În perioada 16–18 septembrie 2010, Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Olteniei Craiova, în colaborare cu Consiliul Judeţean Dolj, organizează ediţia a XVII-a a Conferinţei ştiinţifice internaţionale „MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ”.
Cunoscând preocupările şi realizările dumneavoastră ştiinţifice, vă invităm să onoraţi cu prezenţa desfăşurarea lucrărilor acestei manifestări ştiinţifice.
TEMATICA CONFERINŢEI
• MINERALOGIE - PALEONTOLOGIE
• BIOLOGIE VEGETALĂ
• BIOLOGIE ANIMALĂ (NEVERTEBRATE)
• BIOLOGIE ANIMALĂ (VERTEBRATE)
• ECOLOGIE-PROTECŢIA MEDIULUI
CONDIŢII DE PARTICIPARE:
- Taxa de participare: 50 EURO - se va achita la primirea mapei, cu ocazia participării la lucrările Conferinţei; ea include contravaloarea mapei şi taxa de publicare a lucrărilor;
- fiecare autor poate participa cu maxim două comunicări (autor sau coautor), pe care trebuie să le expedieze pe adresa muzeului, redactate conform Recomandărilor pentru autori accesibile pe site-ul Conferinţei www.sesiuneinternationalamuzeulolteniei.ro;
- Limba de comunicare: engleza.
Comunicarea (comunicările) susţinute în cadrul acestei manifestări ştiinţifice va (vor) fi publicată (publicate) în volumul XXVI/2010 al revistei “Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii”, acreditata CNCSIS în Reviste categoria „B+” (Indexată ISI).
Revista apare anual. Pentru a facilita tipărirea la timp a volumului, vă rugăm să trimiteţi comunicările până la data de 1 mai 2010.
Comunicarea (comunicările) o (le) puteţi expedia prin e-mail sau prin poştă (în acest caz, listate şi în format electronic).
Mai multe detalii la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ” 2010 - Ediţia a XVII-a.
luni, 21 decembrie 2009
sâmbătă, 19 decembrie 2009
Portret - Cadoul perfect de Craciun - Super Oferta!!!
Vin sarbatorile iar fiecare dintre noi va incepe sa caute prin magazine un cadou cat mai pe gustul persoanelor dragi, dar bineinteles in comert se gasesc numai cadouri facute pe banda rulanta, singurul aspect diferit fiind doar cel al preturilor.
Noi, echipa Aprilily avem o oferta pentru toti cei care isi doresc un cadou personalizat, executat special pentru voi si pentru cei dragi voua.
Oferta speciala de craciun : portrete cu motive de sarbatori de iarna, cu o larga varietate a detaliilor, toate dupa placul clientilor.
Ne puteti contacta la tel: 0762.078.576, mail: echipa_aprilily@yahoo.com.
In momentul de fata, datorita volumului mare de munca, nu va putem onora comenzile mai repede de 7-10 zile de la activarea acesteia.
Date de contact:
Numar de telefon: 0762.078.576
Adresa e-mail sau IM: lorandcristian
Noi, echipa Aprilily avem o oferta pentru toti cei care isi doresc un cadou personalizat, executat special pentru voi si pentru cei dragi voua.
Oferta speciala de craciun : portrete cu motive de sarbatori de iarna, cu o larga varietate a detaliilor, toate dupa placul clientilor.
Ne puteti contacta la tel: 0762.078.576, mail: echipa_aprilily@yahoo.com.
In momentul de fata, datorita volumului mare de munca, nu va putem onora comenzile mai repede de 7-10 zile de la activarea acesteia.
Date de contact:
Numar de telefon: 0762.078.576
Adresa e-mail sau IM: lorandcristian
Street Art in Craiova
Un articol despre fenomenul streetart in Craiova aparut in Jiunimea.
Cainele si…Zbarlitura
Strazile din Craiova ii inspira. Te-ai intrebat vreodata cine se ascunde in spatele animalutelor desenate si lipite pe strazile orasului? Un cuplu de doi street artisti, avand nickname-urile de 2efs si CD, ce isi lasa amprentele prin personajele lor, Cainele cu lipici si Zbarlitura (poti vedea personajele mai jos).
Intrebati care este motivul pentru care nu vor sa-si dea numele real in interviu, cei doi sunt de parere ca nu conteaza cine face street-art, ci arta in sine. Un al doilea motiv ar fi si faptul ca este relativ ilegal.
Ce ii influenteaza? Muzica, evident. 2efs spune ca este influentata in special de reggae si hip hop, genurile sale muzicale preferate. “Sunt influentata de muzica mai ales in materie de cromatica. Sunt indragostita de culoarea verde.” Desi termenul de graffiti este o ramura a culturii hip hop, CD ne dezvaluie ca “cei mai multi care fac graffiti nu au nicio legatura cu hip-hop-ul. Eu, de exemplu, sunt punker. Se aprecieaza diversitatea, de exemplu, printre grafferi renumiti se afla si manelisti. E o chestie cam aiurea, dar asta e realitatea. Cum spuneam, nu conteaza genul de muzica, aici e vorba despre graffiti. Iubirea pentru street art ne leaga indifferent de preferinte sau modul de viata.”
Despre personajul sau, Zbarlitura, 2efs ne spune ca a cautat ceva care sa ii semene. ”M-a inspirat parul meu des si valvoi”. Personajul sau e uneori trist, alteori enervat, dar de cele mai multe ori vesel si jucaus. Ea ne dezvaluie ca acest lucru este in stransa legatura cu starile sale de spirit din acel moment. Despre ea ca persoana reala nu spune prea multe. Daca ar fi sa se descrie prin trei cuvinte, acelea ar fi “vesela, sociabila, sincera”. “Mi-a placut de mica sa desenez. La inceput desenam tot felul de personaje, fara sa aiba vreo legatura. Apoi mi-am construit personajul meu, Zbarlitura”. De asemenea, ne zice ca “stickerele nu sunt niste lucrari foarte complexe, prin graffiti ma exprim mult mai bine. Insa, aici este nevoie de spray-uri, care sunt destul de scumpe si nu se gasesc in Craiova. Trebuie sa facem drumuri la Bucuresti pentru a ne aproviziona”
Cat de mult timp dedica acestui hobby? “Desi ramane doar la statutul de hobby, street art-ul inseamna foarte mult pentru mine. Nu respect un program strict, desenez pur si simplu cand am inspiratie si dispozitie necesara.”
Despre diferenta dintre street-art si graffiti, CD e de parere ca “multi fac confuzie intre street art si graffiti. Graffiti-ul este inclus in street art. De fapt, chiar orice mesaj mai profund poate fi inclus aici.” De ce “mazgalesc” zidurile? In primul rand, din pasiune. In al doilea rand, pentru ca iubesc sa anime locurile mai urate. “ Mi se pare foarte interesant ca in locurile urate si pline de gunoaie, sa existe pete de culoare. Uneori lipim stickere si pe indicatoare, insa este oarecum riscant. Ultimul desen l-am facut sub un pod, se poate observa din tren”. Tot 2efs ne marturiseste ca desenele sale nu au un mesaj anume, sunt doar amuzante pentru ca atunci cand le vezi pe strada sa te faca sa zambesti.
Insa, ca orice activitate, si street-art-ul are aspect negative. De multe ori se intampla ca stickerele sa fie dezlipite sau mazgalite. “Cand vad o chestie vandalizata, sunt foarte revoltat”, ne spune CD. Probabil oltenii ar trebui sa fie mai respectuosi fata de munca depusa de street artisti.
Cainele si…Zbarlitura
Strazile din Craiova ii inspira. Te-ai intrebat vreodata cine se ascunde in spatele animalutelor desenate si lipite pe strazile orasului? Un cuplu de doi street artisti, avand nickname-urile de 2efs si CD, ce isi lasa amprentele prin personajele lor, Cainele cu lipici si Zbarlitura (poti vedea personajele mai jos).
Intrebati care este motivul pentru care nu vor sa-si dea numele real in interviu, cei doi sunt de parere ca nu conteaza cine face street-art, ci arta in sine. Un al doilea motiv ar fi si faptul ca este relativ ilegal.
Ce ii influenteaza? Muzica, evident. 2efs spune ca este influentata in special de reggae si hip hop, genurile sale muzicale preferate. “Sunt influentata de muzica mai ales in materie de cromatica. Sunt indragostita de culoarea verde.” Desi termenul de graffiti este o ramura a culturii hip hop, CD ne dezvaluie ca “cei mai multi care fac graffiti nu au nicio legatura cu hip-hop-ul. Eu, de exemplu, sunt punker. Se aprecieaza diversitatea, de exemplu, printre grafferi renumiti se afla si manelisti. E o chestie cam aiurea, dar asta e realitatea. Cum spuneam, nu conteaza genul de muzica, aici e vorba despre graffiti. Iubirea pentru street art ne leaga indifferent de preferinte sau modul de viata.”
Despre personajul sau, Zbarlitura, 2efs ne spune ca a cautat ceva care sa ii semene. ”M-a inspirat parul meu des si valvoi”. Personajul sau e uneori trist, alteori enervat, dar de cele mai multe ori vesel si jucaus. Ea ne dezvaluie ca acest lucru este in stransa legatura cu starile sale de spirit din acel moment. Despre ea ca persoana reala nu spune prea multe. Daca ar fi sa se descrie prin trei cuvinte, acelea ar fi “vesela, sociabila, sincera”. “Mi-a placut de mica sa desenez. La inceput desenam tot felul de personaje, fara sa aiba vreo legatura. Apoi mi-am construit personajul meu, Zbarlitura”. De asemenea, ne zice ca “stickerele nu sunt niste lucrari foarte complexe, prin graffiti ma exprim mult mai bine. Insa, aici este nevoie de spray-uri, care sunt destul de scumpe si nu se gasesc in Craiova. Trebuie sa facem drumuri la Bucuresti pentru a ne aproviziona”
Cat de mult timp dedica acestui hobby? “Desi ramane doar la statutul de hobby, street art-ul inseamna foarte mult pentru mine. Nu respect un program strict, desenez pur si simplu cand am inspiratie si dispozitie necesara.”
Despre diferenta dintre street-art si graffiti, CD e de parere ca “multi fac confuzie intre street art si graffiti. Graffiti-ul este inclus in street art. De fapt, chiar orice mesaj mai profund poate fi inclus aici.” De ce “mazgalesc” zidurile? In primul rand, din pasiune. In al doilea rand, pentru ca iubesc sa anime locurile mai urate. “ Mi se pare foarte interesant ca in locurile urate si pline de gunoaie, sa existe pete de culoare. Uneori lipim stickere si pe indicatoare, insa este oarecum riscant. Ultimul desen l-am facut sub un pod, se poate observa din tren”. Tot 2efs ne marturiseste ca desenele sale nu au un mesaj anume, sunt doar amuzante pentru ca atunci cand le vezi pe strada sa te faca sa zambesti.
Insa, ca orice activitate, si street-art-ul are aspect negative. De multe ori se intampla ca stickerele sa fie dezlipite sau mazgalite. “Cand vad o chestie vandalizata, sunt foarte revoltat”, ne spune CD. Probabil oltenii ar trebui sa fie mai respectuosi fata de munca depusa de street artisti.
vineri, 18 decembrie 2009
luni, 14 decembrie 2009
sâmbătă, 12 decembrie 2009
Amza Pellea - zaibărul de Băileşti comemorat ieri de 700 de persoane
Un articol despre Amza Pellea la comemorarea a 26 de ani de la plecarea acestuia dintre noi.
700 de oameni s-au strâns ieri seara în centrul oraşului Băileşti, ca să aprindă câte o lumânare şi să-i trimită în ceruri un gând bun unul dintre cei mai importanţi actori români, Amza Pellea.
A trecut un sfert de secol din 12 decembrie 1983, când s-a stins actorul care a animat nenumărate personaje de teatru şi de film şi l-a creat pe Nea Mărin, olteanul care se lupta cu o lume ostilă: armata, “airoplanul”, “cinematografu’” sau “timpul probabel”. În tot acest timp, prezenţa lui în memoria românilor nu s-a estompat deloc. Dimpotrivă, ea s-a permanentizat, calităţile actorului şi omului Amza Pellea fiind suficient de puternice pentru a-i asigura un loc de neclintit în inimile românilor de pretutindeni.
Amza Pellea, regretatul actor ce i-a încântat pe cinefili cu peste 50 de personaje, în filme care au scris istoria cinematografiei româneşti, este comemorat în aceste momente printr-un eveniment important organizat la Băileşti, judeţul Dolj, unde s-a născut şi a copilărit. Nea Marin a rămas o pledoarie pentru virtutea salvatoare a umorului. Un personaj care nu plictiseşte, nu e redundant, nu se repetă pe sine, ci se inventează în fiecare scenetă, a schimbat alb-negrul oferit de micul ecran într-o epoca de tristă amintire. S-a aşezat deasupra ei şi a ironizat-o înţelegător, când dulce, când amar.
Sergiu Nicolaescu spune că Nea Mărin e un rol creat de Amza Pellea, un actor care nu poate fi înlocuit:
“Amza putea să joace orice”.
Amza Pellea s-a născut la 7 aprilie 1931. A fost profesor la IATC. Reprezentant al Promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre actorii cei mai dăruiţi ai scenei româneşti.
Amza Pellea, s-a stins din viaţă pe 12 decembrie în 1983, la vârsta de 52 de ani. Nici până astăzi nu sunt pe deplin cunoscute condiţiile în care actorul a părăsit scena vieţii sale. Unele surse afirma ca marele actor s-ar fi stins din cauza cancerului pulmonar provocat de fumat, iar altele susţin că ar fi fost ucis de Securitate, deoarece, în scheciurile sale, ironiza regimul comunist.
ţi
Sursa: Ramona GABROVEANU, Ediţie Specială
700 de oameni s-au strâns ieri seara în centrul oraşului Băileşti, ca să aprindă câte o lumânare şi să-i trimită în ceruri un gând bun unul dintre cei mai importanţi actori români, Amza Pellea.
A trecut un sfert de secol din 12 decembrie 1983, când s-a stins actorul care a animat nenumărate personaje de teatru şi de film şi l-a creat pe Nea Mărin, olteanul care se lupta cu o lume ostilă: armata, “airoplanul”, “cinematografu’” sau “timpul probabel”. În tot acest timp, prezenţa lui în memoria românilor nu s-a estompat deloc. Dimpotrivă, ea s-a permanentizat, calităţile actorului şi omului Amza Pellea fiind suficient de puternice pentru a-i asigura un loc de neclintit în inimile românilor de pretutindeni.
Amza Pellea, regretatul actor ce i-a încântat pe cinefili cu peste 50 de personaje, în filme care au scris istoria cinematografiei româneşti, este comemorat în aceste momente printr-un eveniment important organizat la Băileşti, judeţul Dolj, unde s-a născut şi a copilărit. Nea Marin a rămas o pledoarie pentru virtutea salvatoare a umorului. Un personaj care nu plictiseşte, nu e redundant, nu se repetă pe sine, ci se inventează în fiecare scenetă, a schimbat alb-negrul oferit de micul ecran într-o epoca de tristă amintire. S-a aşezat deasupra ei şi a ironizat-o înţelegător, când dulce, când amar.
Sergiu Nicolaescu spune că Nea Mărin e un rol creat de Amza Pellea, un actor care nu poate fi înlocuit:
“Amza putea să joace orice”.
Amza Pellea s-a născut la 7 aprilie 1931. A fost profesor la IATC. Reprezentant al Promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre actorii cei mai dăruiţi ai scenei româneşti.
Amza Pellea, s-a stins din viaţă pe 12 decembrie în 1983, la vârsta de 52 de ani. Nici până astăzi nu sunt pe deplin cunoscute condiţiile în care actorul a părăsit scena vieţii sale. Unele surse afirma ca marele actor s-ar fi stins din cauza cancerului pulmonar provocat de fumat, iar altele susţin că ar fi fost ucis de Securitate, deoarece, în scheciurile sale, ironiza regimul comunist.
ţi
Sursa: Ramona GABROVEANU, Ediţie Specială
Obiceiuri romanesti de Craciun si Anul Nou
Descrierea mai multor obiceiuri de iarna din Oltenia si alte regiuni ale Romaniei intr-un articol captivant din Gandul
Poveste de iarnă din alte vremuri
Un articol interesant din Gazeta de Sud.
Poveste de iarnă din alte vremuri
Craiova de altădată în Ajunul Crăciunului avea altă strălucire. Copilul de mahala pornea cu pălmuirea îngheţată a crivăţului la colindat, prin case boiereşti. Omul de azi îl vede aievea pe micuţul care uita de frigul de afară şi se prindea într-un joc al iernii alături de tovarăşii săi de joacă.
„Se aud din depărtări ecourile triste, de jalnice melodii fugărite de viforniţa gerului, ca sunetul clopoţeilor de argint ai unei troici urmărite de vrăjmaşi, de haita lupilor.
Sunt colindătorii. Prospeţimea glasurilor copilăreşti este pălmuită de ironia îngheţată a Crivăţului, cu sunete triste de cucuvea“. Aşa era pe vremuri seara de Ajun de Crăciun, în mahala, cum o descrie Iancu Constantinescu în „Cu aripi noi spre cer“.
Omul matur de azi, copilul de ieri, în Craiova de altădată, o porneşte din mahalaua sa spre centru, încătuşat în amintiri frumoase, dintr-o iarnă de demult. În centru nu era ca în mahalale. Un alt climat, un anotimp cu friguri îndulcite te întâmpina.
„Lume multă şi voioasă zâmbind cu mulţumire ninsorii îmbelşugate şi tihnite. Lumini multe, vesele şi jucăuşe. Lacomă de fericiri vecinic înnoite, lumea alerga grăbită, din prăvălie în prăvălie, cu înfrigurarea călătorilor din porturile unde vapoarele staţionează numai câteva ceasuri“. Călătorul se opreşte în faţa unei prăvălii, a cărei vitrină stă împodobită cu tot felul de jucării. Şi amintirile îl podidesc. Curg ca un râu ieşit din matcă.
Amintiri din negura timpului
Copilul din vremurile de altădată pare să fi prins din nou viaţă. Ochii micuţului din mahala scrutau vitrinele unui magazin de jucării. Erau imagini care îl hrăneau, făcându-l să creadă că poate în noaptea sfântă un spiriduş va strecura şi în căsuţa lui una dintre frumoasele marionete de lemn. Visa şi nimeni nu-i putea fura acest vis. Era departe de acel rai prin cristalul geamului invizibil, dar şi prin cristalul anilor scurşi, tot atât de invizibil.
Copilul se hrănea cu acele imagini, care îi apăreau mai apoi în vis transformându-l într-un copil fericit, căci acolo, în visul lui, îi avea alături pe clovnii muzicali din vitrină şi toate instrumentele muzicale. Nu lipseau nici coardele şi toba, care mimau pline de duh o melodie frumoasă.
Şi bradul acela crescut din podeaua vitrinei va fi al lui în vis. Ba, mai mult, va fi nins cu vată presărată cu cristale de acid boric, luminate de stele şi luceferi desprinse de pe cer, de micile becuri multicolore aprinse pe crenguţele grele de ninsoare. Şi zâmbetul acela blajin şi burghez al lui Moş Crăciun va fi numai pentru el.
În căsuţa mică din strada Domniţei proptită în umbra caselor parohiale ale Bisericii „Sfântului Nicolae“ de pe strada Brazda lui Traian, unde din prispă râdeau garoafele şi unde soarele poposea o clipă din ostenitul său drum, va visa ceva frumos şi de atâtea ori ireal.
O va întâlni şi pe Licuţa, nu în vis, ci în carne şi oase. Îl va lua de mânuţă şi îl va conduce în mijlocul salonului casei lor, unde se găsea un cufăr cu capacul ridicat din care ieşeau bunătăţile pentru fiecare dintre copiii făcuţi roată în jurul lui. „Ochii noştri deschişi mari priveau aiuriţi la minunile cufărului, care avea în fundul lui pentru fiecare un dulci şi o jucărie“, se menţionează în „Cu aripi noi spre spre cer“.
Oameni dragi
Clepsidra fatidică a vremii pare să fi înghiţit locurile. Au rămas doar amintirile din frumoasa iarnă din Craiova veche, zugrăvite în pagini de carte.
„Casele parohiale lipite de săraca noastră casă erau locuite de părintele Pavel şi familia sfinţiei sale destul de numeroasă. Faţada caselor da în curtea Bisericii «Sfântul Nicolae». Această bisericuţă este cea mai mică din Craiova, are însă o înfăţişare cochetă şi graţioasă, cu turn subţire şi stilizat.
Printr-o nepotriveală poate gândită, tocmai ca să se vădească şi mai mult frumuseţea delicată a bisericuţei, intrarea era prin strada Domniţei, pe sub larga şi puternica boltă de zid ca de cetate, care susţine pe laturile ei o clopotniţă uriaşă.
În turnul ei bătea pe vremea aceea cel mai mare clopot al oraşului, la ortodoxele noastre sărbători. „Slovele lui vechi desluşeau leatul şi numele pomenitului boier, care ridicase acum câteva sute de ani acest sfânt aşezământ“.
Imaginile frumoase sunt completate de cele ale săniilor trase de cai care zburdau pe aleile Parcului „Bibescu“, locul în care călătorul nostru se hrănea din mireasma crudă a mugurilor primăvara, dar şi din tristeţea somnului lung de iarnă. Craiova veche ninsă de vreme se închide asemenea cărţii, iar povestea dintr-o iarnă de demult anunţă sfârşit.
Poveste de iarnă din alte vremuri
Craiova de altădată în Ajunul Crăciunului avea altă strălucire. Copilul de mahala pornea cu pălmuirea îngheţată a crivăţului la colindat, prin case boiereşti. Omul de azi îl vede aievea pe micuţul care uita de frigul de afară şi se prindea într-un joc al iernii alături de tovarăşii săi de joacă.
„Se aud din depărtări ecourile triste, de jalnice melodii fugărite de viforniţa gerului, ca sunetul clopoţeilor de argint ai unei troici urmărite de vrăjmaşi, de haita lupilor.
Sunt colindătorii. Prospeţimea glasurilor copilăreşti este pălmuită de ironia îngheţată a Crivăţului, cu sunete triste de cucuvea“. Aşa era pe vremuri seara de Ajun de Crăciun, în mahala, cum o descrie Iancu Constantinescu în „Cu aripi noi spre cer“.
Omul matur de azi, copilul de ieri, în Craiova de altădată, o porneşte din mahalaua sa spre centru, încătuşat în amintiri frumoase, dintr-o iarnă de demult. În centru nu era ca în mahalale. Un alt climat, un anotimp cu friguri îndulcite te întâmpina.
„Lume multă şi voioasă zâmbind cu mulţumire ninsorii îmbelşugate şi tihnite. Lumini multe, vesele şi jucăuşe. Lacomă de fericiri vecinic înnoite, lumea alerga grăbită, din prăvălie în prăvălie, cu înfrigurarea călătorilor din porturile unde vapoarele staţionează numai câteva ceasuri“. Călătorul se opreşte în faţa unei prăvălii, a cărei vitrină stă împodobită cu tot felul de jucării. Şi amintirile îl podidesc. Curg ca un râu ieşit din matcă.
Amintiri din negura timpului
Copilul din vremurile de altădată pare să fi prins din nou viaţă. Ochii micuţului din mahala scrutau vitrinele unui magazin de jucării. Erau imagini care îl hrăneau, făcându-l să creadă că poate în noaptea sfântă un spiriduş va strecura şi în căsuţa lui una dintre frumoasele marionete de lemn. Visa şi nimeni nu-i putea fura acest vis. Era departe de acel rai prin cristalul geamului invizibil, dar şi prin cristalul anilor scurşi, tot atât de invizibil.
Copilul se hrănea cu acele imagini, care îi apăreau mai apoi în vis transformându-l într-un copil fericit, căci acolo, în visul lui, îi avea alături pe clovnii muzicali din vitrină şi toate instrumentele muzicale. Nu lipseau nici coardele şi toba, care mimau pline de duh o melodie frumoasă.
Şi bradul acela crescut din podeaua vitrinei va fi al lui în vis. Ba, mai mult, va fi nins cu vată presărată cu cristale de acid boric, luminate de stele şi luceferi desprinse de pe cer, de micile becuri multicolore aprinse pe crenguţele grele de ninsoare. Şi zâmbetul acela blajin şi burghez al lui Moş Crăciun va fi numai pentru el.
În căsuţa mică din strada Domniţei proptită în umbra caselor parohiale ale Bisericii „Sfântului Nicolae“ de pe strada Brazda lui Traian, unde din prispă râdeau garoafele şi unde soarele poposea o clipă din ostenitul său drum, va visa ceva frumos şi de atâtea ori ireal.
O va întâlni şi pe Licuţa, nu în vis, ci în carne şi oase. Îl va lua de mânuţă şi îl va conduce în mijlocul salonului casei lor, unde se găsea un cufăr cu capacul ridicat din care ieşeau bunătăţile pentru fiecare dintre copiii făcuţi roată în jurul lui. „Ochii noştri deschişi mari priveau aiuriţi la minunile cufărului, care avea în fundul lui pentru fiecare un dulci şi o jucărie“, se menţionează în „Cu aripi noi spre spre cer“.
Oameni dragi
Clepsidra fatidică a vremii pare să fi înghiţit locurile. Au rămas doar amintirile din frumoasa iarnă din Craiova veche, zugrăvite în pagini de carte.
„Casele parohiale lipite de săraca noastră casă erau locuite de părintele Pavel şi familia sfinţiei sale destul de numeroasă. Faţada caselor da în curtea Bisericii «Sfântul Nicolae». Această bisericuţă este cea mai mică din Craiova, are însă o înfăţişare cochetă şi graţioasă, cu turn subţire şi stilizat.
Printr-o nepotriveală poate gândită, tocmai ca să se vădească şi mai mult frumuseţea delicată a bisericuţei, intrarea era prin strada Domniţei, pe sub larga şi puternica boltă de zid ca de cetate, care susţine pe laturile ei o clopotniţă uriaşă.
În turnul ei bătea pe vremea aceea cel mai mare clopot al oraşului, la ortodoxele noastre sărbători. „Slovele lui vechi desluşeau leatul şi numele pomenitului boier, care ridicase acum câteva sute de ani acest sfânt aşezământ“.
Imaginile frumoase sunt completate de cele ale săniilor trase de cai care zburdau pe aleile Parcului „Bibescu“, locul în care călătorul nostru se hrănea din mireasma crudă a mugurilor primăvara, dar şi din tristeţea somnului lung de iarnă. Craiova veche ninsă de vreme se închide asemenea cărţii, iar povestea dintr-o iarnă de demult anunţă sfârşit.
marți, 8 decembrie 2009
Un film zguduitor – The Soviet Story
sursa: Jurnaltv.ro
Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. “The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale: comunismul şi nazismul.
Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită. Filmul începe cu genocidul înfometării din Ucraina (din cadrul URSS), ordonat de Stalin: a exterminat 7 milioane de oameni numai în iarna anilor 1932-1933 – şi n-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.
Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul. Lenin i-a desăvârşit opera. Hitler a învăţat multe de la marxism, nazismul era naţional-socialist (comunismul era internaţional-socialist). Uciderea în masă era justificată nu numai ca o necesitate ideologică scelerată, ci şi ca o „selecţie naturală” (paraziţii din societate, care nu produceau, trebuiau lichidaţi; până şi dramaturgul George Bernard Shaw, premiat Nobel, a fost un susţinător al acestor epurări). În URSS sunt exterminaţi „duşmanii de clasă”, nu contează rasa (cum conta la nazişti). A fost introdusă în 1935 tehnologia asasinatului şi a execuţiei în închisori, a gropilor comune (Stalin avea plan, care era suplimentat, „să fie împuşcaţi 17.000 de duşmani de clasă azi”). Între 1937 şi 1941 au fost ucişi 11 milioane de oameni. Hitler era un admirator al holocaustului lui Stalin. El a pus la punct Noua Ordine Mondială, făcută să distrugă veche ordine din Europa. “The Soviet Story” ne aminteşte că se semnează Pactul secret dintre dictatorii Hitler şi Stalin în 1939 de împărţire a Europei („Pact pecetluit cu sânge”), el a provocat şi a întreţinut al doilea război mondial şi apoi „războiul rece” postbelic. Despotismul comunist e egal totalitarismului nazist. Sovietele şi SS colaborau, NKVD (poliţia secretă sovietică, viitor KGB) instruia GESTAPO pe seama torturii, naziştii au preluat de la sovietici lagărele de concentrare. Acum apar arhitecţii holocaustului evreilor, cu exterminarea în camerele de gazare (Stalin era un antisemit convins, atrăgea atenţia un om de al lui exilat, Troţki, că Stalin şi Hitler erau la fel). Tovarăşii erau uniţi de crimele politice. La Katin rezerviştii polonezi (ofiţeri, prizonieri de război) au fost împuşcaţi în masă în ceafă în 1940 de NKVD, 20.000 de oameni neînarmaţi: „a fost un asasinat industrial”. Masacrele au Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. continuat, spune filmul. Deportările în cadrul URSS (în Siberia, în principal) s-au asemănat deportărilor în vagoane de vite şi lagărelor de concentrare naziste, KGB a făcut experimente înfricoşătoare pe oameni, transformaţi în cobai. Nimeni nu a pedepsit crimele de război, nici crimele politice postbelice ale URSS, cu zeci de milioanele de victime, Europa civilizată tace şi azi, fiindcă Europa depinde de gazul şi petrolul rusesc. Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Un film zguduitor.
Interviurile cu foşti ofiţeri de informaţii evidenţiază detalii şocante. “The Soviet Story” s-a filmat în mai mult de doi ani în Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franţa, Regatul Unit, Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de regizor timp de mai bine de zece ani.
Liviu Ioan Stoiciu
Ciao.ro
duminică, 6 decembrie 2009
MOŞ NICOLAE – OBICEIURI ŞI TRADIŢII
Moş Nicolae este o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit, care a preluat din calendarul creştin numele şi data de celebrare a Sfântului Nicolae – 6 decembrie.
Sfântul Nicolae este un personaj real, care a trăit la sfârşitul secolului al III – lea şi începutul secolului al IV –lea d. Hr., în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. El s-a născut în cetatea Patra din localitatea Myra – Lichia, în prezent o regiune din Turcia. S-a remarcat prin bunătate şi prin credinţă profundă. Datorită meritelor sale, la 30 de ani a ajuns Episcop de Myra, oraş – port la Marea Mediterană. Provenea dintr-o familie înstărită şi după moartea părinţilor, el a împărţit toată averea familiei celor nevoiaşi. A ctitorit mănăstirea Sionului de lângă Myra. În calitate de episcop a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sinodul a condamnat teoria lansată de Arian, conform căreia Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Arianismul era calificat drept erezie, iar Nicolae a protestat cu vehemenţă împotriva acestei teorii. Îngrijorat fiind de ruptura care se putea produce în cadrul bisericii, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul sinodului. De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca în seara de 5 spre 6 decembrie celor neascultători să li se dăruiască o nuieluşă, în semn de avertisment. Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost învestit de biserica ortodoxă îi dă dreptul să intervină astfel în educaţia copiilor. În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea Sionului, unde a şi murit. A fost înmormântat în ziua de 6 decembrie 352. După opt ani de la moartea lui, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică ce avea hramul Sfântului Nicolae.
În secolul al XI- lea, în anul 1087, nişte soldaţi italieni ajunşi la Myra au găsit rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae părăsite de locuitorii din Myra, care fugiseră de teama unui atac al turcilor. Soldaţii au luat rămăşiţele Sfântului Nicolae şi le-au dus în oraşul – port de pe ţărmul Mării Adriatice, din sudul Italiei, în Bari. S-a construit o biserică unde se află şi azi rămăşiţele Sfântului Nicolae. Soldaţii italieni care au adus în ţara lor rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae au adus odată cu acestea şi legenda lui Moş Nicolae. Aceasta s-a răspândit în toată lumea. În Europa, din secolul al XII – lea, ziua de 6 decembrie a devenit ziua darurilor şi a operelor de caritate. După reforma protestantă din secolul al XVI – lea multe ţări europene au renunţat la sărbătorirea zilei de 6 decembrie. Din secolul al XIX – lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află în Biserica Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se mai află şi mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi.
Faptele pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în timpul vieţii au dat naştere la poveşti care au alimentat mitul lui Moş Nicolae. O astfel de legendă spune că Sfântul Nicolae a ajutat trei fete sărace să se căsătorească. Pentru că erau sărace, nu se puteau căsători. Tatăl lor, supărat, vroia să le vândă. Atunci Episcopul Nicolae s-a hotărât să le ajute. Când fata cea mare era la vârsta căsătoriei, Episcopul Nicolae a aruncat în casă, noaptea, un săculeţ cu galbeni. La fel a procedat şi în cazul celei mijlocii. Când a venit rândul mezinei Episcopul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a aruncat punga cu galbeni pe coşul sobei; aceasta a căzut într-o şosetă pusă la uscat. Din această legendă s-a născut obiceiul de a pune şosete la gura sobei, pentru ca Moş Nicolae să le umple cu daruri. Cei trei săculeţi cu galbeni au devenit simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.
O altă legendă spune că, după o călătorie pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, încercând să meargă pe urmele lui Iisus, Nicolae s-a întors în ţara lui pe mare. O furtună teribilă s-a abătut pe mare şi corabia era gata să se rupă. Nicolae s-a rugat la Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinşi de oprirea neaşteptată a furtunii. De atunci, Sfântul Nicolae a devenit patronul marinarilor şi al călătorilor. De asemenea, Sfântul Nicolae este patronul copiilor şi şcolarilor. Legenda spune că trei studenţi teologi care călătoreau spre Atena, unde doreau să studieze, au înnoptat la un han şi au fost atacaţi de proprietarul acestuia, jefuiţi, omorâţi iar rămăşiţele lor ascunse. Nicolae, care a înnoptat la acelaşi han a visat despre crimă şi l-a obligat pe hangiu să dezvăluie locul unde i-a îngropat pe studenţi. S-a rugat atât de mult la Dumnezeu încât cei trei tineri au înviat.
Sfântul Nicolae este astăzi considerat ocrotitorul văduvelor, orfanilor şi fetelor sărace aflate la vremea căsătoriei, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii în timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În Panteonul românesc, fiecare ocupaţie mai importantă îşi avea un „sfânt” protector: păstorii pe Sângeorz, agricultorii pe Maica Precesta, marinarii pe Sânnicoară.
Românii folosesc pentru Sfântul Nicolae şi termenul de Sânnicoară, ce reproduce un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică. Nikolaos derivă din cuvintele greceşti nike- victorie, biruinţă şi Jaos- popor şi se traduce prin „om ce face parte dintr-un popor victorios”. Termenul de Sânnicoară este o posibilă derivaţie din „Sanctus Nicolaus”.
Conform tradiţiei bisericii creştine, adevăratul Moş Crăciun este Moş Nicolae. În tradiţiile româneşti, Sânnicoară sau Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor – strigoilor început la mijlocul lunii noiembrie şi încheiat la începutul lunii decembrie. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice efectuate la aceste sărbători formează un scenariu al morţii şi renaşterii timpului calendaristic specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic. Lumea care părea că merge spre prăbuşire este salvată în fiecare an de Moş Nicolae, personaj mitologic imaginat ca un bătrân cu barbă albă, călare pe un cal alb, a cărui atribuţie principală era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încerca soarele să se strecoare spre ţinuturile de miazănoapte, lăsând lumea fără lumină şi căldură. Sărbătoarea din această zi prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. O zicală spune că „La Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace”. Aceleaşi simboluri optimiste apar şi în tradiţia care susţine că în noaptea de Anul Nou, cerurile se deschid de trei ori, iar Sfântul Nicolae poate fi văzut stând la dreapta lui Dumnezeu.
Ziua de 6 decembrie reprezintă şi începutul sărbătorilor de iarnă, care vor dura până la Bobotează, pe 6 ianuarie. Se spune că în seara de Moş Nicolae fetele de măritat fac vrăji pentru a-şi fermeca iubiţi sau pentru a afla cu cine se vor căsători. Cine a uitat să pună boabe de grâu la încolţit pentru fiecare membru al familiei o poate face în această seară, pentru a afla dacă în viitorul an va avea parte de succese şi prosperitate.
Tot în această seară se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori până la Anul Nou, acest test prevestind şi rodirea de anul viitor. Crenguţele şi grâul încolţit se pun pe masa de Crăciun şi Anul Nou, pentru ca viitorul să fie înfloritor şi îmbelşugat.
După spusele bătrânilor, iarna începe la Sfântul Nicolae, când Moşul trebuie să-şi scuture barba, adică trebuie să ningă neapărat. Când se întâmplă să nu ningă, se zice că a întinerit Sfântul Nicolae. Dacă Moş Nicolae vine pe un cal alb, atunci iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe un cal negru, iarna va fi lungă şi geroasă.
Sfântul Nicolae este cântat şi în colindele româneşti. Se cântă, în plină iarnă despre florile dalbe, flori de măr. Dacă ne întrebăm de ce măr, trebuie să ştim că bătrânii noştri cunoşteau că nuieluşa trebuia să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, înseamnă că Sfântul Nicolae a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa cu flori dalbe.
În prezent, nu mai regăsim decât cadourile, an de an tot mai meticulos ambalate. Nuieluşa a dispărut demult din ghetuţele celor mici. Dar poate că nu este încă târziu să le amintim cel puţin, fie şi tangenţial, de tradiţia şi de simbolistica oferirii nuieluşii.
Dacă multe din obiceiurile noastre au suferit mutaţii aceasta demonstrează că ele încă supravieţuiesc şi nu puteau supravieţui dacă nu se adaptau la concreteţea cotidianului. Ceea ce a dispărut sau a fost adaptat din coregrafia obiceiurilor de odinioară trebuie însă amintit, aşa cum spuneam, chiar şi tangenţial sau în subsidiar atunci când vorbim de obiceiurile şi tradiţiile populare.
Claudia Balaş
Sfântul Nicolae este un personaj real, care a trăit la sfârşitul secolului al III – lea şi începutul secolului al IV –lea d. Hr., în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. El s-a născut în cetatea Patra din localitatea Myra – Lichia, în prezent o regiune din Turcia. S-a remarcat prin bunătate şi prin credinţă profundă. Datorită meritelor sale, la 30 de ani a ajuns Episcop de Myra, oraş – port la Marea Mediterană. Provenea dintr-o familie înstărită şi după moartea părinţilor, el a împărţit toată averea familiei celor nevoiaşi. A ctitorit mănăstirea Sionului de lângă Myra. În calitate de episcop a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Sinodul a condamnat teoria lansată de Arian, conform căreia Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Arianismul era calificat drept erezie, iar Nicolae a protestat cu vehemenţă împotriva acestei teorii. Îngrijorat fiind de ruptura care se putea produce în cadrul bisericii, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă în cadrul sinodului. De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca în seara de 5 spre 6 decembrie celor neascultători să li se dăruiască o nuieluşă, în semn de avertisment. Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost învestit de biserica ortodoxă îi dă dreptul să intervină astfel în educaţia copiilor. În ultima parte a vieţii s-a retras la mănăstirea Sionului, unde a şi murit. A fost înmormântat în ziua de 6 decembrie 352. După opt ani de la moartea lui, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică ce avea hramul Sfântului Nicolae.
În secolul al XI- lea, în anul 1087, nişte soldaţi italieni ajunşi la Myra au găsit rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae părăsite de locuitorii din Myra, care fugiseră de teama unui atac al turcilor. Soldaţii au luat rămăşiţele Sfântului Nicolae şi le-au dus în oraşul – port de pe ţărmul Mării Adriatice, din sudul Italiei, în Bari. S-a construit o biserică unde se află şi azi rămăşiţele Sfântului Nicolae. Soldaţii italieni care au adus în ţara lor rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Nicolae au adus odată cu acestea şi legenda lui Moş Nicolae. Aceasta s-a răspândit în toată lumea. În Europa, din secolul al XII – lea, ziua de 6 decembrie a devenit ziua darurilor şi a operelor de caritate. După reforma protestantă din secolul al XVI – lea multe ţări europene au renunţat la sărbătorirea zilei de 6 decembrie. Din secolul al XIX – lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află în Biserica Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se mai află şi mormântul voievodului martir Constantin Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi.
Faptele pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în timpul vieţii au dat naştere la poveşti care au alimentat mitul lui Moş Nicolae. O astfel de legendă spune că Sfântul Nicolae a ajutat trei fete sărace să se căsătorească. Pentru că erau sărace, nu se puteau căsători. Tatăl lor, supărat, vroia să le vândă. Atunci Episcopul Nicolae s-a hotărât să le ajute. Când fata cea mare era la vârsta căsătoriei, Episcopul Nicolae a aruncat în casă, noaptea, un săculeţ cu galbeni. La fel a procedat şi în cazul celei mijlocii. Când a venit rândul mezinei Episcopul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a aruncat punga cu galbeni pe coşul sobei; aceasta a căzut într-o şosetă pusă la uscat. Din această legendă s-a născut obiceiul de a pune şosete la gura sobei, pentru ca Moş Nicolae să le umple cu daruri. Cei trei săculeţi cu galbeni au devenit simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur.
O altă legendă spune că, după o călătorie pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, încercând să meargă pe urmele lui Iisus, Nicolae s-a întors în ţara lui pe mare. O furtună teribilă s-a abătut pe mare şi corabia era gata să se rupă. Nicolae s-a rugat la Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinşi de oprirea neaşteptată a furtunii. De atunci, Sfântul Nicolae a devenit patronul marinarilor şi al călătorilor. De asemenea, Sfântul Nicolae este patronul copiilor şi şcolarilor. Legenda spune că trei studenţi teologi care călătoreau spre Atena, unde doreau să studieze, au înnoptat la un han şi au fost atacaţi de proprietarul acestuia, jefuiţi, omorâţi iar rămăşiţele lor ascunse. Nicolae, care a înnoptat la acelaşi han a visat despre crimă şi l-a obligat pe hangiu să dezvăluie locul unde i-a îngropat pe studenţi. S-a rugat atât de mult la Dumnezeu încât cei trei tineri au înviat.
Sfântul Nicolae este astăzi considerat ocrotitorul văduvelor, orfanilor şi fetelor sărace aflate la vremea căsătoriei, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii în timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În Panteonul românesc, fiecare ocupaţie mai importantă îşi avea un „sfânt” protector: păstorii pe Sângeorz, agricultorii pe Maica Precesta, marinarii pe Sânnicoară.
Românii folosesc pentru Sfântul Nicolae şi termenul de Sânnicoară, ce reproduce un vechi nume propriu grecesc, Nikolaos, folosit în Grecia antică. Nikolaos derivă din cuvintele greceşti nike- victorie, biruinţă şi Jaos- popor şi se traduce prin „om ce face parte dintr-un popor victorios”. Termenul de Sânnicoară este o posibilă derivaţie din „Sanctus Nicolaus”.
Conform tradiţiei bisericii creştine, adevăratul Moş Crăciun este Moş Nicolae. În tradiţiile româneşti, Sânnicoară sau Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor – strigoilor început la mijlocul lunii noiembrie şi încheiat la începutul lunii decembrie. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice efectuate la aceste sărbători formează un scenariu al morţii şi renaşterii timpului calendaristic specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic. Lumea care părea că merge spre prăbuşire este salvată în fiecare an de Moş Nicolae, personaj mitologic imaginat ca un bătrân cu barbă albă, călare pe un cal alb, a cărui atribuţie principală era vegherea porţii cerului dinspre apus, pe unde încerca soarele să se strecoare spre ţinuturile de miazănoapte, lăsând lumea fără lumină şi căldură. Sărbătoarea din această zi prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. O zicală spune că „La Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace”. Aceleaşi simboluri optimiste apar şi în tradiţia care susţine că în noaptea de Anul Nou, cerurile se deschid de trei ori, iar Sfântul Nicolae poate fi văzut stând la dreapta lui Dumnezeu.
Ziua de 6 decembrie reprezintă şi începutul sărbătorilor de iarnă, care vor dura până la Bobotează, pe 6 ianuarie. Se spune că în seara de Moş Nicolae fetele de măritat fac vrăji pentru a-şi fermeca iubiţi sau pentru a afla cu cine se vor căsători. Cine a uitat să pună boabe de grâu la încolţit pentru fiecare membru al familiei o poate face în această seară, pentru a afla dacă în viitorul an va avea parte de succese şi prosperitate.
Tot în această seară se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă pentru a înflori până la Anul Nou, acest test prevestind şi rodirea de anul viitor. Crenguţele şi grâul încolţit se pun pe masa de Crăciun şi Anul Nou, pentru ca viitorul să fie înfloritor şi îmbelşugat.
După spusele bătrânilor, iarna începe la Sfântul Nicolae, când Moşul trebuie să-şi scuture barba, adică trebuie să ningă neapărat. Când se întâmplă să nu ningă, se zice că a întinerit Sfântul Nicolae. Dacă Moş Nicolae vine pe un cal alb, atunci iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe un cal negru, iarna va fi lungă şi geroasă.
Sfântul Nicolae este cântat şi în colindele româneşti. Se cântă, în plină iarnă despre florile dalbe, flori de măr. Dacă ne întrebăm de ce măr, trebuie să ştim că bătrânii noştri cunoşteau că nuieluşa trebuia să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, înseamnă că Sfântul Nicolae a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa cu flori dalbe.
În prezent, nu mai regăsim decât cadourile, an de an tot mai meticulos ambalate. Nuieluşa a dispărut demult din ghetuţele celor mici. Dar poate că nu este încă târziu să le amintim cel puţin, fie şi tangenţial, de tradiţia şi de simbolistica oferirii nuieluşii.
Dacă multe din obiceiurile noastre au suferit mutaţii aceasta demonstrează că ele încă supravieţuiesc şi nu puteau supravieţui dacă nu se adaptau la concreteţea cotidianului. Ceea ce a dispărut sau a fost adaptat din coregrafia obiceiurilor de odinioară trebuie însă amintit, aşa cum spuneam, chiar şi tangenţial sau în subsidiar atunci când vorbim de obiceiurile şi tradiţiile populare.
Claudia Balaş
miercuri, 2 decembrie 2009
Noi stiri despre santierul arheologic de la Cioroiu Nou
Articol despre santierul arheologic de la Cioroiu Nou si o laudabila initiativa in legatura cu acesta.
Sursa: Editie Speciala de Oltenia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
