.

Denumirea ţestului vine din cuvântul latin „testum” care înseamnă vas de lut, capac de argilă. Cel mai vechi ţest descoperit pe terirtoriul judeţului Olt – comuna Fărcaşele - datează din secolul al X – lea. El a fost găsit în anul 2002 în timpul săpăturilor arheologice organizate la Fărcaşu de Jos, cam la 50 m de cimitir, într-o locuinţă semiîngropată (sec. X–XI). Alt ţest descoperit în acelaşi an datează aproximativ din secolul al XVI–lea, şi a fost descoperit tot la Fărcaşu de Jos, în punctul „La cimitir” tot într-o locuinţă semiângropată (sec. XV–XVI).

Faţă de cuptorul de dimensiuni mari, ţestul prezintă avantajul că se încălzeşte mai repede, „cu surcele, bălării, coceni de porumb şi beţe de floarea soarelui” şi că, pe lângă pâine dospită, azimă, turtă, se coc sub el şi alte mâncăruri (ghiveci, cartofi, carne).

Tehnica de confecţionare a ţestului este similară cu cea a ceramicii primitive, modelată cu mâna şi lăsată să se usuce la soare. În comunele Fărcaşele şi Milcov se confecţionează şi în prezent ţesturi din pământ, acest lucru fiind un apanaj în exclusivitate al femeilor. Faptul că doar femeile fac ţesturi credem că este urmarea unor implicaţii de natură magico–religioasă, care au persistat în decursul timpului.

Prin coroborarea datelor rezultate din săpăturile arheologice cu studiul sistemelor de copt mai recente din locuința țărănească, am putut remarca în județul Olt continuitatea unor forme fără întrerupere din neolitic până în zilele noastre.

Dintre toate sistemele folosite pentru copt pâinea în județul Olt, cel mai arhaic este țestul.

Aşa cum rezultă din etimologia cuvântului şi din faptul că şi grecii îl foloseau pentru coptul pâinii, țestul a avut o arie de răspândire foarte întinsă care cuprinde Illyria, Bosnia, Muntenegru, Bulgaria, Albania, partea sud-vestică a câmpiei Pannonice, România, fiind cunoscut până în Caucaz. Utilizarea țestului corespunde, în România, cu zona de folosire a vetrei cu hotă suspendată („corlată”), una din cele mai arhaice forme, ceea ce dovedeşte o dată mai mult vechimea lui pe acest teritoriu.

Materialul din care se confecționează țestul în satele județului Olt este lutul (pământul galben) amestecat cu balegă de cal şi uneori cu câlți. Acest arhaic cuptor mobil, făcut din lut, după o anumită tehnică, se confecționa la începutul secolului trecut într-o atmosferă plină de multe credințe magice. Erau anumite zile, imediat după Paşte, când grupuri de femei se adunau la un loc şi după un minuțios sistem de practici, călcau şi modelau țesturi de pământ.

Acum nimeni nu mai crede în anumite practici, pe care locuitorii satelor de la începutul secolului trecut le săvârşeau cu rigurozitate. Atmosfera magică, ce învăluia altădată cu misterul ei facerea țesturilor, s-a spulberat sub colțul neiertător al suflului modern de astăzi.

Bătrânii îşi amintesc că țesturile se făceau la sărbătoarea Ropotinului. În majoritatea satelor sărbătoarea Ropotinului se ținea a treia marți după Paşte. Sunt şi sate în care aceste sărbători se țineau trei marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte, ori numai joile după Paşte. În credințele poporului, aceste zile erau adevărate sărbători în care, „dacă sunt serbate atunci nu bate piatra sau gheața, adică grindina, pometurile şi semănăturile”. Tot după bătrânii satelor, se zice că în afară de toate aceste nenorociri pentru semănături, pentru câmp, ce ar fi aduse de Ropotini dacă nu se țin, „mai sunt rele şi de pocituri”. Se mai spune că „Ropotinii se țin ca să îngreuneze sarcina diavolului prin pământul ce-l întrebuințează la facerea țestelor”. De aceea această zi mai era numită în popor „Ziua ucigaşului”.

Aceste zile (cele trei marți, trei joi şi trei sâmbete după Paşte) erau ținute ca sărbători doar de femei şi era permis să se facă numai țesturi.

Împotriva acestor sărbători, ca unele ce încurcau credința creştină prin caracterul lor păgân, s-a ridicat biserica. Mitropolitul Filaret al Râmnicului la 1845 spunea: „Iaca mai de ruşine ori de păcat la creştini iaşte sărbătoarea dracului. Ci dar se cuvine foarte mult la tot bunul creştin şi temătoriu de Dumnezeu să nu mai prăznuiască într-acea zi acea spurcată sărbătoare, şi babele să se părăsească de țesturile ce fac în ziua aceea, adică în pofida dracului, cum zic iale”.

Intervenția Mitropolitului Filaret nu credem să fi avut vreo influență, de vreme ce până târziu, în pragul veacului XX, sunt atâtea mărturii că sărbătoarea Ropotinului se ținea cu sfințenie de către femei, zi în care se făceau țesturi, tocmai ca să potolească duhurile rele, să nu le strice semănăturile şi să nu pocească pe cineva.

Din câte se vede, în trecut, aceste sărbători aveau o dublă funcție: pe lângă cea de copt turtele de mălai şi de azimă, şi o funcție magică. Lucrul acesta este dovedit şi de răspunsurile la chestionarul asupra „Sărbătorilor păgâne” lansat de Th. Speranția.

Iată ce răspundea la acest chestionar un informator din Romanați (Balș): „dacă Ropotinul nu se ține se îmbolnăvesc copiii de epilepsie. Atunci femeile fac țeste zicând că țestele făcute în acea zi se vor pune în capul diavolului şi nu se va mai putea să mai îmbolnăvească copiii”.

Credința era generală, „se făceau țeste să le sorocească pe spinarea lui Ucigă-l Crucea (sau Ucigă-l Toaca), ca să-l oprească să mai poată sminti pe oameni”, de aceea „în aceste țeste nu este bine să coci pâine de pomană”.

În alte sate însă exista credința că „după ce fac țestele femeile pot lucra restul zilei, pentru că au aşezat țestul pe capul dracului şi deci l-au făcut neputincios, adică nu mai poate să facă nici un rău”.

În strânsă legătură cu toate acestea, în trecut, femeile din satele județului Olt după ce țesturile erau gata făceau deasupra lor o cruce.
Este fără îndoială tot un act magic, ca prin semnul creştin al bisericii, lumea să fie ferită de duhurile rele, închise sub clopotul de lut al țestului.

Rostul magic al acestui obiect de primă necesitate, din cele mai îndepărtate timpuri, este, considerăm, îndeajuns de lămurit prin însăşi practicile celor ce l-au întrebuințat. În prezent, lumea satelor a evoluat şi nimeni nu mai crede în asemenea acte de vrăjitorie magică.

După ce am văzut când şi de ce se făceau țesturile în anumite zile, să vedem, după mărturiile poporului, cum se făceau acestea. Simpla muncă de a călca, de a frământa pământul cu picioarele şi apoi de a-l aşeza pe o moviliță – formă, era şi mai învăluită într-o atmosferă deosebită de acte magice, a căror semnificație s-a pierdut în decursul timpului.

Astăzi, fără să se mai cunoască această semnificație este interesant de remarcat că în virtutea tradiției țestul se lucrează exclusiv de femei, adunate în colective de 3 – 5 persoane, lutul amestecat cu balegă de cal şi câlți se frământă cu picioarele de nouă ori şi uneori în timpul frământatului se spun anumite versuri.

Lutul astfel pregătit se împarte în „guguloaie” şi se modelează cu mâna pe un muşuroi de paie şi frunze, în forma unui clopot aşezat cu gura în jos. La partea superioară se practică două orificii, prin care se introduce „fierul țestului”, cu ajutorul căruia se agață de lanțul coşului când se pregăteşte pentru copt. Pe la începutul secolului XX un informator din județul Olt – Ciomăgești – spunea: „...Cârduri de femei şi fete merg la câmp unde pasc caii să adune balegă, apoi vin acasă, joacă pământul cu picioarele, amestecă cu balega, fac muşuroaie de pământ ca să dea forma țestului, se lasă la soare 2 – 3 zile, se pun apoi la păstrare după ce s-au spoit bine”.

Țesturile se făceau în grupuri de femei, fiindcă munca era destul de dificilă. Dar nu trebuie neglijat nici faptul că o asemenea muncă era precedată de festinuri între femei iar actele magice nu lipseau nici ele. Fie că se stropea sau se spoia țestul cu vin, fie că în timpul cât lucrau, cei care treceau pe drum nu aveau voie să dea binețe. Nu lipsită de semnificație este şi credința că frământând pământul femeile calcă pe însuşi diavolul. În această zi „femeile calcă țeste, pentru ca diavolul să fie călcat în picioare şi dogorit de foc ca şi țestele”.

În legătură cu întregul şir de credințe şi superstiții trebuie să punem şi mărturiile multora că țesturile făcute în această zi a Ropotinului „sunt un leac, adică în timpul secetos se aruncă un țest în fântână şi începe să plouă, sau o femeie gravidă fură un țest de la un vecin şi-l duce într-un lan de grâu ori de porumb şi ploaia e gata”.

O credință plină de umor dar şi de semnificații, este aceea că femeile aveau dreptul o singură zi pe an să-şi bată bărbații şi neputându-i bate, făceau țesturi.

Lumea geto–dacică din Carpați va fi acceptat această „zi a ucigaşului” cu întregu-i cortegiu de credințe păgâne, care învăluie, cum am văzut, şi facerea țestului. Că acest mobil cuptoraș a însoțit pe om în greaua-i existență încă de la începuturi, este de nediscutat.

Pledează pentru acest fapt nu numai sistemul rudimentar de coacere dar şi mulțimea de credințe „deşarte” şi practici magice de care au ținut seama.

Dacă ne întrebăm acum ce semnificație au avut toate cele expuse pentru colectivitățile umane din vremurile îndepărtate, şi chiar pentru multe de mai târziu, răspunsul ni-l dă tot mărturiile poporului şi întreaga lui viață.

Neputincios, predominat de forțele vitrege ale naturii, pe de altă parte obsedat de nenumărate întrebări cărora nu le putem da dezlegare decât în chip pueril, şi-a creat o lume a lui. Cum era şi firesc, lumea aceasta era de natură magică.

Claudia Balaş

Muzeograf

Art Historia

Unul dintre cele mai bune bloguri axat pe conservarea patriomoniului cultural, istorie, arhitectură şi vechiul Bucureşti este Art Historia realizat de Radu Oltean.

Biserica de lemn reprezentativa pentru Oltenia

Biserica Sfinţii Petru si Pavel din localitatea Brebina(jud.Mehedinti) este reprezentativă pentru bisericile de lemn din Oltenia.Lăcaşul de cult a fost ridicat în anul 1757.Are o singură navă,fără turlă şi este acoperită cu şiţă.A fost restaurată în 1869,pictura interioară este realizată în tempera.În imediata apropiere se află un cimitir care are monumente funerare vechi,precum şi o biserică ridicată în epoca contemporană.În patrimoniul bisericii de lemn intră şi o icoană veche datând din 1757.