Învăţătorul Victor Popescu-un erou al primului război mondial
Victor D.Popescu(1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă,comuna Fărcăşeşti,judeţul Gorj.Tatăl său,Dumitru I.Popescu era de profesie învăţător în localitatea respectivă.Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său,iar studiile secundare le-a efectuat la Liceul”Traian” şi la Liceul”Tudor Vladimirescu”din Târgu Jiu.Apoi,a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti.
În 1906,Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător,fiind repartizat în comuna Bărbăteni din judeţul Gorj.După un an a fost numit învăţător în comuna natală unde l-a înlocuit pe tatăl său.El s-a dedicat cu pasiune meseriei sale,după cum o dovedesc procesele-verbale încheiate cu ocazia inspecţiilor făcute la clasă.Într-un astfel de document,din19 martie/1 aprilie 1910 se menţionează următoarele:”Lecţiile au fost reuşite.Forma de învăţământa fost potrivită obiectelor din cares-a predate.Atenţiunea este cultivată.Disciplina se păstrează.Învăţământul este clar,précis,interesant şi are în vedere folosul practic.” Deci,la scurt timp după numirea pe post,învăţătorul Victor I. Popescu a dovedit o reală înclinaţie spre cariera didactică el depunând eforturi reale şi pentru luminarea locuitorilor din Fărcăşeşti.
În anul 1912 ,Victor I. Popescu a obţinut definitivarea în învăţământ.În anul 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj,participând la al doilea război balcanic.Prin Ordinul de zi nr.1858 din 1916,el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă,ajungând în august 1916 comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a.batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. În fruntea oamenilor săi,tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei,la Livezeni,Crivadia,Merişor etc.Victor Popesu a dovedit reale calităţi de conducere,fiind notat cu înaltul calificativ de”foarte bine”în dosarul său militar.În acest sens,semnificativ este faptul că din cei 137 de învăţători şi profesori mobilizaţi în cadrul Diviziei a I-a,numai 21 au fost primit acest calificativ.
În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare,Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului.În zilele de3-4/16-17 noiembrie1916 subunităţile Batalionului I din care făcea parte şi plutonul condus de către Victor Popescu au fost izolate de Regimentul 18 Gorj.De altfel,mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului datorită înintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei.În aceste condiţii,soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte,pentru a continua lupta împotriva inamicilor.Grupul condus de către Victor Popescu,pentru a nu fi capturat de ocupanţi,s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său în localitatea Valea cu Apă(judeţul Gorj).
După ocuparea Olteniei ,armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară,populaţia suferind tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici.Însăşi familia lui Victor Popescu a avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor,tatăl şi sora acestuia fiind maltrataţi cu o mare cruzime.Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie,în rândurile populaţiei a început o mişcare de rezistenţă,care a avut diverse forme de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia.
În iarna anului 1916,sublocotenentul Victor Popescu a dus o susţinută muncă de lămurire printre locuitorii satelor din Gorj pentru a-i convinge să-i se alăture în lupta împotriva invadatorilor,să constituie un detaşament de partizani puternic. Activitatea sa a fost atent urmărită de către autorităţile germane şi austro-ungare.Astfel,poliţia militară germană a semnalat la mijlocul lunii decembrie 1916 prezenţa ,la Horăşti(judeţul Gorj) a lui Victor Popescu însoţit de patru soldaţi români de sub comanda sa.Eforturire depuse de către acesta nu au rămas fără rezultat.Populaţia satelor din Gorj a pregătit cele necesare luptei împotriva ocupanţilor:arme,muniţii,adăposturi sigure.De asemenea s-a constituit nucleul detaşamentului de partizani,au fost stabilite locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii care trebuiau să-i ajute pe cei din detaşamentul de luptă împotriva inamicilor.
Toate pregătirile au fost terminate în primăvara anului 1917 ,în zona păduroasă a judeţelor Mehedinţi şi Gorj ,mărginită la vest de Motru şi la est de Jiu luând fiinţă o adevărată unitate militară pregătită să lupte fără încetare împotriva ocupanţilor germani şi austro-ungari.La 27 mai 1917 conducătorii detaşamentului de partizani au difuzat în intreaga regiune Proclamaţia către locuitori ,un manifest în care populaţia era îndemnată să nuşi piardă încrederea în victorie şi să lupte prin toate mijoacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii!Nu!Asta niciodată!”.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români,rămaşi în spatele frontului inamic:căpitan Popovici,caporalul Gheorghe Ioana,sergentul Gheorghe Jianu,elevul sergent Ion Prunescu de la Liceul Militar din Craiova,Ionel N. Popescu de la Scoala Normală.În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Regimul administraţiei militare introdus de către inamici,mişcarea de rezistenţă existentă în rândurile populaţiei şi numeroşii soldaţi români rămaşi fără voia lor în spatele liniilor duşmane au constituit factori favorabili pentru dezvoltarea acţiunilor de luptă ale detaşamentului condus de sublocotenentul Victor Popescu.Printr-o altă proclamaţie acesta le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării.Următorul fragment, din apelul la luptă,poate fi inclus printre cele mai emoţionante chemări la apărarea patriei:”Soldaţi de toate categoriile!Eu,ofiţerul vostru,vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure,pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţa de ţară.Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostrum care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri.Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt,trebuie ţinut în orice împrejurări….”În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară,dacă este nevoie:”Si dacă ne vor prinde,ne vor lua morţi dar vii niciodată!Vom muri ca români,iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”
Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente patrioţii români căzând la datorie în confruntările cu soldaţii inamici.La Bolboşi,Ploştina,Ursoaia,Drăgoteşti,Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor.Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune,partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.Deşi autoritătile inamice au acţionat cu hotărâre împotriva populaţiei care îi susţinea pe eroii români,în jurul detaşamentului de partizani s-a format un adevărat inel de nepătruns al secretului.Ocupanţii au fost nevoiţi să mobilizeze întregi unităţi de infanterie,cavalerie şi artilerie pentru capturarea cetei de partizani. Astfel,o parte importantă a forţelor inamice nu a mai ajuns pe frontul împotriva României.Cu toate acestea loviturile patrioţilor români conduşi de Victor Popescu nu au încetat atacurile lor împotriva ocupanţilor în vara anului 1917.
În furia lor neputincioasă,autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori din localităţile Negomiru,Grozeşti,Peşteana de Sus,Valea cu Apă(judeţul Gorj).Ulterior în urma acestor măsuri au fost arestaţi şi torturaţi sute de oameni nevinovaţi.La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomiru,Bolboşi,Grozeşti,Drăgoteşti,Covrigi şi Horăşti sug acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”.Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917,în faţa plutonului de execuţie având o atitudine demnă.
Luptele patrioţilor români au continuat,în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917.Însă,sosirea iernii precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova,a făcut tot mai dificilă existenţa grupului de partizani.În aceste condiţii bravii luptători români au început un greu drum spre linia frontului cu intenţia de a trece pe teritoriul naţional liber.
La 1/14 aprilie 1918,sublocotenetul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea.Ulterior acestui evenniment Victor Popescu a fost înaintat la gradul de locotenent. La 30 aprilie/13 mai 1918,Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa,Regimentul18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti,luptând cu multă dăruire pentru apărarea patriei.În primăvara anului 1918,Victor Popescu a fost demobilizat,primind cu acest prilej gradul de căpitan.
În satul natal Victor Popescu s-a întors în 1920.Între anii 1920-1943 el şi-a făcut cu multă sârguinţă nobila meserie de dascăl.În anul 1966,la împlinirea vârstei de 80 de ani,Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior,ca recunoaştere a meritelor sale din timpul primului război mondial. Având respectul oamenilor între care locuia,Victor Popescu s-a stins în anul 1970,trecând astfel în rândurile eroilor neamului.
Asemenea multor altor cadre didactice,invatatorul Victor Popescu reprezintă unul din cele mai elocvente exemple de dăruire personală,de verticalitate şi spirit de sacrificiu pentru cauza naţională românească.Un exemplu care ar trebui să dea de gândit celor care,astazi ponegresc nobila profesie de formator de suflete şi pentru care cultura este ţinta dispretului absolut.Naţiunea care isi supune istoria unui proces continuu de damnatio memoriae este o natiune fara viitor.
sâmbătă, 11 decembrie 2010
1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei
1916-1917: partizanii din pădurile Olteniei
Ionel Stoica, Liliana Năstase
Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.
Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.
„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?
Războiul şi ocupaţia
Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.
Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.
Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa
Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...
Cum se naşte gruparea
Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.
Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.
„Aşa vor păţi toţi aceia...”
În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.
În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.
Arestare
Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
Moarte
E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.
Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.
Sursa: Historia.ro
Ionel Stoica, Liliana Năstase
Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.
Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.
„Historia” încearcă azi un exerciţiu de recuperare. Cine-a fost Ionel Popescu? Cum era să fii partizan în timpul Primului Război Mondial? Care i-a fost viaţa după anii de partizanat?
Războiul şi ocupaţia
Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.
Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.
Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa
Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...
Cum se naşte gruparea
Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.
Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.
„Aşa vor păţi toţi aceia...”
În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.
În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.
Arestare
Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
Moarte
E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.
Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.
Sursa: Historia.ro
vineri, 10 decembrie 2010
Cinste lor in vremuri grele nu au uitat ca sunt romani!
Articol foarte interesant despre un aspect mai putin cunoscut al istoriei romanilor:lupta de rezistenta impotriva stapanirii straine in primul razboi mondial,in Oltenia.Viata unui erou necunoscut.
joi, 9 decembrie 2010
Romania, Judetul Calarasi, Movila Calomfirescu-Gumelnita – un punct uitat in timp, situat la doar 5 kilometri de orasul Oltenita. Aici, in anul 1922, reputatul cercetator Vasile Parvan descoperea urmele unei uimitoare culturi arhaice, care a dominat teritoriul de sud al tarii noastre, in a doua jumatate a mileniului 5 inainte de Hristos – o dovada pretioasa a prezentei omului din timpuri imemoriale in cadrul bazinului Carpato-Danubiano-Pontic. Astazi, DESCOPERA.ro are onoarea de a va prezenta un extraordinar documentar stiintific realizat de tanarul si talentatul regizor roman Daniel Simion – “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”, o docudrama indrazneata care ne provoaca sa calatorim in timp cu 6.000 de ani in urma!
Filmul “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”
“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este un documentar de 47 de minute care reconstituie o zi din viata unei comunitati gumelnitene eneolitice, care a trait pe teritoriul actualului Bocsani cu 4500 de ani inainte de Hristos. Filmul are la baza studiile si informatiile stranse in 10 ani de cercetari arheologice care s-au desfasurat pe valea Neajlovului, in zona Bucsanilor din judetul Giurgiu. Respectand cele mai inalte rigori ale unui documentar stiintific modern, “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este construit ca o docudrama prin intermediul careia spectatorul modern este ademenit sa calatoreasca inapoi in timp, sa descopere o comunitate a misterioasei civilizatii eneolitice chiar din sanul acesteia, intr-un mod imersiv, participand 24 de ore simbolice, alaturi de gumelniteni, la activitatile acestora.
Vizionare placuta!
“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Cu: Gabriel Spahiu
Regia: Daniel Simion
Scenariul: Cătălin Bem, Daniel Simion
Producători: Cătălin Bem, Alexandru Preoteasa, Daniel Simion
DESCOPERA.ro ii multumeste domnului Daniel Simion pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie filmul!
Geneza de pe malurile Dunarii
Pe teritoriul tarii noastre de astazi au aparut si s-au succedat unele dintre primele civilizatii umane de pe Terra. Nume precum Cucuteni, Boian, Gumelnita, Ariusd sau Marita ar trebui sa fie cunoscute de orice roman. Dintre cele enumerate, cultura Gumelnita se distinge prin complexitate si originalitate, arheologi din diverse tari considerand-o una dintre cele mai stralucite dovezi palpabile ale primelor populatii umane in Europa. Complexul cultural Gumelnita-Kodjadermen-Karanovo VI, cum il numesc arheologii bulgari, pe baza siturilor descoperite pe teritoriul lor, reprezinta, in fapt, prima mare unificare a civilizatiilor care traiau pe atunci in zona dintre Carpati si Balcanii de sud.
Cultura Gumelnita s-a format, in principal, din evolutia locala a culturilor mai vechi – Boian, Marita si Karanovo V. Fenomenul s-a petrecut cu repeziciune pe scala istorica, insa inca de la inceputurile sale putem vorbi despre o cultura unica cu aspecte regionale. Arheologii le-au impartit in variantele regionale de tip nord-dunarean, dobrogean si sud-balcanic, peste care se adauga aspectele originale ale subtipului Stoicani-Aldeni din nord-estul Munteniei si sud-estul Moldovei. Primele asezari, denumite de arheologi – Tell, erau ridicate intotdeauna langa surse naturale de apa de tipul raurilor si lacurilor, fiind inconjurate de terenuri propice supravietuirii, unde locuitorii puteau sa practice agricultura primitiva,
cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea.
Primele dovezi ale acestei culturi au aparut sub forma unei colectii arheologice compusa din obiecte de ceramica, lut, marmura si os, deshumata langa Movila Gumelnita, in anul 1924 de catre arheologul Vladimir Dumitrescu. Studiile de arheologie si zoologie efectuate in cele 18 asezari reprezentative pentru cultura Gumelnita au demonstrat ca principala ocupatie a locuitorilor sedentarizati consta in cresterea animalelor recent domesticite: aici au fost descoperite un numar considerabil de fosile apartinand animalelor domestice.
Pe baza acestor fosile, arheologii arata ca cele mai pretuite animale din acele vremuri imemoriale erau vitele, oile, caprele, porcii si cainii – cei din urma, folositi in egala masura la pastorit, vanatoare si paza. Ca fapt curios, merita mentionat ca vitele erau crescute mai degraba in scop de tractiune si transport, decat ca furnizoare de carne. Oile si caprele erau crescute aproape exclusiv pentru produse lactate, lana si blanuri, cea mai mare parte din carnea necesara alimentatiei gumelnitenii luand-o de la porcii crescuti langa gospodarii.
Exista totusi unele dovezi conform carora in patru asezari, respecitv Bordusani, Vitanesti, Mariuta si Orsova s-au descoperit evidente osteologice, conform carora si cainii serveau drept surse de hrana. Utilizarea celui mai bun prieten al omului in scop de felul doi la masa, nu reflecta iminenta unor perioade de foamete, ci mai de graba existenta unor obiceiuri rituale care constau si in acest aspect culinar atat de reprobabil in zilele noastre.
Cea mai avansata civilizatie a Europei arhaice
Cel mai specific element al culturii Gumelnita consta in folosirea pe scara larga a ceramicii in confectionarea de obiecte de cult si de uz comun.
Foarte cautata era ceramica neagra si cea rosu-caramizie. Obiectele din ceramica aveau forme si decoruri variate, prezentand desene in relief sau incizate, precum si picturi cu grafit. Pentru acele vremuri, decorarea cu grafit reprezenta o tehnologie extrem de avansata, deoarece consta in coacerea dubla in cuptoare, ultima ardere necesitand temperaturi de peste 1.100 grade Celsius. Pictarea vaselor se facea, in general, cu numai doua culori, rosu si alb, dar exista si mostre pictate tricolor.
Foarte caracteristic pentru cultura Gumelnita, la fel ca si in cazul culturii Salcuta, era folosirea frecvanta a topoarelor de mari dimensiuni alaturi de lamele lungi de silex, care depasesc deseori lungimea de 30 cm. Locuitorii sai nu erau tocmai pasnici, in acest sens stand drept marturie numeroasele varfuri de sageti si sulite realizate tot din silex, care prin numarul foarte mare sugereaza ca nu erau folosite doar pentru vanatoare. Arama era des folosita atat pentru podoabe si bijuterii, cat si pentru realizarea unor lame de securi si dalti. In faza secunda a civilizatiei, apar si obiecte din aur, cel mai adesea sub forma de bijuterii.
Deseori, se pare ca produsele agricole si cele animaliere nu suplineau intotdeauna necesarul alimentatiei zilnice a gumelnitenilor. Pusi in fata unei asemenea situatii limita, locuitorii apelau frecvent la vanatoare si pescuit, indeletniciri in care excelau. Asadar, in asezari au fost identificate numeroase specii de animale salbatice, vanatoarea fiarelor periculoase transformandu-se, deseori, in adevarate acte temerare.
Frecvent, se vanau caii si magarii salbatici, cerbii, elanii, caprioarele, iepurii, dar si specii puternice si periculoase, precum ursii, mistretii, lupii si chiar leii, care traiau pe atunci in Dobrogea. Foarte cautate erau si animalele mici cu blana pretioase de genul dihorilor, jderilor, vidrelor, castorilor si vulpilor. Mari vanatori erau mai ales cei care au trait pe locurile unde astazi se inalta localitatile Insuratei, Carcaliu, Cascioarele si Vitanesti. Vanatoarea ne ofera date importante despre clima de atunci, deoarece prezenta unor specii de animale iubitoare de caldura, precum magarii salbatici, cerbii lopatari si leii, ne demonstreaza faptul ca in perioada eneolitica, clima era mult mai calda decat cea actuala.
Foarte important, in cadrul economiei locale, s-a dovedit a fi si pescuitul. De fapt, sunt evidente care sugereaza fara tagada ca pescuitul era o ocupatie chiar mai importanta decat vanatoarea. Situatia nu ar trebui sa surprinda, deoarece comunitatile gumelnitene au inflorit in preajma Dunarii de Jos si a luncilor sale. Iar in acele timpuri, batranul fluviu furniza cantitati imense de peste, incomparabile cu populatiile piscicole infime din prezent.
Resturile osteologice de peste descoperite in anul 1994 sugereaza faptul ca pestii erau de ordinul miilor, identificandu-se 22 de specii de pesti consumate frecvent de localnici. Gumelnitenii isi faurisera unelte pescaresti avansate de genul harpoanelor si plaselor de pescuit, dar si metode rudimentare, constand in garduri si cosuri. Principalii pesti capturati erau somnii, stiucile, salaii, crapii si bibanii, dar prindeau foarte des si sturioni. Exista dovezi conform carora gumelnitenii conservau pestele pentru iarna prin uscarea la soare si vant, prin afumare si, uneori, sarare.
Cand se asterne praful peste Timp
Viata artistica si religioasa era marcata de faurirea statuetelor. La fel precum se intampla in cadrul oricarei alte culturi arhaice, arta plasica de tip Gumelnita este extrem de specifica, variata si bogat reprezentata. Cea mai mare parte a statuetelor descoperite sunt realizate din lut. Ca o caracterisitca zonala, predomina statuetele zoomorfe, in detrimentul celor antropomorfe. Insa, trebuie specificat ca cele care reprezinta siluete umane sunt deosebit de bine stilizate, cu redari fidele ale fizionomiiloe si atitudinilor.
Unele statuete umane erau impodobite cu obiecte de cupru, constand in cerceri si coliere. Multe dintre celebrele vase ale culturii Gumelnita au forma umana, zoomorfa sau mixta. Satele gumelnitenilor dispuneau de locuinte avansate, cu uz specific. In afara locuintelor pentru dormit, s-au descoperti urme de ateliere, in care se realizau unelte, podoabe si statuete de cult, dar si ceea ce pare a fi un “abator” primitiv, destinat exclusiv sacrificarii si transarii animalelor. Nu lipsesc nici urmele de mori pentru macinat cereale sau altarele de cult si sanctuarele.
Oamenii culturii Gumelnita aveau o atitudine distincta si in privinta riturilor si credintelor cu privire la morti. Inhumarea se facea intotdeauna dupa ce cadavrul era asezat in pozitie fetala, chircit, cu genunchii stransi la piept, asezat cel mai adesea pe partea stanga a corpului. Rar se adaugau ofrande in morminte. S-au descoperit foarte multe morminte ale copiilor, multi dintre acestia prezentand urme de malformatii congenitale, ceea ce sugereaza ipoteze legate de posibile sacrificii rituale ale copiilor handicapati, pe care obstea-i considera incapabili sa supravietuiasca in conditii normale.
Cel mai probabil, gumelnitenii practicau si un cult al craniilor (foarte raspandit in intreaga lume la acea data), in acest sens descoperindu-se depuneri de cranii umane retezate in preajma vetrelor de foc. Mormintele bogate in vestigii sugereaza o societate puternic organizata, care functiona pe baza unei ierarhii riguroase.
Povestea culturii Gumelnita se sfarseste incetul cu incetul, odata cu sosirea si stabilirea la Dunare a triburilor apartinand culturii Cernavoda I, triburi care sunt considerate de majoritatea cercetatorilor drept primii proto-europeni, stramosi ai pelasgilor, hiperboreenilor si, mai tarziu, ai daco-getilor. Cu toate ca civilizatia Gumelnita s-a sfarsit relativ brusc la Dunare, ea mai continua circa o suta de ani in Muntenia si in Balcani.
Fotografiile care ilustreaza acest articol au fost facute la realizarea filmului “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Sursa: Descopera.ro
Filmul “Gumelnita. Bucsani – o noua lume, acelasi inceput!”
“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este un documentar de 47 de minute care reconstituie o zi din viata unei comunitati gumelnitene eneolitice, care a trait pe teritoriul actualului Bocsani cu 4500 de ani inainte de Hristos. Filmul are la baza studiile si informatiile stranse in 10 ani de cercetari arheologice care s-au desfasurat pe valea Neajlovului, in zona Bucsanilor din judetul Giurgiu. Respectand cele mai inalte rigori ale unui documentar stiintific modern, “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput” este construit ca o docudrama prin intermediul careia spectatorul modern este ademenit sa calatoreasca inapoi in timp, sa descopere o comunitate a misterioasei civilizatii eneolitice chiar din sanul acesteia, intr-un mod imersiv, participand 24 de ore simbolice, alaturi de gumelniteni, la activitatile acestora.
Vizionare placuta!
1. Gumelnita - Bucsani (partea 1) de pe tare.ro
2. Gumelnita - Bucsani (partea a 2-a) de pe tare.ro
“Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Cu: Gabriel Spahiu
Regia: Daniel Simion
Scenariul: Cătălin Bem, Daniel Simion
Producători: Cătălin Bem, Alexandru Preoteasa, Daniel Simion
DESCOPERA.ro ii multumeste domnului Daniel Simion pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie filmul!
Geneza de pe malurile Dunarii
Pe teritoriul tarii noastre de astazi au aparut si s-au succedat unele dintre primele civilizatii umane de pe Terra. Nume precum Cucuteni, Boian, Gumelnita, Ariusd sau Marita ar trebui sa fie cunoscute de orice roman. Dintre cele enumerate, cultura Gumelnita se distinge prin complexitate si originalitate, arheologi din diverse tari considerand-o una dintre cele mai stralucite dovezi palpabile ale primelor populatii umane in Europa. Complexul cultural Gumelnita-Kodjadermen-Karanovo VI, cum il numesc arheologii bulgari, pe baza siturilor descoperite pe teritoriul lor, reprezinta, in fapt, prima mare unificare a civilizatiilor care traiau pe atunci in zona dintre Carpati si Balcanii de sud.
Cultura Gumelnita s-a format, in principal, din evolutia locala a culturilor mai vechi – Boian, Marita si Karanovo V. Fenomenul s-a petrecut cu repeziciune pe scala istorica, insa inca de la inceputurile sale putem vorbi despre o cultura unica cu aspecte regionale. Arheologii le-au impartit in variantele regionale de tip nord-dunarean, dobrogean si sud-balcanic, peste care se adauga aspectele originale ale subtipului Stoicani-Aldeni din nord-estul Munteniei si sud-estul Moldovei. Primele asezari, denumite de arheologi – Tell, erau ridicate intotdeauna langa surse naturale de apa de tipul raurilor si lacurilor, fiind inconjurate de terenuri propice supravietuirii, unde locuitorii puteau sa practice agricultura primitiva,
cresterea animalelor, pescuitul si vanatoarea.Primele dovezi ale acestei culturi au aparut sub forma unei colectii arheologice compusa din obiecte de ceramica, lut, marmura si os, deshumata langa Movila Gumelnita, in anul 1924 de catre arheologul Vladimir Dumitrescu. Studiile de arheologie si zoologie efectuate in cele 18 asezari reprezentative pentru cultura Gumelnita au demonstrat ca principala ocupatie a locuitorilor sedentarizati consta in cresterea animalelor recent domesticite: aici au fost descoperite un numar considerabil de fosile apartinand animalelor domestice.
Pe baza acestor fosile, arheologii arata ca cele mai pretuite animale din acele vremuri imemoriale erau vitele, oile, caprele, porcii si cainii – cei din urma, folositi in egala masura la pastorit, vanatoare si paza. Ca fapt curios, merita mentionat ca vitele erau crescute mai degraba in scop de tractiune si transport, decat ca furnizoare de carne. Oile si caprele erau crescute aproape exclusiv pentru produse lactate, lana si blanuri, cea mai mare parte din carnea necesara alimentatiei gumelnitenii luand-o de la porcii crescuti langa gospodarii.
Exista totusi unele dovezi conform carora in patru asezari, respecitv Bordusani, Vitanesti, Mariuta si Orsova s-au descoperit evidente osteologice, conform carora si cainii serveau drept surse de hrana. Utilizarea celui mai bun prieten al omului in scop de felul doi la masa, nu reflecta iminenta unor perioade de foamete, ci mai de graba existenta unor obiceiuri rituale care constau si in acest aspect culinar atat de reprobabil in zilele noastre.Cea mai avansata civilizatie a Europei arhaice
Cel mai specific element al culturii Gumelnita consta in folosirea pe scara larga a ceramicii in confectionarea de obiecte de cult si de uz comun.
Foarte cautata era ceramica neagra si cea rosu-caramizie. Obiectele din ceramica aveau forme si decoruri variate, prezentand desene in relief sau incizate, precum si picturi cu grafit. Pentru acele vremuri, decorarea cu grafit reprezenta o tehnologie extrem de avansata, deoarece consta in coacerea dubla in cuptoare, ultima ardere necesitand temperaturi de peste 1.100 grade Celsius. Pictarea vaselor se facea, in general, cu numai doua culori, rosu si alb, dar exista si mostre pictate tricolor.
Foarte caracteristic pentru cultura Gumelnita, la fel ca si in cazul culturii Salcuta, era folosirea frecvanta a topoarelor de mari dimensiuni alaturi de lamele lungi de silex, care depasesc deseori lungimea de 30 cm. Locuitorii sai nu erau tocmai pasnici, in acest sens stand drept marturie numeroasele varfuri de sageti si sulite realizate tot din silex, care prin numarul foarte mare sugereaza ca nu erau folosite doar pentru vanatoare. Arama era des folosita atat pentru podoabe si bijuterii, cat si pentru realizarea unor lame de securi si dalti. In faza secunda a civilizatiei, apar si obiecte din aur, cel mai adesea sub forma de bijuterii.
Deseori, se pare ca produsele agricole si cele animaliere nu suplineau intotdeauna necesarul alimentatiei zilnice a gumelnitenilor. Pusi in fata unei asemenea situatii limita, locuitorii apelau frecvent la vanatoare si pescuit, indeletniciri in care excelau. Asadar, in asezari au fost identificate numeroase specii de animale salbatice, vanatoarea fiarelor periculoase transformandu-se, deseori, in adevarate acte temerare.
Frecvent, se vanau caii si magarii salbatici, cerbii, elanii, caprioarele, iepurii, dar si specii puternice si periculoase, precum ursii, mistretii, lupii si chiar leii, care traiau pe atunci in Dobrogea. Foarte cautate erau si animalele mici cu blana pretioase de genul dihorilor, jderilor, vidrelor, castorilor si vulpilor. Mari vanatori erau mai ales cei care au trait pe locurile unde astazi se inalta localitatile Insuratei, Carcaliu, Cascioarele si Vitanesti. Vanatoarea ne ofera date importante despre clima de atunci, deoarece prezenta unor specii de animale iubitoare de caldura, precum magarii salbatici, cerbii lopatari si leii, ne demonstreaza faptul ca in perioada eneolitica, clima era mult mai calda decat cea actuala.
Foarte important, in cadrul economiei locale, s-a dovedit a fi si pescuitul. De fapt, sunt evidente care sugereaza fara tagada ca pescuitul era o ocupatie chiar mai importanta decat vanatoarea. Situatia nu ar trebui sa surprinda, deoarece comunitatile gumelnitene au inflorit in preajma Dunarii de Jos si a luncilor sale. Iar in acele timpuri, batranul fluviu furniza cantitati imense de peste, incomparabile cu populatiile piscicole infime din prezent.
Resturile osteologice de peste descoperite in anul 1994 sugereaza faptul ca pestii erau de ordinul miilor, identificandu-se 22 de specii de pesti consumate frecvent de localnici. Gumelnitenii isi faurisera unelte pescaresti avansate de genul harpoanelor si plaselor de pescuit, dar si metode rudimentare, constand in garduri si cosuri. Principalii pesti capturati erau somnii, stiucile, salaii, crapii si bibanii, dar prindeau foarte des si sturioni. Exista dovezi conform carora gumelnitenii conservau pestele pentru iarna prin uscarea la soare si vant, prin afumare si, uneori, sarare.
Cand se asterne praful peste Timp
Viata artistica si religioasa era marcata de faurirea statuetelor. La fel precum se intampla in cadrul oricarei alte culturi arhaice, arta plasica de tip Gumelnita este extrem de specifica, variata si bogat reprezentata. Cea mai mare parte a statuetelor descoperite sunt realizate din lut. Ca o caracterisitca zonala, predomina statuetele zoomorfe, in detrimentul celor antropomorfe. Insa, trebuie specificat ca cele care reprezinta siluete umane sunt deosebit de bine stilizate, cu redari fidele ale fizionomiiloe si atitudinilor.
Unele statuete umane erau impodobite cu obiecte de cupru, constand in cerceri si coliere. Multe dintre celebrele vase ale culturii Gumelnita au forma umana, zoomorfa sau mixta. Satele gumelnitenilor dispuneau de locuinte avansate, cu uz specific. In afara locuintelor pentru dormit, s-au descoperti urme de ateliere, in care se realizau unelte, podoabe si statuete de cult, dar si ceea ce pare a fi un “abator” primitiv, destinat exclusiv sacrificarii si transarii animalelor. Nu lipsesc nici urmele de mori pentru macinat cereale sau altarele de cult si sanctuarele.
Oamenii culturii Gumelnita aveau o atitudine distincta si in privinta riturilor si credintelor cu privire la morti. Inhumarea se facea intotdeauna dupa ce cadavrul era asezat in pozitie fetala, chircit, cu genunchii stransi la piept, asezat cel mai adesea pe partea stanga a corpului. Rar se adaugau ofrande in morminte. S-au descoperit foarte multe morminte ale copiilor, multi dintre acestia prezentand urme de malformatii congenitale, ceea ce sugereaza ipoteze legate de posibile sacrificii rituale ale copiilor handicapati, pe care obstea-i considera incapabili sa supravietuiasca in conditii normale.
Cel mai probabil, gumelnitenii practicau si un cult al craniilor (foarte raspandit in intreaga lume la acea data), in acest sens descoperindu-se depuneri de cranii umane retezate in preajma vetrelor de foc. Mormintele bogate in vestigii sugereaza o societate puternic organizata, care functiona pe baza unei ierarhii riguroase.
Povestea culturii Gumelnita se sfarseste incetul cu incetul, odata cu sosirea si stabilirea la Dunare a triburilor apartinand culturii Cernavoda I, triburi care sunt considerate de majoritatea cercetatorilor drept primii proto-europeni, stramosi ai pelasgilor, hiperboreenilor si, mai tarziu, ai daco-getilor. Cu toate ca civilizatia Gumelnita s-a sfarsit relativ brusc la Dunare, ea mai continua circa o suta de ani in Muntenia si in Balcani.
Fotografiile care ilustreaza acest articol au fost facute la realizarea filmului “Gumelnita. Bocsani – O noua lume, acelasi inceput”
Sursa: Descopera.ro
marți, 7 decembrie 2010
Watcha Clan - Balkan Qoulou
O melodie pentru pace si solidaritate in Balcani si peste tot in lume! / A song for peace and solidaritiy in the Balkans and alla round the world!
Balkan Qoulou - Watcha Clan (Rüstico Cumbia Mashup) by Dj Rüstico
Balkan Qoulou - Watcha Clan (Rüstico Cumbia Mashup) by Dj Rüstico
duminică, 5 decembrie 2010
De prin lume adunate....
tot cautand pe internet, am mai dat peste cateva bloguri interesante oltene:
Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.
blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.
blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.
Blogul consumatorilor de zaibar & Biblioteca Petre Anghel va ofera informatii utile si reactualizate despre orasul Bailesti.
blogul bibliotecii din Segarcea il puteti citi aici.
blogul Scolii din Tunarii Noi il puteti vizita aici.
vineri, 3 decembrie 2010
Biserica veche din Măceşu de Sus (jud. Dolj, monument istoric)
În ceea ce priveşte datele şi tradiţiile referitoare la existenţa unor lăcaşuri de închinare pe raza comunei, se afirmă că de-abia în secolul al XVIII-lea, în anul 1793, s-a construit o bisericuţă din scânduri. Întrucât materialul de construcţie a fost uşor deteriorabil, lăcaşul de cult a dispărut cu vremea, mai ales când s-a luat iniţiativa construirii bisericii de pe moşia Arnota, din cărămidă, şi a cărei târnosire s-a făcut în anul 1825.
Această bisericuţă dăinuie şi azi. Astăzi face parte din Patrimoniul Naţional Cultural, fiind declarată monument istoric.
Cu privire la această Biserică, deţinem următoarele date:
în primul rând, să înfăţişăm pisania care se conservă pe fron tispiciul Bisericii:
"Această Sfântă şi Dumenezeiască Biserică, ce prăsnuieşte hramul „Sfântul Nicolae”,„Sfinţii Voievoiezi” şi „Cuvioasa Paraschiva", s-a zidit din temelie, prin osteneala Domnului Neagoe Cio banul, şi s-a săvârşit prin Domnul Năstase Chintescu, dimpreună cu tot satul, după cum se vede în zilele prea înălţatului nostrul Ion George Dimitrie Ghica - voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sa le, Părintelui Episcop Neofit al Râmnicului Noul Severin. S-a să vârşit la leatul de la Hristos 1825 - Noiembrie - şi s-a restaurat la 1882. S-a zugrăvit din nou, prin îndemnul şi stăruinţa preotului George Stoenescu şi a locuitorilor Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir, Pătru Dinu Logofătu şi mai mulţi locuitori."
Zidirea acestei Sfinte Biserici a pus şi temeiul permanentei fiinţări a comunei Măceşu de Sus.
În pisanie se aminteşte despre un cioban, pe nume Neagoe. Se spune că acest cioban provenea de prin părţile Cărbuneştilor, din ju deţul Gorj. Era înstărit, căci, după tradiţie, ar fi posedat peste 1.000 de oi. Familia sa era formată dintr-o soţie şi un singur copil, pe care, în anul 1810, o boală nemiloasă îl răpeşte pentru veci din sânul celor dragi. Neagoe Ciobanul, zdrobit de durere, recules, dându-şi seama de nimicia averilor pământeşti şi de deşertăciunea vieţii, se hotărăşte să se lepede de tot ceea ce este pământesc, de toată agoniseala, şi să- şi consacre toată viaţa şi toată averea zidirii unei biserici.
Astfel, procedează la vânzarea oilor, pe care le dă unui negus tor grec, pe nume Enache Medelnicerul. Acesta venea în ţară cu băr cile, pe Dunăre, şi poposea la Bechet, la Bistreţ, cumpărând brânză şi lână pentru negustorie. El cumpără oile lui Neagoe Ciobanul. Deîndată ce a primit banii, a pornit să procure cărămida nece sară construirii unei biserici care să fie închinată memoriei fiului său şi a familie sale.
Nu se ştie din ce loc a achiziţionat această cărămidă de di mensiuni minime şi de o consistenţă care îi permite să înfrunte vea curile, cu toate asperităţile vremii. Neagoe Ciobanul, ctitorul princi pal al acestei biserici, nu poate duce la bun sfârşit construcţia, ter minând sumele financiare şi simţindu-se epuizat sufleteşte. Atunci intervine în ajutorul său un arendaş al moşiei Cârna, pe nume Năstase Chintescu, şi se apelează şi la concursul consăteni lor lui Neagoe, care erau însetaţi de a-şi vedea visul împlinit. Năsta se Chintescu, personal, aduce şi zugravi şi tot el indică modelul zu grăvelii bisericii.
Din cuprinsul pisaniei, care încă mai figurează pe frontispiciul bisericii, remarcăm faptul că ctitorii principali ai construcţiei au fost Neagoe Ciobanu şi Năstase Chintescu, ale căror eforturi conjugate au condus la zidirea locaşului de cult. Lor li s-au adăugat, la recon strucţia din 1882, Iovan Zână, George Ştiucă, Nicolae Dragomir şi Patru Dinu Logofatu.
Iovan Zână a fost înmormântat lângă biserică, în partea de nord, împreună cu soţia sa. Au dispărut crucile de la morminte în decursul vremii, fiind piatră de Bulgaria, cum sunt multe din ele, care încă durează lângă biserică. Acesta era originar din părţile Comoşteniului, fiind cioban de meserie, şi a întemeiat neamul Zănescu. Soţia sa, după mărturiile culese, a fost ucisă de turci.
George P. Ştiucă este strămoşul neamului Ştiucanilor din co mună, familie destul de numeroasă şi din rândurile căreia au ieşit o seamă de intelectuali şi oameni de vază, iar Costică Ştiucă era expo nent al aceleiaşi familii.
Nicolae Dragomir făcea parte din neamul Dragomir, familie de seamă în comună, iar Pătru Dinu Logofatu, locuia chiar lângă biserică.
Biserica este construită în formă de corabie, însă fară turlă. S-ar pu tea ca zidarii să se fi conformat unei mode generale în vremea aceea de construcţie a bisericilor căci, mai toate care sunt construite atunci, au aceeaşi formă. Biserici asemănătoare au existat la Măceşu din Vale, la Nedeiţa, un sătuc în Lunca Dunării, la Comoşteni, care este şi astăzi deschisă cultului, Bistreţ şi la Gângiova, în prezent demolată, .
Turla de mai târziu a fost ridicată în anul 1860, la stăruinţa lui Gavrilă Diaconeasa, care era nepot şi fiu de preot. Cu acest prilej, s-au făcut reparaţii generale la biserică, stabilindu-se de jur împrejur nişte picioare din cărămidă (contraforţi) care trebuiau să susţină zi durile bisericii, ce căpătaseră fisuri în urma cutremurelor ce avuse seră loc pe parcursul vremii. Turla prezenta caractere gotice, prin formele ogive şi zvelte ale coloanelor de la ferestre. S-a reînnoit şi zugrăveala, după cum se constată din analiza zidurilor care indică zugrăveli suprapuse.
La început, această biserica a fost acoperită cu material de baltă (stuf) care, prelucrat şi tratat cu diverse substanţe devenea impermeabil, rezistând multă vreme. Aceasta ar fi fost o practică a vremii, generalizată. Este de presupus că, la data când s-a adăugat turla, s-a schimbat şi acoperişul.
Interiorul, bine împărţit în compartimentele tradiţionale: Altarul, Naosul, Pronaosul şi Tinda, iar între Naos şi Pronaos - peretele des părţitor cu două ferestre şi uşă la mijloc pentru comunicare. Femeile nu depăşeau această delimitare, ba o păstrau cu aleasă sfinţenie.
Ferestrele mici, cu dimensiunea de 0,60 m înălţime şi 0,30 m lăţime, având caracter strategic, aşa cum se află la multe biserici vechi, caracter învederat şi în sistemul de încuietoare a uşii principale care, pe dinlăuntru, era prevăzută cu drug din trunchi de lemn de esenţă tare, care se introducea cu capetele în scobituri adânci, săpate în zid.
La restaurare, meşterii au desfiinţat acest sistem, mai ales la uşa veche, construită din lemn tare şi cu o grosime impresionantă, dispărută în trecerea armatelor hitleriste pe aici. Zidul bisericii, în grosime de aproximativ 0,70 m, este din cărămidă de fabrică, de dimensiuni foarte mici şi cu caracteristici mecanice care-i vor permite să dureze secole, fără a se deteriora.
În general, arhitectura bisericii este simplă şi nu prezintă orna mente deosebite. Rămâne valoroasă concepţia bolţii interioare care, cu toate că biserica a avut multă vreme acoperişul distrus, a rezistat.
În anul 1880, biserica este din nou supusă restaurării, sub pastoraţia preotului Gheorghe Stoenescu, şi apoi zugrăvită, lucrările fiind finalizate în 1882. În privinţa construirii contraforţilor, unele mărturii afirmă că acum s-au zidit şi nu în 1860, când a fost adăuga tă turla, căci în anul 1880 s-a produs un cutremur.
În anul 1926, marele istoric Nicolae Iorga vizitează comuna şi biserica, declarând-o drept monument istoric pentru valoarea ei do cumentară şi construcţia atât de puternică. A trebuit ca, mai târziu cu mulţi ani, să se ia măsuri, prin grija şi atenţia preotului Nicolae Iliescu, pentru reconsiderarea acestui monument.
În cel de-al doilea război mondial, cu prilejul staţionării trupe lor naziste pe raza comunei, în trecerea spre Bulgaria, au făcut loc de cantonament în curtea largă a acestei biserici. Cu această ocazie, au devastat mobilierul de lemn, uşa principală şi cele de la Sfântul Altar şi alte obiecte, pe care le-au ars, iar din scândura par doselii au construit un punct de comandă şi observaţie strategic, în punctul Petrimanu.
Multă vreme a fost apoi lăsată în stare de ruină. Neglijată cu de săvârşire, bătută de vânturi şi ploi, şi zăpadă, biserica a rezistat totuşi prin zidurile ei tari precum cremenea şi construcţia bine consolidată.
La ultima reparaţie, contraforţii zidiţi împrejur au fost înde părtaţi, iar tinda bisericii a fost deschisă - înlăturându-se cărămida ce fusese zidită între pilonii din faţă, probabil pentru a feri intrarea de viscole şi ploi torenţiale.
Biserica a suferit mari pagube în decursul timpului. Menţionăm marele uragan, abătut asupra regiunii în anul 1955, când tot acoperişul de tinichea a zburat în aer, aflându-se bucăţi din acest acoperiş tocmai în malurile Jiului, la depărtare de peste 15 km.
Tinda bisericii, deschisă acum, a fost multă vreme ermetic în chisă, prin intercalare de cărămizi zidite în spaţiul dintre pilonii fa ţadei; sigur, din pricina intemperiilor.
Pictura a suferit modificări ori de câte ori a fost restaurată. Toate picturile sunt frescă veche şi caracterele esenţiale denotă in fluenţe vizibile din arta brâncovenească.
Tipicul picturilor este cel tradiţional, cu aşezarea tablourilor în locurile fixate de şcoala picturii bisericeşti: Pantocrator, Evangheliştii, Ierarhii şi Născătoarea - în Sfântul Altar, îngerii pe uşi, Muce nici şi Muceniţe - pe pereţii din laturi, scene din Noul Testament, iar în Tindă, Adam şi Eva, Prooroci, Judecata Viitoare. Originală este imaginea bisericii, în schiţă, pe zidul de Apus.
Pictura a suferit stricăciuni, zgârieturi, ştersături, însă se păs trează destul de vizibil şi astăzi. în afară, pe colţul de sus al zidului dinspre Miazăzi, erau zugrăviţi ctitorii principali ai Bisericii.
De la Biserica veche se mai păstrează puţine obiecte cu valoare documentară: cărţi de cult, icoane, sfeşnice, candele, un icono stas, o cutie a milelor - parte din ele contează ca bunuri ale Patrimo niului Naţional Cultural.
Menţionăm un fapt semnificativ: aflarea în subsolul Sfântului Altar, cu prilejul restaurării, a unor obiecte îngropate - Crucea Răstig nirii, care s-a găsit în stare totală de putrezire încât, la ridicarea ei, s-a transformat în pulbere, resturi de sfinte vase (potir, disc, sfeşnic mic de metal, steluţă etc.) decolorate şi oxidate de umezeală, deteriorate, toate înghesuite într-o oală de pământ. Prin supoziţie, putem afirma că fe nomenul ascunderii în pământ s-a produs în urma unor ameninţări de a fi răpite sau profanate din partea vreunor cotropitori, şi s-au făcut prin grija preotului şi a credincioşilor apropiaţi.
Cărţi de ritual, ce au aparţinut Biserici vechi şi care se păs trează în incinta monumentului, sunt următoarele:
1. Evanghelia - cu coperţi din piele, tipărită în anul 1812, la Buda, pe timpul împăratului Francisc I al Austriei, care nu cuprinde însemnări importante;
2. Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii - tipărite în anul 1814, pe vremea domnitorului Ioan Caragea şi mitropolitului Nectarie;
3. Două minee - la care nu se cunoaşte anul apariţiei şi nici alte însemnări;
4. Octoih - tipărit în anul 1854, în vremea mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei;
5. Minei - tipărit în vremea lui Barbu Ştirbey, la anul 1852,
şi alte cărţi de ritual, tipărite între anii 1870-1897.
Pe unul din aceste minee există o însemnare a preotului Gheorghe Stoenescu, iniţiatorul restaurării Bisericii de la anul 1880, prin care se atestă existenţa acestei cărţi în Biserică. Era în al doilea an al preoţiei.
Icoanele, care se păstrează în interiorul Bisericii vechi şi care, de asemenea, fac parte din patrimoniul naţional sunt:
1.Icoana ce reprezintă pe Mântuitorul Hristos (icoană îm părătească);
2. Icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”;
3. Icoana „Sfântul Arhanghel Mihail”;
4. Icoana „Cuvioasa Paraschiva”;
5. Icoana „Sfântul Ierarh Nicolae”;
6. Icoana „Maica Domnului”;
7. Icoana „Maica Domnului”;
8. Icoana Prăsnicer, pictată în anul 1869 cu inscripţia urmă toare: „Această Sfântă Icoană s-a cumpărat de însumi, cu preţ de 16 sfanţi, şi s-au scris aici să se ştie - cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu -, Ion Marinescu şi Stanca, soţia sa, 1869 - Decembrie 28”.
Curtea bisericii, în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp, împrejmuită cu sârmă împletită, nu poate fi protejată în condiţii bune, din pricină că este situată la marginea perimetrului canalului de nord şi prin mijlocul ei este un drum de picior ce nu se poate desfiinţa. Prin curtea bisericii vechi se face trecerea spre ţarina de Nord, spre câmp. La intrare străjuie doi duzi, cărora nu li se cunoaşte vârsta, şi sunt scorburiţi de vechime, fiind de crezut că au fost plantaţi odată cu edificarea construcţiei. Calea spre biserică este pietruită din ve chime, în prezent curtea nu este cultivată, dar în urmă cu peste 20 de ani jumătate din ea era plantată cu pomi fructiferi, care nu au dat randament, şi care au fost defrişaţi cu vremea, iar cealaltă jumătate era cultivată cu felurite legume, fiind lotul experimental al şcolii ge nerale din comună.
În curte se află cruci vechi ce indică morminte din vechiul cimitir, ce a existat pe lângă biserică, primul cimitir al satului.
Referitor la morminte sau pietre funerare, menţionăm că, lân gă Biserica Veche, se află mormintele preoţilor slujitori; pe una se poate desluşi numele preotului Duicu, precum şi anul când a încetat din viaţă. Celelalte nu se pot descifra. Tot pe lângă biserică se mai află şi crucea lui Costache Ştiucă, unul dintre epitropii de altă dată.
De asemenea, încă mai dăinuie resturi de pietre şi cruci fără inscripţii. Nu se cunosc meşterii care au zidit biserica, în afară de pictorul care a executat ultima zugrăveală, un oarecare Stoenescu, prevăzut în josul Pisaniei, acum şters prin reparaţia tencuielii.
Sigur că la această biserică, ce aparţinea locuitorilor care lu crau pe moşia mănăstirii Arnota, participau la sfintele slujbe şi cei lalţi locuitori, din mahalaua de pe moşia Brâncovenilor. Ei formau, în mod practic, un singur sat, dar despărţiţi prin administraţia stăpâ nilor diferiţi.
În acest sens amintim plângerea locuitorilor din Măceşu „din Deal” împotriva unui arendaş de moşie, Ioniţă Pleşa, care administra moşia Marii Bănese Brâncoveanca, aflată la Arhivele Statului din Craiova, în dosarul nr. 16, din anul 1842, la fila 66, în care se arată:
Acest arendaş a înşelat pe cinstitul Departament al Treburi lor din Lăuntru şi a obţinut aprobare să ne mute pe noi, satul Măce şu Românesc din Deal şi să ne amestece cu satul Măceşului Sârbesc din Vale, unde nu este încăpere de locuinţă nici pentru ei care se află acolo - strâmtoare, lipsă de apă, când vine Dunărea îneacă grădinile cu bucate, casele şi altele”.
În această plângere, locuitorii motivează rămânerea lor în Măceşul din Deal pe faptul că aveau biserică de zid, „satul este lo cuit din vechime şi ne-am făcut şi pătul de rezervă, şi altele”. Men ţionăm că acest „pătul de rezervă” era prevăzut în Regulamentul Or ganic. Mai departe, în plângere, se arăta că: „Avem acolo apă (este vorba de apa potabilă - n.n.) şi lărgime pentru hrana vieţii”.
Se aleg din rândurile locuitorilor trei bărbaţi destoinici, şi anume Lazăr Epure, Stan Raţă şi Ţenea Sârbul, care „vor merge pe jos la Bucureşti şi să se prezinte în faţa lui Vodă Bibescu, pentru a-i înmâna personal această jalbă.”
Au plecat cei trei reprezentanţi, îmbrăcaţi corespunzător şi având hrană îndestulătoare, şi au mers vreme de şapte zile, până la Bucureşti, prezentându-se la domnitorul Bibescu, căruia i-au expli cat uneltirile arendaşului moşiei Brâncoveanca.
Fiind informat domnitorul cum că satul are biserică din zid, aşa cum erau directivele date, şi cum puţine existau pe atunci, anu lează deîndată hotărârea dată de Departamentul Treburilor din Lăuntru, dând decizia de rămânere pe loc a satului Măceşu din Deal.
Astfel, Biserica a asigurat întemeierea şi existenţa pentru tot deauna a comunei Măceşu de Sus.
Biserica a făcut şi mai mult pentru sat. Aşa, de pildă, în anul 1852, cântăreţul de strană Stan Grigore devine primul iniţiator al şti inţei de carte în sat, adunând copiii pe care îi învăţa alfabetul chirilic.
În anul 1864 se definitivează unirea celor două grupe de măceşeni, cei de pe Arnota cu cei de pe Brâncoveanca, prin legea rurală a lui Cuza, care îi contopeşte şi pentru faptul că cei din deal aveau biserică din zid. Rămâne satul Măceşu „din Deal”, Măceşu de Sus, până în zilele de acum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
