Ţigancă pentru o zi

Ţigancă pentru o zi

de Sorina STAICULESCU

sursa: GAZETA DE SUD

Un experiment, mi s-a spus. Să mă îmbrac în ţigancă şi să hoinăresc prin Craiova. Să mă comport firesc. Şi să observ dacă oamenii, trecătorii, funcţionarii, vânzătorii se comportă diferit. Dacă, numai ţinând cont de hainele mele, mă vor discrimina. N-am crezut că jocul va avea şi reacţii. Dar...

Ştrampii verzi, groşi, în carouri, sunt călduroşi. Îi ridic bine în talie să nu pătrundă nici un fir de ger. Zâmbesc, urmând cu stricteţe îndrumările primite de la cunoscători: pun prima fustă. Galbenă, toată numai creţuri, cu flori roşii, albastre şi verzi. Îi leg şiretul în faţă şi o îmbrac pe cea de-a doua, de data asta, roşie. Deasupra încing şorţul, tot purpuriu. Lung exact cât fusta, cu două volane prinse în dantelă albă, îngustă, acesta completează partea de jos a costumului al cărui preţ urcă, de regulă, de la două, trei sute de lei în sus. Urmează flanelul, bluza largă, încreţită la gât şi mâneci, şi basmaua mare, cu ciucuri, legată la spate. Încalţ o pereche de pantofi vechi, bine decupaţi, în aşa fel încât să se vadă ciorapii groşi. Şi pun podoabele lucitoare: nişte clipsuri de tablă imitând aurul, două brăţări şi inele din acelaşi material, o haină de catifea, pe deasupra, cu auriu la revere, şi gata. Pornesc voioasă - dar, recunosc, şi cu multe emoţii - în misiunea inedită pentru mine până acum (şi sugerată de către reprezentanţii proiectului PHARE, SPER - Stop Prejudecăţilor despre Etnia Romă): ţigancă pentru o zi.

Sfatul ţigănesc

Zis şi făcut. Întâi mă opresc în Faţa Luncii, la Vasile Velcu Năzdrăvan. Am nevoie de câteva poveţe preţioase, care să-mi facă jocul cât mai credibil, şi cine altul poate fi mai potrivit dacă nu liderul romilor craioveni?! „Păi, dacă vrei să fii ţigancă, ar trebui să fii mai bronzată, dragă!“, mă descurajează pe moment ţiganul. „Şi strânge bine basmaua pe cap, să nu vadă că ai părul scurt - ţigăncile nu să tund!“. De alături, de pe canapea, Timişoara - soaţa ţiganului - zâmbeşte cu neîncredere. „N-o să te ia nimeni de ţâgancă, rumânco! Calcă şi tu mai apăsat, zâi şi tu ceva pe ţâgăneşte, să te creadă lumea!“. Împăciuitor, Năzdrăvan intervine în discuţie mai încrezător: „Măcar fii gălăgioasă: vorbeşte tare, gesticulează, zi de familie şi copii, jură-te şi sari cu gura, chiar şi pe româneşte! Numai aşa ai avea o şansă! Şi să nu faci urât că îţi zice cineva ţigancă! Romă sau ţigancă e tot aia! Nouă nu ne e ruşine să ne numim aşa“.
Plec, cu îndrumările bine băgate la cap, dar nu înainte de a face o poză de familie: în ordine, de la dreapta la stânga, chiar în mijlocul livingului, cu tabloul Mona Lisei deasupra, Timişoara, Năzdrăvan, Sorina Stăiculescu.
Urc în maşina fără sigla ziarului şi îl instruiesc şi pe colegul meu şofer. Cu tenul ceva mai măsliniu şi părul gelat, başca nişte expresii ţigăneşti rostite chiar cu accent, va putea să joace bine rolul de soţ-ţigan. Pentru a da o notă de amuzament jocului, ne botezăm: el, Sentiment, eu, Clemenţa. Şi pornim.

Politeţea exagerată

Prima oprire este la restaurant - unul proaspăt reamenajat, elegant, cu patiserie la intrare. Aşa cum se cade unui cap de familie, Sentiment păşeşte primul. Are alură de şmecher, mers apăsat şi mobilul la ureche. Din urmă vin eu, încercând să mă port corespunzător şi să nu mă împiedic în fuste. Nu ne opreşte nimeni, nici un chelner nu ne sare înainte să ne împiedice să intrăm. Şi totuşi, nu am cum să nu observ privirile deodată neliniştite, uşor încruntate, ba chiar o nervozitate în aerul mirosind a prăjituri.
Ne aşezăm la o masă. Studiem meniul, aşteptând totuşi o reacţie. Serviabil, chelnerul ne abordează politicos. Îi răspundem la fel, amânându-l. Tot nimic. Ne răzgândim şi ne ridicăm, dar ne oprim la sectorul de patiserie. După o analiză scurtă, alegem câteva produse. Amabilă, vânzătoarea ne serveşte impecabil. Ba chiar cu un plus de serviabilitate. Oare de ce?, mă întreb, mulţumind politicos şi grăbindu-mă să-mi ajung din urmă bărbatul.

Umilirea

Pe Calea Bucureşti, un cunoscut birou notarial. „Bună ziua!“, ia cuvântul Sentiment, în vreme ce eu stau alături, cuminte şi cu ochii lipiţi de costumul închis până la gât. „Vreau să cumpăr un teren. La Bucovăţ. Şi venirăm să ne ziceţi cât ne costă taxa“. Sub privirile româneşti ale celorlalţi clienţi şi, poate de aceea, surâzând superior la aşa afacere în vreme de criză, notarul ne dă lămuririle în doi peri. Şi fără să încerce măcar a-şi ascunde repulsia. Mă ia cu călduri. Încep să mă simt, deodată, ţigancă. Sentiment cere detalii, intervin şi eu, cu aceeaşi politeţe. Ni se răspunde în vârful limbii. Sec, parcă arătându-ne uşa. „O carte de vizită, un număr de contact aveţi? De la birou, nu neapărat al dumneavoastră“, îndrăznesc, zâmbind, deşi pe dinăuntru tremur nervos. Costumul nu face nici o cută în vreme ce degetele fine zgârie un colţ de hârtie. Salutăm şi ne îndreptăm spre ieşire, însoţiţi de ochii vizibil dezgustaţi ai clienţilor. Îmi vine să plâng, să ţip, să îi jignesc pe toţi pentru albeaţa pielii care le dă dreptul să ne umilească. Nu o fac, însă. Afară, desfac biletul. „500 mp“. Atât. Îl mototolesc în mână, înjurând printre dinţi. Ţigăneşte.

Evitarea şi scârba

Fustele mele eliberează strada. Trecătorii mă evită de la distanţă, îmi ocolesc privirea. Nu ca şi cum n-aş exista, ci tocmai pentru că exist. Încerc să par relaxată, senină, deşi ostilitatea este evidentă. În drum, mă opresc să iau nişte covrigi. Aleg o patiserie modestă, pe o străduţă centrală, cu mulţi studenţi şi trecători obişnuiţi la coadă. Mă aşez şi eu, ca oricare, numărându-mi banii în palmă. Când, surpriză! Femeia din faţă se înghesuie în cel dinaintea ei, puştiul din stânga - în perete, iar bărbatul venit în urma mea păstrează o distanţă aproape neruşinată. Ciudat, îmi zic, şi încerc să-mi miros subtil bluza, deşi ştiu perfect că hainele sunt curate, ba chiar, neputându-mă abţine, am folosit şi astăzi puţin din parfumul cu iasomie şi ambră pe care îl port la mine în mod obişnuit. Nimic suspect deci în ceea ce priveşte starea de curăţenie personală. Atunci?
Ajung la tejghea şi cer politicos doi covrigi. Doar o privire aruncată prin deschizătura termopanului şi, în doi timp şi trei mişcări, îmi sunt azvârliţi pe geam covrigii. Fără pungă, fără sfoară şi foarte fierbinţi.

Neîncrederea

Zic să încerc şi într-un loc mai simandicos - spre exemplu, un magazin elegant, cu ştaif, de pe A.I. Cuza. Poate aici personalul este mai educat, gândesc, stilat, uns cu toate alifiile. Intru, cu Sentiment înainte, aşa cum ar face orice ţigancă serioasă plecată la cumpărături - obligatoriu cu bărbatul. De o parte şi de alta, stau rânduite haine elegante, din materiale fine, aranjate în funcţie de cele patru-cinci culori disponibile. Printre ele, trei vânzătoare îşi fac în tăcere de lucru. Le urmăresc pe sub basma, în vreme ce atac un sector opus lui Sentiment. Una dintre dudui mă urmează de la distanţă, părând că aranjează hainele pe umeraşe, dar fără să mă scape din ochi. A doua stă chiar lângă Sentiment, întrebându-l amabil cu ce-l poate ajuta. Iar ultima stă la tejghea, în mijlocul încăperii, supraveghind toată mişcarea din magazin. Prelungesc cu câteva minute jocul. Oriunde m-aş opri, duduia îşi găseşte de lucru chiar în preajma mea. La fel şi „umbra“ lui Sentiment. Situaţia mă irită. Toţi poartă masca politeţii, dar e limpede ca lumina zilei că sunt cu ochii pe noi. Deşi nu puţim. Nu înjurăm, nu strigăm. Nu furăm. Doar purtăm nişte haine ţigăneşti... În cele din urmă, plecăm, cu acelaşi sentiment amar al umilinţei.

... şi agresarea

Clădirea vastă a Universităţii îmi dă idei. Ce-ar fi să încerc? În fond, Universitatea ar trebui să fie deschisă tuturor celor care doresc să înveţe. De ce nu şi unei ţigănci?... O iau pe intrarea din dreapta, cea principală fiind închisă. Merg în urma unor tinere superaranjate, superelegante, superblonde. Şi încerc să le imit: urc treptele cu siguranţă, înfruntând aproape zâmbind atmosfera uitată de ani buni. Brusc, sunt trezită din visarea la vremurile de demult: de undeva, din neant, cineva mă opreşte dur, proţăpindu-se în faţa mea mitocăneşte. Mă ia prin surprindere. Fără uniformă de pază, mic de statură, cu aproape patru clase oglindite în sclipirea ochilor, jumătatea de bărbat mă ia la rost agresiv, fără nici o introducere. „Un' te duci?“. „Bună ziua. Am nişte treabă înăuntru“. „Ce treabă?“. „Trebuie să merg la secretariatul ISE-ului“. „Pentru?“. „Pentru o adeverinţă, dacă nu vă supăraţi...“ Mitocanul mă măsoară din cap până-n tălpi, trage o flegmă alături şi decide, cu importanţă. „Hai, da' repede!“. Mă conformez şi, cu pas întins, intru în clădire. Vocea din spate mă asigură că nu merg singură: „La stânga, în capăt la dreapta, apoi a doua uşă pe dreapta“. Dau în culoarul principal. Îmi pun ambiţia şi mă prefac că o iau la dreapta, dar un braţ mă smuceşte fără milă. „Fă, nu ţi-am spus la stânga?“ şi mă întoarce dur în direcţia opusă. Tac, cerându-mi cu umilinţă scuze. Ajung. Încerc uşa secretariatului. „E încuiată. Nu mai e nimeni. Ce, credeai că intri când vrei tu?“, râde satisfăcut Patru Clase. Şi mai trage o flegmă. Mă uit la el, dorindu-mi să fiu ţigancă de-adevărat, măcar în momentul acela. Plec. Ajung la răscruce: în dreapta e ieşirea, în faţă se întinde Universitatea. Strângând din dinţi, mai fac o încercare - merg înainte, fără să mă opresc. Piticania e după mine, însă. Iar de data asta pare hotărât să-mi dea o lecţie. Mă smuceşte de braţ, mă împinge, mă trage după el, congestionat de furie şi cu înjurături scuipate în ceafă. „Domnule, staţi puţin, dar ce-am făcut, de ce mă bruscaţi?“. „Aduc paza, jegoaso, ieşi afară, ...mă-tii de ţigancă, cu copiii şi neamul tău, că te joc în picioare!“. Sunt târâtă spre uşă, împinsă pe scări. De jur-împrejur, toţi ochii sunt pe mine. Dezgustaţi, oripilaţi, îngroziţi. De fustele şi basmaua mea, de ceea ce reprezint doar prin hainele creţe. Caut în zadar - nici o privire compătimitoare, înţelegătoare. „Dar nu am făcut nimic, de ce vă purtaţi aşa?“, bâigui dezorientată, în vreme ce braţul mă strânge dureros, iar înjurăturile curg peste mine. Abia când ajung la prima treaptă, strânsoarea slăbeşte. „Gata, domnule, vă rog, lăsaţi-mă, scuzaţi-mă, plec. Bună ziua“. Şi cobor, cu lacrimile în gât. „Doamne, fă-mă ţigancă. Doar acum!“, mă rog, încercând cu disperare să nu plâng. Şi ies în stradă fără să mai văd nimic. Fără să mai aud, fără să mai simt.

Descoperirile bronzului de la Vierşani, Jupâneşti (jud. Gorj)

Teritoriul judeţului Gorj a constituit în epoca bronzului una din zonele intens locuite de purtătorii culturii Verbicioara. Vestigii arheologice specifice, care aduc noi contribuţii privind această cultură, au fost descoperite în mai multe situri. Astfel, în punctul „Poarta Luncii” din satul Vierşani, comuna Jupâneşti au fost efectuate cercetări arheologice din epoca bronzului.

Restul articolului aici.

Sursa: VERTICAL

BALKAN AS A METAPHOR IN THE FILM COMPOSITION OF GORAN BREGOVIC

Un articol interesant BALKAN AS A METAPHOR IN THE FILM COMPOSITION OF GORAN BREGOVIC de Nela Trifković pe care il puteti citi aici.

Sursa: Alexandria Virtual Cultural Centre of WA

Prin mahalalele Craiovei

Simplitatea şi naivitatea specifice mahalalelor craiovene de odinioară au încântat şi inspirat personaje care au făcut deliciul publicului, dar au umplut şi pagini din jurnalele vremii. Pitorescul de altădată, pilduitor într-un fel, vorbeşte astăzi despre o Coana Manda, tipul femeii din vestitul cartier Duduleni, situat în preajma străzii Regele Ioaniţiu, actuala stradă Dezrobirii.

Restul articolului aici.

sursa: Gazeta de sud.

Pe drumul păcatului, spre miracolul existenţial

Dumnezeu a existat dintotdeauna. Probabil că la începuturi era singur, în afară de el nu mai exista nimic. Şi pentru că veşnicia era nesfârşit de lungă, Dumnezeu s-a plictisit de milenii şi milenii de singurătate. Fiind atotputernic, nu putea să sufere de dor, de urât şi atunci a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a-şi umple dorul.
Deşi putea să facă totul dintr-o dată, a fost cumpătat, nu s-a grăbit. Aşa că la început a făcut Cerul şi Pământul. Dar pentru că rătăcea în întuneric, atât pe Pământ cât şi în Cer, a creat Lumina. Când s-a făcut lumină, a văzut că este înconjurat de pustiu şi a creat fiarele pământului. Dar cand şi-a făcut Dumnezeu bilanţul a observat cu stupoare că nici un animal nu moştenise nimic din trăsăturile lui. Aşa că s-a gândit să creeze o oglindă în care să se vadă, dar apoi şi-a zis că poate este mai bine dacă s-ar admira pe sine privind pe cineva care să îi semene. Şi astfel, pe pământ a apărut acel animal creat creat după chipul şi asemănarea Lui, omul. L-a creat dintr-o bucată de lut. Deci Dumnezeu are mâini, nu este duh?
Şi după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a ridicat la rang de rege al creaţiei. Dar acest rege a trebuit să lupte mereu, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva celorlalte animale amatoare de biftec din carne de om. I-a poruncit omului să fie vegetarian şi pentru a-i asigura hrana a sădit o grădină, Eden, omul sălăşluind acolo. I-a dat şi nume omului – Adam. Zilnic Adam se plimba pe moşia lui, gustând din plin desfătarea trândăviei şi vorbind cu sine. Oare ce vorbea Adam cu sine? Probabil că îşi spunea: „Sunt om, mă numesc Adam, adică pământ roşu, pentru că am fost făcut din lut, ca un ulcior”.
Dumnezeu – tatăl constatase însă că fiecare animal avea o tovarăşă, aşa că a hotărât să-i facă şi lui Adam una şi a făcut-o pe femeie din coasta lui Adam. Prin urmare Adam a rămas invalid, fără o coastă. Dar a fost zămislită Eva, numită aşa pentru că este mama tuturor celor vii.
În mijlocul grădinii Dumnezeu a plantat pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, poruncindu-i lui Adam ca niciodată să nu mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului căci avea să moară. Oare aici a greşit Dumnezeu de a căzut Adam în păcat? Pentru că dacă i-a dat un cap care gândea, era necesar să-l şi înveţe, să-l facă să cunoască binele şi răul pentru a putea spune, el, Dumnezeu - tatăl, că şi-a făcut teaba cum se cuvine, până la capăt. Dar a preferat să-l pună la încercare, să vadă dacă este capabil să i se supună atunci când îi cere să renunţe la un lucru neînsemnat. Căci fiind atotştiutor, Dumnezeu ştia viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întâmpla. Şi cum nimic nu este întâmplător, nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu a fost de acord cu căderea omului în păcat?
Vestitul pom al cunoaşterii binelui şi răului a rodit. Eva şi Adam au considerat probabil că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din fructul acelui pom numit măr, tocmai pentru că vroia să-i înspăimânte. Odată cu acest gând cei doi au căzut în păcatul îndoielii, al suspiciunii şi neîncrederii. Ce şi-au zis ei: „Nu vrea să ştim tot! Of, ce ţi-e şi cu bătrânii ăştia, toti sunt la fel, nu trebuie să le dai crezare!”. Ademenită de şarpe, căzând în păcatul ispitei, Eva a luat mărul şi a zis: „ A şti sau a nu şti nimic. Asta este întrebarea!”. A mâncat din măr şi i l-a întins şi lui Adam.
Puteau să guste şi din fructele pomului vieţii şi atunci ar fi trăit în veci, ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu, în ciuda voinţei lui. Dar cei doi erau deja păcătoşi şi au comis şi păcatul ignoranţei prosteşti.
Dumnezeu a poruncit să fie scos din rădăcini pomul vieţii şi l-a resădit în alt loc în grădina Edenului, punând heruvimi cu săbii de foc să păzească drumul spre pomul vieţii. Ar fi putut tot la fel de bine să îl distrugă într-o clipă, dar a oferit oamenilor şansa de a găsi nemurirea. Pe Adam şi Eva i-a alungat din Rai, şi de atunci seminţia lor rătăceşte prin lume, căzând din păcat în păcat în cătarea veşniciei.
Este păcat să trăieşti cu falsa idee că lumea se invarteşte în jurul tău când de fapt cu toţii ne învârtim în jurul lumii încercând să-i dăm de capăt, în încercarea disperată de a găsi intrarea în Rai. Şi astfel am căzut în păcatul vanităţii, deşi nu o recunoaştem, sau, şi mai grav, nu conştientizăm, repetând involuntar păcatul ignoranţei. Tot aşa cum nu conştientizăm ca timpul trece placid şi desuet pe langă noi.
Din vremuri imemoriale, noi, oamenii, trăim în păcat. Păcatul de a fi superficiali în propria noastră viaţă. Adam şi Eva nu au fost superficiali când a fost vorba de modul cum îşi vor trăi viaţa. Noi oare de ce am fi? Este un mare păcat să nu ne asumăm riscul de a trăi. Ce ne lipseşte? Curajul sau înţelepciunea? Şi cine este responsabil pentru acest păcat? Dumnezeu? El totdeauna ne-a dat posibilitatea de a alege. Deci dacă nu am dobândit înţelepciunea de a trăi, păcatul este al nostru. Dumnezeu nu ne-a oferit niciodată scenarii prestabilite.
De multe ori dăm vina pe destin, pe soartă, spunem că ar fi trebuit să fim în alt loc decât cel în care am ajuns, în altă sitaţie. Dar a cui este vina? A noastră, numai a noastră, căci iar am căzut în păcat. În păcatul de a ne irosi trăind mereu cu mare atenţie la ceea ce ar putea gândi ceilalţi despre noi. Şi analizând modul cum ne privesc vecinii, uităm să ne analizăm pe noi înşine. Comitem astfel un nou păcat, acela de a nu încerca să trecem peste barierele propriei fiinţe, ne lăsăm copleşiţi de pudori, de ipocrizii, de constrângeri sociale. Păcatul este tot al nostru.
Nu reuşim să scăpăm de primitivismul din noi, deşi parcă ne-am mai civilizat. Dar atâta vreme cât ne înnăbuşim sentimentele pentru a nu ne face de râs, adăugând şi incapacitatea noastră de a face ca o catastrofă să treacă drept un fleac, pentru a putea să mergem în continuare, asumându-ne riscul noilor catastrofe, niciodată nu vom depăşi stadiul de primitivism. Şi poate că suntem mai primitivi decât primitivii, pentru că ne lipseşte autenticitatea. Primitivii autentici s-au manifestat într-un mod care şi acum uluieşte. Expresia şi măreţia primitivismului de bună factură se definesc prin valoare. Iar aceasta este dată de efectul produs de iremediabila curgere a timpului – un exemplu elocvent sunt picturile rupestre de la Lascaux. Ne-am mai civilizat doar, fără a putea să creăm ceva de durată, semn că am cunoscut şi păcatul mediocrităţii. Şi tocmai de-asta trăim după cât de mult ne asumăm riscul. Trăim în păcatul de a asista zilnic la propria înmormântare incapabili de a ne plânge măcar de milă.
Şi este tot păcatul nostru că, deşi ne-am civilizat, totuşi am regresat. Trăim în păcatul de a nu îndrăzni să inventăm focul timpurilor noastre, ne mulţumim să-l folosim tot pe cel dăruit de Prometeu.
Dacă ne cuprind cumva frigurile creaţiei luăm o doză dublă de chinină şi apoi amărăciunea nu ne mai iese din suflet, din carne, din viaţă. Şi trăim păcatul de a refuza cu cerbicie să ne îndulcim viaţa, rămânem amărâţi până în măduva oaselor, chiar şi în singurătatea singurătăţii morţii noastre. Ne resemnăm să ştim că în urma noastră rămâne un miros de chinină, de amărăciune. Şi este păcatul nostru.
Păcatele vor înceta oare dacă vom regăsi Raiul şi pomul vieţii?
Se caută voluntari! Doreşte cineva să se înscrie în acestă expediţie? Pentru că Dumnezeu a pus paznici la poarta Edenului - o metodă totuşi primitivă de a stăvili încercarea oamenilor de a păşi pe calea ce-i va duce la pomul vieţii – înseamă că Raiul pământesc şi acest pom miraculos al veşniciei mai există încă pe undeva.
Înainte deci, în căutarea Raiului!
Şi dacă omul a căzut din Rai în păcat, poate că acum trebuie să încerce să cadă din păcat în Rai.
Păcatul ar fi şi mai mare dacă omul nu ar păcătui, ar însemna că a eşuat lamentabil tocmai în a fi ceea ce este cu adevărat, şi-ar pierde statutul de fiinţă, s-ar situa în afara firii. Un mare păcat este şi renunţarea la atingerea ţelului, ratarea unei existenţe autentice, adevărate.
Dacă nu ar păcătui, acesta ar fi eşecul omului de a rămâne în interiorul omenescului firii. Şi nu ar mai trăi, doar ar supravieţui, comiţând păcatul de a crede că de fapt el trăieşte.
Tot păcat ar fi şi dacă nu am mai medita asupra necesităţii drumului interior pe care îl avem de făcut în căutarea Raiului, pomul vieţii apărându-ne ca un portal al unui asemenea parcurs.
În acestă lume grăbită, a limbilor amestecate, în care nici limbajele parcă nu mai derivă din şi nu mai converg spre verb, ar fi păcat să nu păcătuim , căci ne-am anihila, n-am mai fi oameni şi Raiul ar rămâne neredescoperit pe veci, că nu ar avea cine să-l mai caute...
Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, măcar să dăm ocol gradinii, să marcăm Raiul pe harta lumii, care până în prezent are această lacună esenţială, consecinţă a păcatului omului de a păcatui.

Claudia Balaş

In Memoriam – GHEORGHE DINICĂ

Nu voi scrie cine ştie ce fraze pompoase la adresa Maestrului. Îi multumesc însă din suflet că am avut ocazia să fim contemporani…dar mai ales îi mulţumesc pentru filmele, piesele de teatru, dar mai ales …mai ales…pentru cântecele de dragoste, de dor, de jale cântate împreună cu alţi Maeştrii – Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.

Odihneşte-te în pace, Maestre! Jos Pălăria….

tortura

OPRITI TORTURA IMPOTRIVA ANIMALELOR!!!!!


Guillermo Vargas Habacuc is a Costa Rican who claims to be artist. The past month of August he made a exhibition in a gallery of Managua (Nicaragua), hunted a street dog, tied it with one short cord to one of the walls of the gallery and let it die of hunger and thirst. According to him, that act of cowardly sadism is art. Now this torturador has been invited to participate in 2008 in the prestigious Central American Biennial of Honduras.There is an international campaign to collet signatures to request that this invitation is retired.
You can sign in at www.petitiononline.com/13031953/ and, please, forward the message to all your well-known ones.

Monumente istorice romanesti in atentia UNESCO

    Este un lucru demonstrat de-a lungul istoriei ca un popor poate ocupa un loc de frunte prin realizarile sale culturale,dincolo de puterea sa economica sau militara.Un reportaj despre monumentele istorice romanesti aflate in atentia UNESCO

Sursa: Evenimentul Zilei