Cianghiri şi Holocaustul

Unul dintre puţinii romi care au supravieţuit Holocaustului îşi aminteşte cu groază prin ce a trecut el şi şatra din care făcea parte, de câte ori cineva îl întreabă cum a fost. Nu mulţi reuşesc să-l convingă să povestească, pentru că retrăirea acelor momente îl cutremură şi acum, cu toate că au trecut de la acea perioadă groaznică din viaţa lui mai bine de 60 de ani.

Cianghiri Lăţa are acum 82 de ani şi trăieşte în tihnă, alături de familia sa, în comunitatea de romi Meteor din Târgu Jiu. Ziua de 17 iulie 1942 l-a găsit, însă, la Teleşti, în Şatra lui Matache (cum era cunoscut bulibaşa, pe numele lui Iorgu Stănescu). După cum îşi aminteşte bătrânul, au venit jandarmii şi i-au minţit că-i vor trimite în Rusia, unde-i vor împroprietări: „Ne-au spus să nu mai plecăm niciunde cu şatra, cum aveam noi obiceiul, că trebuie să ne trimită acolo, unde vom primi vaci cu lapte, pământ, case şi avere. Şi aşa am plecat cu şatrele, 25 de familii ale şatrei noastre, şi alte vreo 25 din Gorj. Am plecat în convoi cu căruţele şi am făcut trei luni pe drum, până am ajuns în Krivoi Rog. De acolo ne-au dus la Domanovka, unde am stat până în decembrie. Începuse să ningă, când ne-am trezit că au venit nemţii şi ne-au luat căruţele, cu tot cu cai, cu corturi şi cu aurul ascuns în oiştile de la căruţe. Acolo aveam aurul şatrei şi s-a dus tot, tot.”

„Au murit de foame”
De atunci, după cum îşi aminteşte Cianghiri Lăţa, au început greutăţile cele mari. Erau cu toţii în câmp, fără un adăpost, fără mâncare şi îmbrăcăminte, într-o iarnă rusească muşcătoare. Primeau câte 200 de grame de făină de orz pe zi, câte o litră de ulei şi cam atât. Care mai aveau câte „un pol de aur”, cum spune bătrânul (adică un cocoşel de 20 de franci din cel mai bun aur, care cântărea 8 grame), primeau pe el o găleată de cartofi şi una de făină. „Mulţi au murit atunci, unde ne-au dus ruşii, la Kransnianska. Erau sute de bordeie săpate la trei metri în pământ, împrejmuite cu un gard de fier şi era un frig şi zăpada de un metru, dar aveam pădurea aproape şi luam lemne şi făceam focul în bordei. N-aveam ce să mâncăm, aşa că unii mureau de foame, alţii mureau împuşcaţi, dacă erau prinşi pe câmp când furau porumbi care rămăseseră neculeşi, ca să-i coacă la foc.”

Întoarcerea

Bătrânul spune că după o iarnă şi o vară au fost mutaţi din nou, iar când s-au retras armatele române s-au dus la comandant şi l-au întrebat ce să facă, iar acesta le-a spus să se descurce cum pot: „Din 8000 de ţigani din România câţi am fost la început, am ajuns în ţară vreo 500. Bătrânii şi copiii mici i-am lăsat acolo, că n-am mai avut putere să-i luăm cu noi. Ne-au luat ruşii în căruţe, dar mulţi au murit, pentru că se pusese un viscol şi mureau îngheţaţi unul după altul. Călcam pe morţi ca pe brazdele de pământ. Am trecut Nistrul pe pod şi Prutul cu barca, după care am mers pe jos până în Tecuci, după care am venit cu marfarul până la Craiova.” Cianghiri a ajuns cu cei ce mai scăpaseră dintre ai lui din nou la Teleşti, unde au început să-şi încropească din nou uneltele de făcut căldări şi s-au apucat din nou de muncă pe la oameni.

Urmaşii

Cel mai mic strănepot al lui Cianghiri Lăţa are 5 ani şi se numeşte Ionuţ. El ascultă cu ochii mari, de câte ori bătrânul povesteşte prin ce a trecut, dar nu înţelege mare lucru. Alţi doi, mai mari, mai râd de bătrân şi le place să-l necăjească, dar recunosc amândoi că ştiu toate astea din spusele mai multor bătrâni care au fost în pribegie. Ionuţ Priboi (foto stânga) e tot strănepot al lui Cianghiri, iar Radu Istrate (foto dreapta) e strănepot al bulibaşei Matache, care nu mai trăieşte. Cu toţii şi-l amintesc, însă, deşi mulţi l-au cunoscut doar din povestiri, ca pe un mare om al acelor vremuri: „Avea bulibaşa pistol cu 12 focuri, ca să apere aurul şatrei. Când ne aşezam undeva, la o margine de sat, mergea la jandarmi ca să închirieze locul şi el răspundea de toată şatra în faţa autorităţilor.” Acum romii căldărari din Şatra lui Matache sunt aşezaţi definitiv în Meteor, dar bătrânii îşi amintesc cu nostalgie vremurile când umblau din sat în sat, iar perioada Holocaustului este subiectul pe care cu greu poţi să-l abordezi în faţa lor fără să le aduci tristeţea în glas.

sursa: Vertical Online

Arheologia in Oltenia - Simpozion Drobeta Turnu-Severin 2011

Trecutul adus la lumina

TERMELE LEGIUNII A VII-A CLAUDIA, CIOROIU NOU (DOLJ)

Poveşti din adâncuri, despre naşterea Băniei astăzi

Arheologul Florin Ridiche, prezentând un vas antropomorf şi cel mai vechi vas întreg de lut din România

Mai multe poze despre trecutul Craiovei aici, aici, aici şi aici.

Cărămizi romane, monede, vase ceramice, podoabe, dar şi mărturisiri despre tuneluri de apărare şi morminte prăbuşite dau glas pământului pe care s-a aşezat în timp capitala Olteniei.

un articol de Laura Pumnea

„Copilu’“ Craiova vedea lumina zilei în urmă cu 1400 de ani, după spusele arheologului Florin Ridiche. Precizează că nu trebuie trecută cu vederea legătura straşnică a acestor pământuri cu împrejurimile, unele devenind în timp parte din întinderea urbană a acestor vremuri. E bine de ştiut că la nici 12 kilometri de Craiova, la Cârcea a fost identificat cel mai bătrân sat neolotic din România, de unde se păstrează cel mai vechi vas întreg de lut din ţară, aflat în depozitul Muzeului Olteniei, vas lucrat manual, nu la roata olarului, pictat policrom, ce aminteşte de prima comunitate de agricultori, din zona Viaductului din această localitate.
„În urma săpăturilor s-a găsit o groapă menajeră, cu 8.000 de fragmente ceramice. Ca model, vasele îşi au originile în zona Greciei, la Sesklo, integrate în procesul de colonizare a Europei de către populaţiile de agricultori, care se deplasau lent dinspre Asia Mică spre sud-estul, centrul şi vestul continentului“, a povestit Florin Ridiche, arheolog la Muzeul Olteniei. Oamenii îşi lucrau pământul cu unelte confecţionate din coarne de cerbi şi bouri, aceştia din urmă dispăruţi acum patru sute de ani.

Aşezarea de la Cârcea continuă în Epoca Bronzului, apoi a Fierului, în vremea dacilor şi a romanilor, în timpul lui Mihai Viteazu, de unde este consemnat un cimitir medieval.

„Într-unul din morminte a fost găsit un schelet care avea o seceră înfiptă în piept, ca semn ritualic de îngropare practicat de frica strigoilor“, a mai spus Ridiche, menţionând săpăturile făcute de Marin Nica în locaţiile Viaduct şi La Hanuri din Cârcea. Între comună şi dacii de la Craiova apare cea mai timpurie locuire din arealul actualului oraş, Piaţa Veche, din pământul căreia a fost scoasă ceramică aparţinând Culturii Coţofeni, ce conturează prezenţa primilor indoeuropeni, care pătrundeau pe continentul nostru, în intervalul 3200 – 2700 î.Hr., la începutul Epocii Bronzului, şi care aici s-au instalat unde este acum parcarea din spatele Pieţii Vechi, în apropierea Hotelului Militar.

Două Pelendave

Mereu s-a spus ba că oraşul Craiova se află pe ruinele Pelendavei dacice, ba că pe ruinele Pelendavei romane, pentru ca realitatea să fie existenţa urmelor celor două Pelendave, cea dacică identificată la Cîrligei, în comuna Bucovăţ, iar cea romană la Mofleni, astăzi cartier al Craiovei. „O tradiţie orală recentă a perpetuat ideea unei singure Pelendave în această parte de ţară“, explică arheologul de la Muzeul Olteniei. Construcţia unor garaje acum zece ani, în spatele Bisericii Hagi Enuş, dezgropa dovezi ale unei aşezări dacice, vase ceramice lucrate la roată.

„De asemenea, este foarte posibil ca tezaurul monetar din Valea Vlăicii să fi fost îngropat de dacii de la această comunitate de la Hagi Enuş. În anul 1946, în preajma Anului Nou, s-a descoperit «o ulcică de pământ cu şase monede vechi pe locul din dosul Cantinei Consiliului Popular al oraşului Craiova, care dă spre Valea Vlăicii, cu prilejul săpării unor gropi pentru amenajarea terenului Lumea Copiilor»“, completează Ridiche, cu trimitere la un articol publicat de I. Ionescu, în „Mitropolia Olteniei“.

Acesta a reuşit să fotografieze o monedă, aflată în posesia unuia din muncitorii care a descoperit tezaurul undeva între intersecţia actualei străzi Romul cu Calea Bucureşti şi intersecţia principală din Valea Vlăicii, unde, în perioada medievală, se afla cursul unui pârâu ce curgea spre Valea Vlăicii. Se pare că în antichitate aici exista obiceiul îngropării în preajma unor cursuri de apă a unor astfel de tezaure monetare. Moneda publicată, este din argint, o tetradrahmă de la regele Macedoniei, Filip al II-lea. În ce priveşte monedele descoperite în anul 1946, nu se mai cunoaşte locaţia.

De Pelendava dacică sunt legate vestitul „Tezaur de la Craiova“ şi mormintele princiare tumulare, din preajma poligonului militar de la Cernele.

Aflat la Muzeul Naţional de Istorie a României, „Tezaurul de la Craiova“ conţine 50 de piese de podoabă şi harnaşament, din argint. Se povesteşte că a fost recuperat la sfârşitul secolului al XIX de la nişte negustori evrei, care au aflat că piesele provin din Craiova. Tezaurul a fost luat de nemţi în Primul Război Mondial şi readus după în ţară. Pelendava dacică este distrusă în timpul războaielor daco-romane, iar locuitorii de azi ai cartierului Mofleni stau pe aşezarea construită atunci de romani, posibil ca o mică fortificaţie, de ale cărei urme nu s-a dat. O cărămidă cu ştampila NM (Numerus Maurorum), găsită în zidul Bisericii dela Bucovăţ, bifează prezenţa romană.

„Avem doar urme ale Pelendavei romane, nu putem vorbi de existenţa Craiovei pe ruinele ei“, aduce lămuriri Dorel Bondoc, arheolog la Muzeul Olteniei.

Oraşul de sub oraş

Un teren de lângă Fântâna Obedeanu, în apropierea ANL-urilor din cartierul Craioviţa Nouă, este ştiut de cunoscători drept rezervaţie graţie semnalării acolo a unor locuinţe ale unei populaţii de epocă slavă, şi acoperit în prezent de un strat gros de moloz. Despre slavi se pomeneşte şi pe întinderea platoului pe care se află Casa Băniei şi Biserica Sf. Dumitru şi pe lângă care curgea un braţ al Jiului, la Cernele şi Făcăi.

Despre aceste patru aşezări timpurii slave se spune că stau la baza formării actualului oraş. Muzeograful Toma Rădulescu, şeful Secţiei de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei, chiar pune centrul de greutate în zona catedralei de azi „Sf. Dumitru“, unde veneau pelerini din toată ţara, dezvoltau dughene şi făceau negoţ. Tot el pomeneşte drept cea mai veche aşezare de sub oraş în zona Calea Severinului, unde conform Legendelor Craiovei, de B.P. Haşdeu, oraşul s-a scufundat şi s-a mutat unde e acum catedrala. La temelia Casei Băniei s-au găsit în perioada 2007 – 2008 vase lucrate la roată, cu motive ornamentale, predominant linii paralele vălurite.
Începuturile urbane sunt plasate în Piaţa Veche, primul târg medieval din zonă, centru de schimb de mărfuri.

Într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab apare prima atestare documentară a localităţii la 1475. Târziu, caracterul de aşezare negustorească, a dus la mutarea centrului administrativ la Craiova. Din construcţia oraşului se pare că a dispărut cimitirul orăşenesc, de la sfârşitul secolului XIII, care s-a prăbuşit. Încă se povesteşte, de altfel, de oseminte înghiţite de aceste pământuri, după mutarea cimitirelor din jurul bisericilor, la marginea oraşului.

„Trecutul este mărturia că strămoşii noştri erau receptivi la o civilizaţie europeană“, punctează muzeograful Toma Rădulescu. O necropolă ar fi existat chiar unde este astăzi Teatrul Naţional. Cu fascinaţie încă se mai vorbeşte despre sistemul de tunele, care porneau de la Casa Băniei şi duceau aproape de Jiu, identificate de asemenea în zona restaurantelor Minerva şi Periniţa. „Eram copil, mergeam cu tata de mână aproape de Periniţa când se demola tunelul din timpul lui Radu de la Afumaţi, sub pretextul că «se bagă partizanii în el»“, îşi aminteşte Toma Rădulescu.

Sursa: Adevarul de Seara Craiova

SImpozion "Oltenia. Interferente culturale" editia a II-a, 2011

Program Simpozion "Interferente Culturale In Oltenia" editia a 2-a

O carte noua

Clipuri video de pe internet

(NEW BUILDINGS IN CRAIOVA)

DE GAULLE'S VISIT TO RUMANIA.

NEW SITE FOR DANUBE HYDRO STATION

LILAC FESTIVAL IN RUMANIA

MAKING DIESEL TRAINS IN RUMANIA

THROUGH THE GORJ DISTRICT OF RUMANIA

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin

Craiova secolului XIX, în ochii unui străin
de Anca Ungurenuş

Oraşul nostru a fost cândva dezbrăcat de idilic şi împroşcat cu noroiul care domnea pe străzi

Publicaţia Arhivele Olteniei din 1924 adăposteşte, în primele pagini, câteva însemnări dintr-un jurnal de călătorie al unui cetăţean german. În călătoria lui spre Orient, a trecut şi prin Craiova.
Cuvintele scrise de cel ce-şi spune Eremit din Gauding, căruia nu i se cunoaşte „numele civil“, nu aduc laude Cetăţii Banilor. Nu sunt nici măcar neutre şi nu lasă nici o impresie de abţinere. El descrie, fără ascunzişuri, o Craiovă tristă, sumbră, plină de câini vagabonzi, oameni leneşi şi noroi.
Casele erau răspândite printre cele mai mizerabile bordeie şi înconjurate de locuri pustii şi pline de mărăcini. Grădinile lipseau, spunea germanul, iar odăile din case erau goale, înăuntrul lor fiind doar câte „o laviţă acoperită cu covor, pe care ziua şed (oamenii - n.r.), noaptea dorm“. Craiovenii nu păreau să ştie ce e aceea o stradă pietruită, căci pe vremea aceea erau aşternute cu bârne, adică trunchiuri de copaci cojite şi făţuite cu barda. Pretutindeni domneau noroiul, bălţile şi murdăria. Dar şi nebunii, după cum nota Eremitul din Gauding. „Toate mascaradele, care se pot închipui şi le poate inventa nebunia, se mişcă pe străzi în formele şi figurile cele mai groteşti, mai rari; crezi că aici s-au adunat un album de hainele tuturor continentelor“.



Un peisaj teribil

Neamţul călător locuia într-o odaie frumoasă şi primea o mâncare „escelentă“ de la farmacistul Schwab, conaţional de-al lui, singurul pe care părea să îl aprecieze. După ce şi-a mâncat bunătatea de cină, a ieşit într-o seară la promenadă pe urâtele străzi ale urbei, unde află povestea romilor chinuiţi de boieri. „Se zice că această educaţie este ceva zilnic; părinţii omoară şi mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinşi cu aceasta; şi să aibă şi ei plăcerile lor“.
Se pare că, în vremea în care germanul a poposit în Bănie, lumea prefera să se izoleze în case. „Tot pare în ruină. Pe străzi nu vezi nici femei, nici fete; toată noaptea urlă câinii, cari aici aleargă, ca şi în Constantinopol, sălbatici şi fără stăpân“. Tot aici cică se lua în derâdere religia şi tot ce ţine de ea. Popii n-aveau altă treabă decât să „se certe: avut-a Dumnezeu barbă sau nu?“.
Peisajul urbano-rural din Craiova înfăţişa femei care „stau la porţi şi torc; bărbaţii zac prinprejur şi dorm; ei lucrează atât de puţin, încât în anii 1816-1817 a fost atâta lipsă de au mâncat pâine din coajă de stejar“, asta pentru că în perioada de secetă ei alegeau „să flămânzească din cauza lenei“. Până şi vinul era tulbure, tot din cauza lenei care nu-i părăsea pe cei ce ar fi trebuit să se îngrijească aşa cum se cuvine de viţa-de-vie.


„Ţara aceasta pustiită de oameni“

„Acestea le-am spus, ca să arăt cum trebuie să călătoreşti pe aici, dacă vreai să vezi ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu şi pustiită de oameni“. În opinia călătorului spre Orient, ţara - sau zona pe care el apucase să o vadă - era frumoasă, dar, din păcate, populată, şi nu de străini veniţi să pribegească: „Dar şi în tot drumul meu eu nu am întâlnit niciun călător“.
Chinul neamţului dezamăgit a trebuit să continue preţ de câteva zile. „Podul peste Jiu fusese luat de apa mare din ploi; mai multe zile am trebuit să petrec în trista Craiovă“. În final, el a reuşit să scape din zona cu „câteva miserabile bordeie de-asupra pământului şi în pământ“, într-un copac scobit pe care ţăranii îl întrebuinţau la pescuit. Aşa a trecut el Jiul, iar când a ajuns la Dunăre s-a declarat total dezamăgit de „proştii aceia“, care credeau că are un bou ascuns în cufăr. Mai mult, s-a întâmplat tărăşenia ca nici să nu ştie „să citească, nici să înţeleagă paşaportul“ lui.
Să fie oare aceasta imaginea Craiovei adevărate, dezbrăcate de laude, de memoriile melancolice ale celor care au trăit în acea perioadă? Prin ochiul rece şi obiectiv al unui neamţ, Craiova era nici mai mult, nici mai puţin decât paradisul întors.

Sursa: Gazeta de Sud

Harti vechi Oltenia

Hartile sunt realizate in jurul anului 1910 si fac parte din Harta Europei Centrale (scara 1:200000)realizata in Imperiul Austro-Ungar. Versiunea orginala si restul hartilor le puteti gasi aici - 3rd Military Mapping Survey of Austria-Hungary

Slove pentru Universitate

Slove pentru Universitate
de Anca Ungurenuş

Interesul pentru înfiinţarea unei Universităţi în Bănie datează de mai bine de 80 de ani

Există, păstrată în Arhivele Olteniei din 1925, o scrisoare a doctorului Charles Laugier - cunoscut pentru o activitate remarcabilă în educaţia sanitară - către Ministrul Şcoalelor de atunci, dr. Constantin Angelescu. Ea a fost redactată în scopul propunerii înfiinţării unui centru universitar la Craiova, fapt realizat abia după 22 de ani. Regăsim, în limbajul vremii, dorinţa şi ardoarea preşedintelui Societăţii „Prietenii Ştiinţei“ de a pune bazele unei instituţii prestigioase, care să pregătească viitoarele elite ale Craiovei şi nu numai.

„Domnule Ministru,
Încă înainte de răsboi, dar mai cu seamă dela răsboi încoace, un puternic curent cultural se dovedeşte în Craiova. Masele mari, atât din Craiova cât şi din întreaga Oltenie, se arată profund avide de cultură, de lumină. Aceasta explică dece Societatea «Prietenii Ştiinţei» din Craiova, în numele căreia am onoarea a Vă adresa această cerere, a reuşit să se menţină şi să obţie de 12 ani, decând fiinţează, un succes pe atât de desăvârşit, pe cât de neaşteptat în activitatea sa culturală.
Aceasta explică dece numeroase alte instituţiuni culturale s-au născut şi se desvoltă în Craiova în mod uimitor.
Societatea «Prietenii Ştiinţei» însă are avantajul de a fi văzut bine dela început, şi măsurând entusiazmul, cu care populaţiunea noastră oltenească îmbrăţişa cultura, şi-a înscris în programul său, ca un ţel realizabil, cererea de instituţiuni superioare universitare în Craiova.
În aceasta, Societatea «Prietenii Ştiinţei» a fost condusă nu numai de o dorinţă sau de o nevoe regională, dar a apreciat că nicăeri poate în toată ţara nu i-ar sta mai bine şi nu ar fi mai cu profit o şcoală de înaltă învăţătură ca în inima chiar a românismului, în mijlocul acestei Oltenii mândre şi bogate în simţiri şi în cugete româneşti.
Românii din toate unghiurile, petrecându-şi viaţa universitară în mijlocul Oltenilor, s-ar încălzi fără învoială la văpaia vie şi curată a sufletului oltenesc. Oltenii, înlesniţi la învăţătură superioară prin o universitate aci, s-ar răspândi la rându-le în toate părţile ţării şi ar duce cu ei puterea de muncă şi sclipitul inteligenţei lor, spre fala numelui de Român.
Să mai ilustrăm cu exemple, Domnule Ministru, acesta adevăr este, credem, de prisos, când ne adresăm Domniei-Voastre“.

„Oltenii ar năvăli a aceste şcoli“

„Societatea «Prietenii Ştiinţei», conscientă de acestea adevăruri şi convinsă de apropiata lor înfăptuire, a făcut totul pentru a intensifica acest curent, şi astăzi dezideratul acesta se găseşte în sufletul tutulor Craiovenilor, în sufletul tutulor Oltenilor.
De aceia, Domnule Ministru, în preajma votărei unui nou buget, în preajma înfăptuirei a noi puncte din vastul şi atât de importantul D-Voastră program, Societatea «Prietenii Ştiinţei» se face prin mine interpretul sentimentelor generale şi vine astăzi să vă solicite respectuos înfiinţarea şi în Craiova a unui început de învăţământ universitar, care s-ar putea traduce deocamdată prin o Academie agricolă, industrială şi comercială, printr-o Secţiune de ştiinţe politice şi administrative pentru pregătirea viitorilor funcţionari ai Statului, printr-un Institut electro-tehnic, o Şcoală pregătitoare de medicină, sau altele.
Oltenii ar năvăli la aceste şcoli şi, pe lângă numărul de studenţi îndepărtaţi ce s-ar mai înscrie, ele ar deservi de sigur şi întreaga regiune a Banatului şi Ţării Haţegului.
Încredinţaţi, Domnule Ministru, de stăruitoarea şi luminata grije ce purtaţi culturei româneşti, încredinţaţi de dragostea D-V. pentru popor, pe care ştiţi să-l preţuiţi aşa cum se cuvine, nădăjduim că acestui apel ce poporul oltenesc vă adresează prin mine, veţi binevoi a-i acorda tot sprijinul, şi toată solicitudinea, pentru care vă este, Domnule Ministru, asigurată întreaga şi profunda noastră recunoştinţă.
Preşedinte, Dr. Laugier.
Secretar General, Dem. D. Stoenescu“

Dorinţa lui Laugier s-a materializat, însă nu a apucat să o vadă cu ochii lui. Tot ce ne rămâne este să amintim, din când în când, cuvintele celor care şi-au dorit să pună primele cărămizi în construirea unui viitor ambiţios pentru noi, cei ce i-am urmat.

Sursa: Gazeta de Sud