Muzeul de Artă şi cel de Istorie din Craiova sunt puse pe lista de priorităţi investiţionale a Consiliului Judeţean (CJ) Dolj, ce vizează reabilitarea pe bani europeni a celor două imobile în care instituţiile de cultură îşi duc viaţa de zi cu zi. Clădirile respective fac obiectul a două proiecte cu finanţare europeană depuse pe Programul Operaţional Regional (POR) şi care împreună însumează peste 50 de milioane de lei.
Sursa: Ediţie Specială
Restul articolului aici.
miercuri, 29 iulie 2009
marți, 28 iulie 2009
Din istoricul orasului Dabuleni
Dincolo de intrigile politice,localitatea Dabuleni reprezinta,poate cel mai bine sufletul Olteniei.Date istorice legate in special de Constantin Brancoveanu,un monument al demnitatii
romanesti.
Articolul complet in : Gazeta de Sud http://www.gds.ro/Actualitate/2009-07-28/Mostenirea+Brancovenilor
romanesti.
Articolul complet in : Gazeta de Sud http://www.gds.ro/Actualitate/2009-07-28/Mostenirea+Brancovenilor
duminică, 26 iulie 2009
Goran Bregović cucereşte Canada
Superstarul balcanic Goran Bregović a realizat în iunie primul său turneu din America de Nord. A doua oprire a făcut-o în Toronto, unde a participita la Festivalul Anual de Artă şi Creativitatea „Luminato”.
După cum se ştie, ultimul său album – „Alkohol” – abia lansat în America de Nord, este rezultatul participării lui Goran Bregović în 2007 la Dragacevski Sabor, festivalul anual al fanfarelor ţărăneşti şi ţigăneşti de la Guca (Serbia).
„Alkohol” este primul album lansat în America de Nord de către starul balcanic, iar în timp ce prima parte a albumului – „Šljivovic” (şliboviţă) – prezintă o muzică mai rapidă, săltăreaţă şi de petrecere, a doua parte a albumului – „Champagne” (şampanie) – este mai melodică şi concentrată mai mult pe orchestraţie. Împreună cu o colecţie „Best of…” ce reuneşte o parte a celor mai bune şi variate realizări muzicale ale lui Bregović de-a lungul timpului, fiecare piesă în parte reprezintă o bună oportunitate pentru americanii care nu cunosc muzica veselă şi pasionantă a sufletului ţigănesc de a face cunoştinţă cu Goran Bregović.
Prima apariţie a lui Goran Bregović la concertul din Toronto a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. În Toronto a avut parte de două concerte. Primul s-a ţinut în Piaţa Yonge Dundas, din centrul oraşului, participarea publicului fiind liberă. Al doilea concert s-a ţinut într-un club reprezentând lansarea oficială a celor două albume. Pe scenă a fost acompaniat de cele două binecunoscute cântăreţe îmbrăcate în costume tradiţionale balcanice, mai mulţi cântăreţi din fanfară cu aspect tipic ţigănesc, ce au cântat la nişte instrumente imense şi ce păreau ponosite, patru la instrumente cu coarde precum şi un cor bărbătesc, 18 muzicieni în total. Per ansamblu a fost o reprezentaţie îndrăzneaţă, vie, activă.
Cu câteva ore înainte de primul concert ne-a spus câteva cuvinte despre devenirea sa muzicală, declarând că a fost „norocos” pentru faptul că a fost dat afară de sistemul conservator. În timp ce pregătirea muzicală formală nu a contribuit foarte mult la formarea sa ca artist, ceea ce l-a influenţat cu adevărat a fost viaţa politică din Jugoslavia lui Tito. Astfel, el a început să cânte rock’n’roll ca o formă de protest la adresa regimul politic represiv din acea perioadă.
„Rock’n’roll-ul a fost foarte important” spune el cu grijă, „oh da, pentu noi a fost foarte important, pentru că, într-un fel, reprezenta un alt sistem de valori, complet opus faţă de al nostru. Cred că a fost mai important din punct de vedere social decât muzical, de fapt”.
Tocmai pentru a sublinia latura rebelă a muzicii pe care o iubea, şi-a tocit degetele cântând în baruri de striptease şi luând parte la ceea ce el numeşte „nesfârşitul joc al artiştilor cu comunismul”.
„Am început să cânt relativ devreme, pe la 16-17 ani” spune el. „Şi drept să-ţi spun, ideea de bar de striptease la noi [în lagărul comunist, n.tr.] e diferită de a voastră – acesta era un loc de întâlnire al intelectualilor şi artiştilor, dar…la 17 ani deja văzusem mai multe femei dezbrăcate decât toţi puştii din Jugoslavia”.
Şi Bregović, la fel ca alte milioane de puşti a căror pasiune pentru muzică apare devreme, s-a lovit la început de atitudinea negativă a părinţilor săi faţă de pasiunea lui. „De unde vin eu, a fi muzician sau …a te ocupa cu muzica e considerat a fi o ocupaţie pentru ţigani”. Aşa că, atunci când a venit acasă mândru cu primii bani câştigaţi în urma unui concert, tatăl său a rămas neimpresionat. „Mi-aduc aminte că a spus…‹‹ai o muncă de ţigan››…e doar o treaba de ţigan…”.
Bregović a continuat să demonstreze că şi muncile ţiganilor sunt bune, devenind un adevărat star rock cu formaţia de mare succes Bijelo Dugme, una dintre cele mai mari formaţii rock europene. Începând din 1974 şi până în 1989, când s-a destrămat, Bijelo Dugme a umplut stadioane întregi în Europa la concertele sale şi a vândut peste 6 milioane de albume. Influenţele hard-rock-ului se remarcau până şi în îmbăcăminte – astfel, într-unul din primele lor videoclipuri există o influenţă clară a formaţiei Led Zeppelin asupra sound-ului, iar la Bregović se poate observa o încercare de asemănare cu Jimmy Page, atât în stil muzical, cât şi în înfăţisare. De asemenea, formaţia a adoptat piese ţigăneşti şi armonii tradiţionale, lucru pe care Bregović, în calitate de compozitor al grupului, l-a integrat creativ şi oroginal în sound-ul rock’n’roll al formaţiei.
Dar, încercând să iasă din tiparul sound-ului rock’n’roll pentru care devenise cunoscut, şi, de asemenea, dorind o schimbare din punct de vedere artistic, Bregović a început să creeze muzică de film pentru prietenul său, regizorul Emir Kusturica. Coloana sonoră creată pentru filmul „Vremea ţiganilor” (Dom za vesanje, 1988) a adus numele lui Bregović în atenţia opiniei publice internaţionale, muzica acestuia obţinând un imens succes comercial, dar şi în rândul criticilor.
„Am făcut muzica pentru „Vremea ţiganilor” din prietenie” declară el. „Eram un star rock atunci – iar un star rock nu face muzica pentru vreo coloană sonoră!”
Şi-a adus o contribuţie importantă şi la coloana sonoră a filmului „Underground”, regizat tot de Kusturica şi câştigător al Palm d’Or în 1995, prin colaborarea cu contesa desculţă din Insula Capului Verde – Cesaria Evoria – la câteva cântece. De asemenea, a realizat coloana sonoră pentru „Regina Margot” a lui Patrice Chereau, „Un bucătar îndrăgostit” a lui Nana Djorjaze, şi pentru multipremiatul film al lui Radu Mihăileanu – „Trenul vieţii” (Train de vie, 1999), dar, totodată a compus muzica şi a jucat în filmul „Music for Weddings & Funerals” (2002) şi în filmul italian „Giorni di Abandono” (2004).
Munca de creaţie l-a adus faţă în faţă cu icoana punk Iggy Pop pentru balada obsedantă „In The Death Car” folosită de Kusturica pe coloana sonoră de la „Arizona Dream” (1993). „Îi plăcea foarte mult albumul meu cu „Vremea Ţiganilor” spune Bregović despre Iggy Pop. „Are ceva din atitudinea europenilor. Este dornic să afle cât mai multe lucruri noi”.
Cu toate acestea, totuşi, Bregović nu se consideră un compozitor de muzică de film.
„Nuuu”, spune el zâmbind, „nu mă consider un bun compozitor de muzică de film, căci muzica mea este foarte melodioasă, dar şi foarte agresivă. Dar am avut norocul să creez pentru câteva filme, asta-i tot”.
Norocos sau nu, există destule persoane care pun sub semnul îndoielii metodele de compoziţie ale lui Bregović, acuzându-l pe acesta de faptul că a „furat” multe cântece vechi ţigăneşti. Este un punct de vedere pe care Bregović nu-l consideră corect, deoarece se uită să se ia în consideraţie mărimea patriei sale şi modurile în care muzicienii au imprumutat bucăţi din melodii vechi pentru a fi reinventate şi reinterpetate.
Spune aprins că „problema cu muzica este faptul că toţi compozitorii sunt locali”. „Nu poţi evita să fi local. Ca şi compozitor provenind dintr-o cultură muzicală redusă, sunt foarte local, însă metoda de a face muzică vine pe filiera tradiţiei. Întotdeauna a fost vorba de idei. Stravinsky, Gershwin, McCartney Lennon, fiecare în parte, dacă îi separi de tradiţii, nu-ţi rămâne prea mare lucru. Ceea ce sunt ideile tale proprii despre a face muzică, le furi din tradiţie, iar apoi laşi în urma ta ceva ce, la rândul său de asemenea, poate fi furat de la tine. Este vorba despre un ciclu etern – de a fura şi a lăsa moştenire. Aşa că un artist nu poate fi comparat cu un preot. Nu e o meserie morală – tot timpul trebuie să furi”.
Furată sau nu, muzica lui Goran Bregović a fost primită cu aclamaţii la concertele din Toronto. Fanii de toate vârstele au cântat împeună cu cei de pe scenă cântecele, au dansat, au ţopăit, au aplaudat şi aruncat cu hârtii colorate. Cei care nu auziseră de Bregović până in acel moment au avut de-a face cu unul din cele mai bune concerte live din lume.
„Se spune că, din punct de vedere ştiinţific, muzica este prima limbă umană, ea există încă dinainte de a învăţa noi să vorbim” explică Bregović mesajul special al creaţiei sale, „şi…este singura limbă pe care toţi oamenii din toată lumea o au în comun. Dacă cânţi o muzică bună te vor înţelege şi oamenii din Papua, Noua Guinee ca şi cei din restul lumii. Oamenii o vor aprecia”.
Traducere şi adaptare după un interviu realizat de Catherine Kustanczy cu Goran Bregović şi publicat în revista Lucid Forge. Articolul întreg în limba engleză îl puteţi citi aici. Imagini de la concertele din Canada – aici.
Thanks, Catherine!
marți, 21 iulie 2009
Cavaleri Danubieni descoperiti la Cioroiul Nou
Arheologul dr. Dorel Bondoc,în cursul campaniei de săpături arheologice derulată la situl de la Cioroiul Nou (jud. Dolj), a scos la lumina un vestigiu de o valoare inestimabilă: o "icoană din plumb", veche de aproape 2.000 de ani, mărturie a cultului mistic al Cavalerilor Danubieni, zeităţi venerate de daci.
Detalii despre această descoperire puteţi citi în Ediţie Specială.
Detalii despre cercetările de la Cioroiul Nou puteţi citi pe site-ul organizaţiei ALEXIS PHOENIX.
Detalii despre această descoperire puteţi citi în Ediţie Specială.
Detalii despre cercetările de la Cioroiul Nou puteţi citi pe site-ul organizaţiei ALEXIS PHOENIX.
luni, 20 iulie 2009
SFÂNTUL ILIE – CĂRUŢAŞUL CERULUI
Ca divinitate populară, în Panteonul românesc, Sântilie este un zeu al focului şi al Soarelui similar cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Acest zeu a preluat atât numele cât şi data de celebrare, 20 iulie, ale Sfântului Prooroc Ilie. În Calendarul Popular, sărbătoarea de Sântilie marchează mijlocul verii pastorale, care începe la Sângeorz şi se încheie la Sâmedru. Cu această ocazie se organizau Nedeile şi Sântiliile. Ciobanii separau berbecii de oi şi „miţuiau” mieii. În condiţii tradiţionale, când femeia nu avea voie să urce la stână, soţiile proprietarilor de oi puteau urca la stână doar în preajma zilei de Sf. Ilie, pentru „miţuirea” (tunderea) mieilor. Oile şi berbecii se tundeau înainte de urcarea la stână, de obicei între Sângeorz şi Rusalii.
Această divinitate solară, Sântilie, produce incendii în verile toride, tunete, fulgere şi trăsnete în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când va cădea grindina.
Sântilie este totodată şi un personaj profan, un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Majoritatea legendelor despre Sf. Ilie au ca temă amăgirea acestuia de către diavol, care îl îndeamnă să-şi ucidă unul sau mai mulţi membri ai familiei (mamă, tată, fiu, fiică, soră). Aceste păcate sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putrezit; adună lemne din pădure timp de nouă ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi pe vârful unui munte, etc. Dumnezeu îl iartă şi îl trece printre sfinţi, înalţându-l la cer într-o trăsură cu roţile de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. În cer aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ, prin pomi, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor sau chiar în corpul unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care se s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc, caii înaripaţi, biciul şi săgeţile de foc, tunetele, fulgerele, care luminează cerul înnourat.
Această sărbătoare pastorală dedicată zeului Soarelui şi focului, celebrat la 20 iulie, cuprinde un scenariu ritual specific marilor sărbători calendaristice, care constă în practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sântilie), culegerea plantelor de leac, cu precădere a busuiocului, vrăji şi descântece pentru îndepărtarea vijeliilor, grindinei, ploilor torenţiale, se „retezau” ştiubeii (stupii).
În ziua de Sf. Ilie, femeile duc la biserică busuioc pentru a fi sfinţit, după care îl iau acasă şi îl pun printre haine şi în lada de zestre, pentru a combate moliile. Existau şi alte superstiţii legate de această sărbătoare: dacă tuna în ziua de Sf. Ilie, secau alunele, nucile, iar celelalte fructe făceau viermi. Dacă trăsnea, oamenii aprindeau lumânările de la Paşte cu care fusese adusă Lumină, pentru a-l alunga pe Necuratul şi a-şi proteja în felul acesta casele şi gospodăriile de trăsnete. Când cădea grindină, se aruncau în curte câteva ramuri de salcie sfinţite la biserică în ziua de Florii, bărbaţii înfigeau un topor în pământ.
Exista credinţa că la Sf. Ilie vin morţii pe la casele lor, mai ales copiii pe la casele părinteşti, pentru a fi ospătaţi de cei vii. La Moşii de Sântilie se aduceau ofrande pentru morţi, formate din fructe, colaci, mâncăruri preparate şi însoţite de lumânări aprinse. Familia care avea de pomenit morţi chema acasă mai mulţi copii şi li se scutura un măr. Femeile în vârstă nu mâncau mere până în această zi, şi nici nu se tăiau merele cu cuţitul, fiind „rău de piatră” (grindină). Se curăţau mormintele, se făceau praznice şi se împărţeau vase din lut împodobite cu flori şi pline cu mâncare sau apă debăut. Se împarte şi porumb fiert.
În ziua de 20 iulie nimeni nu lucra la câmp sau în gospodărie, de frica trăsnetelor şi a furtunilor provocate de Sf. Ilie. Potrivit datinii, în această zi se „retezau” ştiubeii (stupii), adică se recolta mierea de albine. Dacă sărbătoarea de Sf. Ilie cădea într-o zi de post (luni, miercuri, vineri), atunci „retezatul” stupilor (sau tunsul stupilor cum se mai numea obiceiul în Ţara Românească) se făcea înainte sau după ziua de Sf. Ilie, pentru a nu „seca” stupii. Nici duminica nu se recolta mierea, aceasta fiind ziua Domnului.
Bărbaţii, într-o deplină curăţenie sufletească şi trupească, setrezeau dimineaţa şi începeau să recolteze mierea. Stupul era aşezat cu gura în jos „pe un fumegai de cârpă curată”, careameîea albinele şi le obliga să se retragă spre fundul stupului, iar fagurii erau tăiaţi cu un cuţit. La această operaţie ajutau copiii sau soţiile gospodarilor. Nu era permis oricui să se apropie de stupi, pentru a nu-i deochea, caz în care albinele deveneau agitate şi începeau să înţepe iar recoltatul mierii nu mai putea fi continuat.
Dimineaţa se recolta mierea şi se duceau faguri la biserică, iar dupăamiaza se organizau ospeţe. Erau invitaţi cunoscuţii, vecinii şi rudele, gustau mierea din noua recoltă şi erau cinstiţi cu ţuică îndulcită cu miere. Invitarea vecinilor era o regulă respectată cu stricteţe, pentru ca aceştia să nu blesteme stupii şi să moară.
Cei care ştiau să facă vrăji şi farmece nu erau invitaţi, deoarece aceştia cu siguranţă încercau să fure un pic de miere pe care să o folosească în vrăji sau farmece, şi atunci stupii mureau. După ce invitaţii gustau din miere se aşezau cu toţii la masă. Masa festivă, însoţită de practici rito-magice menite să aducă prosperitate prisăcii se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântece şi jocuri, care dura până seara târziu sau până a doua zi chiar.
Perioada cuprinsă între Sf. Ilie şi Sf. Pantelimon (27 iulie) era considerată una destul de periculoasă, când se puteau produce trăsnete, să cadă grindină.
Obiceiurile tradiţionale legate de ziua de Sf. Ilie care se practicau în judeţul Olt fac parte din structura unitară a obiceiurilor româneşti, de care se diferenţiază doar ca modalităţi de expresie şi ca recuzită. Aceste obiceiuri tradiţionale ne spun ceva, au, în esenţă, rosturi care nu le desmint pe cele cu care au servit ele de veacuri, pe om şi societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să poată spune şi azi ceea ce trebuie să spună, în condiţiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.
Claudia Balaş
muzeograf
e-mail: balasclaudia70@yahoo.com
Această divinitate solară, Sântilie, produce incendii în verile toride, tunete, fulgere şi trăsnete în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când va cădea grindina.
Sântilie este totodată şi un personaj profan, un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Majoritatea legendelor despre Sf. Ilie au ca temă amăgirea acestuia de către diavol, care îl îndeamnă să-şi ucidă unul sau mai mulţi membri ai familiei (mamă, tată, fiu, fiică, soră). Aceste păcate sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putrezit; adună lemne din pădure timp de nouă ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi pe vârful unui munte, etc. Dumnezeu îl iartă şi îl trece printre sfinţi, înalţându-l la cer într-o trăsură cu roţile de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. În cer aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ, prin pomi, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor sau chiar în corpul unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care se s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc, caii înaripaţi, biciul şi săgeţile de foc, tunetele, fulgerele, care luminează cerul înnourat.
Această sărbătoare pastorală dedicată zeului Soarelui şi focului, celebrat la 20 iulie, cuprinde un scenariu ritual specific marilor sărbători calendaristice, care constă în practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sântilie), culegerea plantelor de leac, cu precădere a busuiocului, vrăji şi descântece pentru îndepărtarea vijeliilor, grindinei, ploilor torenţiale, se „retezau” ştiubeii (stupii).
În ziua de Sf. Ilie, femeile duc la biserică busuioc pentru a fi sfinţit, după care îl iau acasă şi îl pun printre haine şi în lada de zestre, pentru a combate moliile. Existau şi alte superstiţii legate de această sărbătoare: dacă tuna în ziua de Sf. Ilie, secau alunele, nucile, iar celelalte fructe făceau viermi. Dacă trăsnea, oamenii aprindeau lumânările de la Paşte cu care fusese adusă Lumină, pentru a-l alunga pe Necuratul şi a-şi proteja în felul acesta casele şi gospodăriile de trăsnete. Când cădea grindină, se aruncau în curte câteva ramuri de salcie sfinţite la biserică în ziua de Florii, bărbaţii înfigeau un topor în pământ.
Exista credinţa că la Sf. Ilie vin morţii pe la casele lor, mai ales copiii pe la casele părinteşti, pentru a fi ospătaţi de cei vii. La Moşii de Sântilie se aduceau ofrande pentru morţi, formate din fructe, colaci, mâncăruri preparate şi însoţite de lumânări aprinse. Familia care avea de pomenit morţi chema acasă mai mulţi copii şi li se scutura un măr. Femeile în vârstă nu mâncau mere până în această zi, şi nici nu se tăiau merele cu cuţitul, fiind „rău de piatră” (grindină). Se curăţau mormintele, se făceau praznice şi se împărţeau vase din lut împodobite cu flori şi pline cu mâncare sau apă debăut. Se împarte şi porumb fiert.
În ziua de 20 iulie nimeni nu lucra la câmp sau în gospodărie, de frica trăsnetelor şi a furtunilor provocate de Sf. Ilie. Potrivit datinii, în această zi se „retezau” ştiubeii (stupii), adică se recolta mierea de albine. Dacă sărbătoarea de Sf. Ilie cădea într-o zi de post (luni, miercuri, vineri), atunci „retezatul” stupilor (sau tunsul stupilor cum se mai numea obiceiul în Ţara Românească) se făcea înainte sau după ziua de Sf. Ilie, pentru a nu „seca” stupii. Nici duminica nu se recolta mierea, aceasta fiind ziua Domnului.
Bărbaţii, într-o deplină curăţenie sufletească şi trupească, setrezeau dimineaţa şi începeau să recolteze mierea. Stupul era aşezat cu gura în jos „pe un fumegai de cârpă curată”, careameîea albinele şi le obliga să se retragă spre fundul stupului, iar fagurii erau tăiaţi cu un cuţit. La această operaţie ajutau copiii sau soţiile gospodarilor. Nu era permis oricui să se apropie de stupi, pentru a nu-i deochea, caz în care albinele deveneau agitate şi începeau să înţepe iar recoltatul mierii nu mai putea fi continuat.
Dimineaţa se recolta mierea şi se duceau faguri la biserică, iar dupăamiaza se organizau ospeţe. Erau invitaţi cunoscuţii, vecinii şi rudele, gustau mierea din noua recoltă şi erau cinstiţi cu ţuică îndulcită cu miere. Invitarea vecinilor era o regulă respectată cu stricteţe, pentru ca aceştia să nu blesteme stupii şi să moară.
Cei care ştiau să facă vrăji şi farmece nu erau invitaţi, deoarece aceştia cu siguranţă încercau să fure un pic de miere pe care să o folosească în vrăji sau farmece, şi atunci stupii mureau. După ce invitaţii gustau din miere se aşezau cu toţii la masă. Masa festivă, însoţită de practici rito-magice menite să aducă prosperitate prisăcii se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântece şi jocuri, care dura până seara târziu sau până a doua zi chiar.
Perioada cuprinsă între Sf. Ilie şi Sf. Pantelimon (27 iulie) era considerată una destul de periculoasă, când se puteau produce trăsnete, să cadă grindină.
Obiceiurile tradiţionale legate de ziua de Sf. Ilie care se practicau în judeţul Olt fac parte din structura unitară a obiceiurilor româneşti, de care se diferenţiază doar ca modalităţi de expresie şi ca recuzită. Aceste obiceiuri tradiţionale ne spun ceva, au, în esenţă, rosturi care nu le desmint pe cele cu care au servit ele de veacuri, pe om şi societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să poată spune şi azi ceea ce trebuie să spună, în condiţiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.
Claudia Balaş
muzeograf
e-mail: balasclaudia70@yahoo.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
