O povestire a prietenului nostru Marius Cristian Ene şi care a obţinut Premiul 2 la secţiunea proză a Concursului Naţional de Creaţie Literară „Dimitrie Bolintineanu”, Bolintin, 2007 şi a fost publicată în revista „Sud“, Bolintin, octombrie 2007.
Ovidiu se urcă în autobuz cu scârba obişnuită. Urmau alte 20 de minute de aglomeraţie, urmate de o nouă zi „minunată” la serviciu. Norocul lui era că se urca la prima staţie şi asta îi permitea să ocupe mereu loc pe scaun. Altfel, aglomeraţia era groaznică. Se urcă şi se aşeză undeva în spate. Pe scaunul de lângă el veni, ca mai întotdeauna, un bătrânel. Autobuzele erau mereu pline de babe şi de moşi. Nu înţelegea unde se tot duc şi de unde se tot întorc. Nu pot să stea acasă, să nu mai încurce lumea degeaba?
Şoferul dădu drumul la radio. Dacă avea noroc, avea să îl lase la ştiri. Dacă nu, manele sau muzică populară. O „plăcere” în plus. În loc de asta, răsunară nişte acorduri vag cunoscute. Era o melodie pe care o ştia de undeva, dar nu îşi dădea seama de unde. Oricum, o ascultase cu mult timp în urmă şi probabil că asta se întâmplase în clipe fericite, pentru că îi producea o stare foarte plăcută. Era o voce feminină destul de înaltă, cântând un rock care probabil aparţinea anilor ’80.
De fapt îţi dădu seama că nici nu contează titlul melodiei sau interpreta, tot ce conta era starea pe care i-o dădea. O fericire cum nu mai simţise demult, cu atât mai ciudată cu cât îi era greu să îi explice cauza. Poate doar pe la 15-16 ani i se întâmpla ca o melodie să îi provoace o astfel de stare. Dar oricum, nici asta nu conta. Dintr-o dată, nu mai contau prea multe. Era fericit şi starea asta rară trebuia savurată.
Se uită în jur să vadă dacă melodia mai avea acest efect asupra cuiva. Bătrânelul de lângă el scosese nişte acte din buzunar şi le studia cu mare atenţie. Probabil nu vedea şi nu auzea nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Avea nişte ochelari cu lentile extrem de groase, probabil că era aproape orb. În ciuda dioptriilor care ar fi trebuit să îi fie de ajutor, ţinea actele foarte aproape de ochi. Pe cap avea o bască neagră, destul de prăfuită şi tocată, probabil de molii. Costumul pe care îl purta arăta la fel de vechi, deşi se vedea că dimineaţa se străduise să îşi aranjeze hainele cât mai bine, ca orice bătrân crescut în „epoca de aur” care urma să aibă un contact cu autorităţile, cu „tătucul-stat”. Emana un iz de naftalină, un alt semn că hainele de pe el erau cele „de oraş”, păstrate de obicei în şifonier.
Lui Ovidiu nu îi plăceau aceşti bătrâni, dar acum, poate datorită stării pe care i-o trezea melodia, colegul său de autobuz i se păru simpatic. Acesta simţi că e privit şi se întoarse, întrebător, spre Ovidiu, care îi zâmbi cu simpatie. Bătrânul îi răspunse cu un alt zâmbet şi acum deja atmosfera devenise alta, de parcă erau cumva complici.
Între timp, autobuzul mai oprise la două staţii şi deja nu mai erau locuri libere pe scaune. Melodia se termină şi şoferul schimbă pe un post de muzică populară, dar deja asta nu îl mai afecta pe Ovidiu. 
Melodia declanşase ceva foarte frumos în el şi se simţea perfect.
Melodia declanşase ceva foarte frumos în el şi se simţea perfect. Continuă să inspecteze lumea din autobuz. În dreptul scaunului său, în picioare, stătea o fată de vreo 16 ani, probabil elevă de liceu. Vestimentaţia obişnuită: nişte pantofi banali, blugi foarte strâmţi, evidenţiind un fund cam mare, o bluză cu un decolteu destul de îndrăzneţ, dezvăluind nişte sâni cam mici, peste care purta o gecuţă de blugi. Evident, avea să îi fie frig în primele ore ale dimineţii. Dar astea erau amănunte neimportante. Nici genul ăsta de fată nu prea îi plăcea, dar în dimineaţa asta totul i se părea frumos. Privi ochii fetei şi i se păru că în ei se simte tinereţea, încrederea, elanul pe care îl avea şi el în liceu, dar care dispăruse treptat odată cu apariţia zilelor plictisitoare la birou, care semănau mereu una cu alta, a ratelor la bancă şi a anilor de locuit „provizoriu” în casă cu socrii.
Se întrebă dacă şi fata avea să piardă această stare tinerească şi îşi spuse că probabil da. I se făcu milă de ea şi i se făcu milă de el, dar asta nu îi afectă starea de ansamblu. Asta e, cu toţii sau majoritatea ne pierdem pe parcurs, dar ce zi frumoasă e azi! Îţi aminti de vechiul îndemn filosofic „trăieşte clipa” şi îşi dădu seama că probabil asta face el acum. Nu îi păsa nici de discuţia pe care o avusese dis-de-dimineaţa cu soacra, nici de ziua grea care urma la serviciu, pur şi simplu trăia momentul. Mai bine spus, îl savura. Îşi dădea seama că de fapt nu e nimic de savurat în a merge într-un autobuz aglomerat, dar ideea îl înveseli şi mai mult.
Nu e nimic de savurat în mod normal, dar azi e altceva. La un moment dat trebui să îi facă loc bătrânelului, care împăturise cu grijă actele şi se pregătise să coboare cu mult înaintea staţiei, ştiind ce greu e să îţi faci loc printre atâtea persoane. Ovidiu se mută pe scaunul de la geam şi lângă el se aşeză o femeie de vreo 40 de ani, destul de corpolentă. Intelectuală, cel puţin după o primă impresie. Probabil profesoară. Deja destul de corpolentă, se observa că tendinţa de îngrăşare se va accentua odată cu vârsta. Avea obişnuita expresie afectată a unui cadru didactic obişnuit să le vorbească altora de sus şi uimit că lumea nu o ascultă peste tot aşa cum o ascultă elevii la clasă. (sau mai degrabă cum se prefac că o ascultă, pentru că nu îşi imagina că femeia asta plinuţă care se aşezase lângă el ar putea spune ceva care să trezească interesul adolescentei care acum se pregătea să coboare).
Şi posibila profesoară îşi dădu seama că e privită şi îi aruncă, la rândul ei, o privire severă, gen „vezi că îţi scad media la purtare”. El îi zâmbi împăciuitor, dar se pare că ea interpretă această atitudine ca pe un avans şi poziţia corpului ei deveni ţeapănă, chircită, iar capul nu i se mai întoarse spre el tot drumul. Se pare că găsise ceva extrem de interesant la care să se uite pe geamul murdar al autobuzului.
Pe cele două locuri din faţă, de unde tocmai coborâseră doi copii de 7-8 ani, se urcară alte două personaje interesante: un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat sportiv şi purtând o minge de baschet, şi o femeie bătrână având în braţe o colivie destul de mare, ceea ce îi atrăsese destule comentarii răutăcioase şi chiar câteva înjurături în surdină din partea celor pe lângă care trecuse, făcându-şi loc cu greu. Ce răutăcioşi! Lui îi plăcea mult colivia argintie, în care probabil urma să locuiască o pereche de papagali.
Îşi aminti că de câteva dimineţi prin faţa blocului miorlăia o pisicuţă şi se hotărî să o ia în casă. Oricum nu mai conta un motiv în plus pentru care să se certe cu soacra şi oricum asta nu mai conta. Iar dacă starea de acum va trece, cum era de aşteptat, măcar să rămână cu ceva în urma ei! Când să iei astfel de hotărâri, dacă nu atunci când te simţi bine? Pisicuţa va fi fericită, pentru că o va îngriji, va avea mâncare şi un loc bun, cald de dormit, aşa cum le place pisicilor, iar el va fi de asemenea bucuros. Ce mult îi plăcuseră pisicile când era mic!
Poate aşa îşi va recăpăta o parte din starea aceea din tinereţe pe care o recunoscuse în ochii elevei de liceu! Eleva o avea cumva natural, nu era conştientă de ea, dar el ar şti ce comoară are şi ar fi atât de frumos!
Îşi dădu seama că la staţia următoare trebuie să coboare. Se ridică de pe scaun, regretând că nu putea să meargă aşa, mai departe, şi să se uite la cei din jur. În acelaşi timp îşi dădea seama că e ciudat să regreţi că trebuie să cobori din autobuz. Ce amuzant!
Ajunse aproape de uşă şi se pomeni cu o mână pe umăr.
-Ovidiu, ce faci, măi? Hai să ne grăbim, tre’ să mergem repede când ajungem în staţie, că făcu asta o grămadă de timp pe drum, abia se târî, şi iar ne ia şefu’ în primire. Să vezi ce de rahat! Cât pe-aci să nu prind busul! Iar trebuia să iau taxi şi să dau o grămadă de bani! Băga-mi-aş piciorul în el de telefon, adică în mine, că l-am pus să sune, da era pe silenţios!
Era George, un imbecil pe care trebuia să îl suporte în fiecare dimineaţă. Mereu avea câte o problemă. Ca de obicei, avu impulsul de a-l înjura şi de a-i spune să termine cu toate tâmpeniile astea, dar, tot ca de obicei, se stăpâni. Se uită la ceas şi văzu că, într-adevăr, aveau să întârzie. Iar discuţii, iar explicaţii. Şi nu avea deloc chef de asta, mai ales că deja îl enervase suficient soacră-sa. Şi mai avea şi atâta de lucru astăzi! Aproape că îl durea capul numai amintindu-şi. Şi numai mizerii care de fapt nu mai contau. Ce viaţă de rahat!
Autobuzul opri în staţie şi cei doi coborâră, încruntaţi, fără niciun chef să aibă o nouă discuţie cu şeful, lucru pe care însă nu aveau cum să îl evite. Asta era, o nouă zi de tot rahatul.
Marius Cristian Ene
