miercuri, 29 iulie 2009

MUZEUL DE ISTORIE ŞI CEL DE ARTĂ INTRĂ ÎN PROGRAM DE CONSOLIDARE

Muzeul de Artă şi cel de Istorie din Craiova sunt puse pe lista de priorităţi investiţionale a Consiliului Judeţean (CJ) Dolj, ce vizează reabilitarea pe bani europeni a celor două imobile în care instituţiile de cultură îşi duc viaţa de zi cu zi. Clădirile respective fac obiectul a două proiecte cu finanţare europeană depuse pe Programul Operaţional Regional (POR) şi care împreună însumează peste 50 de milioane de lei.
Sursa: Ediţie Specială
Restul articolului aici.

marți, 28 iulie 2009

Din istoricul orasului Dabuleni

Dincolo de intrigile politice,localitatea Dabuleni reprezinta,poate cel mai bine sufletul Olteniei.Date istorice legate in special de Constantin Brancoveanu,un monument al demnitatii
romanesti.
Articolul complet in : Gazeta de Sud http://www.gds.ro/Actualitate/2009-07-28/Mostenirea+Brancovenilor

duminică, 26 iulie 2009

Goran Bregović cucereşte Canada


Superstarul balcanic Goran Bregović a realizat în iunie primul său turneu din America de Nord. A doua oprire a făcut-o în Toronto, unde a participita la Festivalul Anual de Artă şi Creativitatea „Luminato”.
După cum se ştie, ultimul său album – „Alkohol” – abia lansat în America de Nord, este rezultatul participării lui Goran Bregović în 2007 la Dragacevski Sabor, festivalul anual al fanfarelor ţărăneşti şi ţigăneşti de la Guca (Serbia).
„Alkohol” este primul album lansat în America de Nord de către starul balcanic, iar în timp ce prima parte a albumului – „Šljivovic” (şliboviţă) – prezintă o muzică mai rapidă, săltăreaţă şi de petrecere, a doua parte a albumului – „Champagne” (şampanie) – este mai melodică şi concentrată mai mult pe orchestraţie. Împreună cu o colecţie „Best of…” ce reuneşte o parte a celor mai bune şi variate realizări muzicale ale lui Bregović de-a lungul timpului, fiecare piesă în parte reprezintă o bună oportunitate pentru americanii care nu cunosc muzica veselă şi pasionantă a sufletului ţigănesc de a face cunoştinţă cu Goran Bregović.
Prima apariţie a lui Goran Bregović la concertul din Toronto a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase. În Toronto a avut parte de două concerte. Primul s-a ţinut în Piaţa Yonge Dundas, din centrul oraşului, participarea publicului fiind liberă. Al doilea concert s-a ţinut într-un club reprezentând lansarea oficială a celor două albume. Pe scenă a fost acompaniat de cele două binecunoscute cântăreţe îmbrăcate în costume tradiţionale balcanice, mai mulţi cântăreţi din fanfară cu aspect tipic ţigănesc, ce au cântat la nişte instrumente imense şi ce păreau ponosite, patru la instrumente cu coarde precum şi un cor bărbătesc, 18 muzicieni în total. Per ansamblu a fost o reprezentaţie îndrăzneaţă, vie, activă.
Cu câteva ore înainte de primul concert ne-a spus câteva cuvinte despre devenirea sa muzicală, declarând că a fost „norocos” pentru faptul că a fost dat afară de sistemul conservator. În timp ce pregătirea muzicală formală nu a contribuit foarte mult la formarea sa ca artist, ceea ce l-a influenţat cu adevărat a fost viaţa politică din Jugoslavia lui Tito. Astfel, el a început să cânte rock’n’roll ca o formă de protest la adresa regimul politic represiv din acea perioadă.
„Rock’n’roll-ul a fost foarte important” spune el cu grijă, „oh da, pentu noi a fost foarte important, pentru că, într-un fel, reprezenta un alt sistem de valori, complet opus faţă de al nostru. Cred că a fost mai important din punct de vedere social decât muzical, de fapt”.
Tocmai pentru a sublinia latura rebelă a muzicii pe care o iubea, şi-a tocit degetele cântând în baruri de striptease şi luând parte la ceea ce el numeşte „nesfârşitul joc al artiştilor cu comunismul”.
„Am început să cânt relativ devreme, pe la 16-17 ani” spune el. „Şi drept să-ţi spun, ideea de bar de striptease la noi [în lagărul comunist, n.tr.] e diferită de a voastră – acesta era un loc de întâlnire al intelectualilor şi artiştilor, dar…la 17 ani deja văzusem mai multe femei dezbrăcate decât toţi puştii din Jugoslavia”.
Şi Bregović, la fel ca alte milioane de puşti a căror pasiune pentru muzică apare devreme, s-a lovit la început de atitudinea negativă a părinţilor săi faţă de pasiunea lui. „De unde vin eu, a fi muzician sau …a te ocupa cu muzica e considerat a fi o ocupaţie pentru ţigani”. Aşa că, atunci când a venit acasă mândru cu primii bani câştigaţi în urma unui concert, tatăl său a rămas neimpresionat. „Mi-aduc aminte că a spus…‹‹ai o muncă de ţigan››…e doar o treaba de ţigan…”.
Bregović a continuat să demonstreze că şi muncile ţiganilor sunt bune, devenind un adevărat star rock cu formaţia de mare succes Bijelo Dugme, una dintre cele mai mari formaţii rock europene. Începând din 1974 şi până în 1989, când s-a destrămat, Bijelo Dugme a umplut stadioane întregi în Europa la concertele sale şi a vândut peste 6 milioane de albume. Influenţele hard-rock-ului se remarcau până şi în îmbăcăminte – astfel, într-unul din primele lor videoclipuri există o influenţă clară a formaţiei Led Zeppelin asupra sound-ului, iar la Bregović se poate observa o încercare de asemănare cu Jimmy Page, atât în stil muzical, cât şi în înfăţisare. De asemenea, formaţia a adoptat piese ţigăneşti şi armonii tradiţionale, lucru pe care Bregović, în calitate de compozitor al grupului, l-a integrat creativ şi oroginal în sound-ul rock’n’roll al formaţiei.
Dar, încercând să iasă din tiparul sound-ului rock’n’roll pentru care devenise cunoscut, şi, de asemenea, dorind o schimbare din punct de vedere artistic, Bregović a început să creeze muzică de film pentru prietenul său, regizorul Emir Kusturica. Coloana sonoră creată pentru filmul „Vremea ţiganilor” (Dom za vesanje, 1988) a adus numele lui Bregović în atenţia opiniei publice internaţionale, muzica acestuia obţinând un imens succes comercial, dar şi în rândul criticilor.
„Am făcut muzica pentru „Vremea ţiganilor” din prietenie” declară el. „Eram un star rock atunci – iar un star rock nu face muzica pentru vreo coloană sonoră!”
Şi-a adus o contribuţie importantă şi la coloana sonoră a filmului „Underground”, regizat tot de Kusturica şi câştigător al Palm d’Or în 1995, prin colaborarea cu contesa desculţă din Insula Capului Verde – Cesaria Evoria – la câteva cântece. De asemenea, a realizat coloana sonoră pentru „Regina Margot” a lui Patrice Chereau, „Un bucătar îndrăgostit” a lui Nana Djorjaze, şi pentru multipremiatul film al lui Radu Mihăileanu – „Trenul vieţii” (Train de vie, 1999), dar, totodată a compus muzica şi a jucat în filmul „Music for Weddings & Funerals” (2002) şi în filmul italian „Giorni di Abandono” (2004).
Munca de creaţie l-a adus faţă în faţă cu icoana punk Iggy Pop pentru balada obsedantă „In The Death Car” folosită de Kusturica pe coloana sonoră de la „Arizona Dream” (1993). „Îi plăcea foarte mult albumul meu cu „Vremea Ţiganilor” spune Bregović despre Iggy Pop. „Are ceva din atitudinea europenilor. Este dornic să afle cât mai multe lucruri noi”.
Cu toate acestea, totuşi, Bregović nu se consideră un compozitor de muzică de film.
„Nuuu”, spune el zâmbind, „nu mă consider un bun compozitor de muzică de film, căci muzica mea este foarte melodioasă, dar şi foarte agresivă. Dar am avut norocul să creez pentru câteva filme, asta-i tot”.
Norocos sau nu, există destule persoane care pun sub semnul îndoielii metodele de compoziţie ale lui Bregović, acuzându-l pe acesta de faptul că a „furat” multe cântece vechi ţigăneşti. Este un punct de vedere pe care Bregović nu-l consideră corect, deoarece se uită să se ia în consideraţie mărimea patriei sale şi modurile în care muzicienii au imprumutat bucăţi din melodii vechi pentru a fi reinventate şi reinterpetate.
Spune aprins că „problema cu muzica este faptul că toţi compozitorii sunt locali”. „Nu poţi evita să fi local. Ca şi compozitor provenind dintr-o cultură muzicală redusă, sunt foarte local, însă metoda de a face muzică vine pe filiera tradiţiei. Întotdeauna a fost vorba de idei. Stravinsky, Gershwin, McCartney Lennon, fiecare în parte, dacă îi separi de tradiţii, nu-ţi rămâne prea mare lucru. Ceea ce sunt ideile tale proprii despre a face muzică, le furi din tradiţie, iar apoi laşi în urma ta ceva ce, la rândul său de asemenea, poate fi furat de la tine. Este vorba despre un ciclu etern – de a fura şi a lăsa moştenire. Aşa că un artist nu poate fi comparat cu un preot. Nu e o meserie morală – tot timpul trebuie să furi”.
Furată sau nu, muzica lui Goran Bregović a fost primită cu aclamaţii la concertele din Toronto. Fanii de toate vârstele au cântat împeună cu cei de pe scenă cântecele, au dansat, au ţopăit, au aplaudat şi aruncat cu hârtii colorate. Cei care nu auziseră de Bregović până in acel moment au avut de-a face cu unul din cele mai bune concerte live din lume.
„Se spune că, din punct de vedere ştiinţific, muzica este prima limbă umană, ea există încă dinainte de a învăţa noi să vorbim” explică Bregović mesajul special al creaţiei sale, „şi…este singura limbă pe care toţi oamenii din toată lumea o au în comun. Dacă cânţi o muzică bună te vor înţelege şi oamenii din Papua, Noua Guinee ca şi cei din restul lumii. Oamenii o vor aprecia”.

Traducere şi adaptare după un interviu realizat de Catherine Kustanczy cu Goran Bregović şi publicat în revista Lucid Forge. Articolul întreg în limba engleză îl puteţi citi aici. Imagini de la concertele din Canada – aici.

Thanks, Catherine!

marți, 21 iulie 2009

Cavaleri Danubieni descoperiti la Cioroiul Nou

Arheologul dr. Dorel Bondoc,în cursul campaniei de săpături arheologice derulată la situl de la Cioroiul Nou (jud. Dolj), a scos la lumina un vestigiu de o valoare inestimabilă: o "icoană din plumb", veche de aproape 2.000 de ani, mărturie a cultului mistic al Cavalerilor Danubieni, zeităţi venerate de daci.
Detalii despre această descoperire puteţi citi în Ediţie Specială.
Detalii despre cercetările de la Cioroiul Nou puteţi citi pe site-ul organizaţiei ALEXIS PHOENIX.

luni, 20 iulie 2009

SFÂNTUL ILIE – CĂRUŢAŞUL CERULUI

Ca divinitate populară, în Panteonul românesc, Sântilie este un zeu al focului şi al Soarelui similar cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Acest zeu a preluat atât numele cât şi data de celebrare, 20 iulie, ale Sfântului Prooroc Ilie. În Calendarul Popular, sărbătoarea de Sântilie marchează mijlocul verii pastorale, care începe la Sângeorz şi se încheie la Sâmedru. Cu această ocazie se organizau Nedeile şi Sântiliile. Ciobanii separau berbecii de oi şi „miţuiau” mieii. În condiţii tradiţionale, când femeia nu avea voie să urce la stână, soţiile proprietarilor de oi puteau urca la stână doar în preajma zilei de Sf. Ilie, pentru „miţuirea” (tunderea) mieilor. Oile şi berbecii se tundeau înainte de urcarea la stână, de obicei între Sângeorz şi Rusalii.
Această divinitate solară, Sântilie, produce incendii în verile toride, tunete, fulgere şi trăsnete în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când va cădea grindina.
Sântilie este totodată şi un personaj profan, un om obişnuit: soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Majoritatea legendelor despre Sf. Ilie au ca temă amăgirea acestuia de către diavol, care îl îndeamnă să-şi ucidă unul sau mai mulţi membri ai familiei (mamă, tată, fiu, fiică, soră). Aceste păcate sunt ispăşite în diferite moduri: stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura, mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putrezit; adună lemne din pădure timp de nouă ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi pe vârful unui munte, etc. Dumnezeu îl iartă şi îl trece printre sfinţi, înalţându-l la cer într-o trăsură cu roţile de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi. În cer aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ, prin pomi, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor sau chiar în corpul unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care se s-au ascuns dracii.
Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt uşor de recunoscut: trăsura cu roţile de foc, caii înaripaţi, biciul şi săgeţile de foc, tunetele, fulgerele, care luminează cerul înnourat.
Această sărbătoare pastorală dedicată zeului Soarelui şi focului, celebrat la 20 iulie, cuprinde un scenariu ritual specific marilor sărbători calendaristice, care constă în practici de pomenire a morţilor (Moşii de Sântilie), culegerea plantelor de leac, cu precădere a busuiocului, vrăji şi descântece pentru îndepărtarea vijeliilor, grindinei, ploilor torenţiale, se „retezau” ştiubeii (stupii).
În ziua de Sf. Ilie, femeile duc la biserică busuioc pentru a fi sfinţit, după care îl iau acasă şi îl pun printre haine şi în lada de zestre, pentru a combate moliile. Existau şi alte superstiţii legate de această sărbătoare: dacă tuna în ziua de Sf. Ilie, secau alunele, nucile, iar celelalte fructe făceau viermi. Dacă trăsnea, oamenii aprindeau lumânările de la Paşte cu care fusese adusă Lumină, pentru a-l alunga pe Necuratul şi a-şi proteja în felul acesta casele şi gospodăriile de trăsnete. Când cădea grindină, se aruncau în curte câteva ramuri de salcie sfinţite la biserică în ziua de Florii, bărbaţii înfigeau un topor în pământ.
Exista credinţa că la Sf. Ilie vin morţii pe la casele lor, mai ales copiii pe la casele părinteşti, pentru a fi ospătaţi de cei vii. La Moşii de Sântilie se aduceau ofrande pentru morţi, formate din fructe, colaci, mâncăruri preparate şi însoţite de lumânări aprinse. Familia care avea de pomenit morţi chema acasă mai mulţi copii şi li se scutura un măr. Femeile în vârstă nu mâncau mere până în această zi, şi nici nu se tăiau merele cu cuţitul, fiind „rău de piatră” (grindină). Se curăţau mormintele, se făceau praznice şi se împărţeau vase din lut împodobite cu flori şi pline cu mâncare sau apă debăut. Se împarte şi porumb fiert.
În ziua de 20 iulie nimeni nu lucra la câmp sau în gospodărie, de frica trăsnetelor şi a furtunilor provocate de Sf. Ilie. Potrivit datinii, în această zi se „retezau” ştiubeii (stupii), adică se recolta mierea de albine. Dacă sărbătoarea de Sf. Ilie cădea într-o zi de post (luni, miercuri, vineri), atunci „retezatul” stupilor (sau tunsul stupilor cum se mai numea obiceiul în Ţara Românească) se făcea înainte sau după ziua de Sf. Ilie, pentru a nu „seca” stupii. Nici duminica nu se recolta mierea, aceasta fiind ziua Domnului.
Bărbaţii, într-o deplină curăţenie sufletească şi trupească, setrezeau dimineaţa şi începeau să recolteze mierea. Stupul era aşezat cu gura în jos „pe un fumegai de cârpă curată”, careameîea albinele şi le obliga să se retragă spre fundul stupului, iar fagurii erau tăiaţi cu un cuţit. La această operaţie ajutau copiii sau soţiile gospodarilor. Nu era permis oricui să se apropie de stupi, pentru a nu-i deochea, caz în care albinele deveneau agitate şi începeau să înţepe iar recoltatul mierii nu mai putea fi continuat.
Dimineaţa se recolta mierea şi se duceau faguri la biserică, iar dupăamiaza se organizau ospeţe. Erau invitaţi cunoscuţii, vecinii şi rudele, gustau mierea din noua recoltă şi erau cinstiţi cu ţuică îndulcită cu miere. Invitarea vecinilor era o regulă respectată cu stricteţe, pentru ca aceştia să nu blesteme stupii şi să moară.
Cei care ştiau să facă vrăji şi farmece nu erau invitaţi, deoarece aceştia cu siguranţă încercau să fure un pic de miere pe care să o folosească în vrăji sau farmece, şi atunci stupii mureau. După ce invitaţii gustau din miere se aşezau cu toţii la masă. Masa festivă, însoţită de practici rito-magice menite să aducă prosperitate prisăcii se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântece şi jocuri, care dura până seara târziu sau până a doua zi chiar.
Perioada cuprinsă între Sf. Ilie şi Sf. Pantelimon (27 iulie) era considerată una destul de periculoasă, când se puteau produce trăsnete, să cadă grindină.
Obiceiurile tradiţionale legate de ziua de Sf. Ilie care se practicau în judeţul Olt fac parte din structura unitară a obiceiurilor româneşti, de care se diferenţiază doar ca modalităţi de expresie şi ca recuzită. Aceste obiceiuri tradiţionale ne spun ceva, au, în esenţă, rosturi care nu le desmint pe cele cu care au servit ele de veacuri, pe om şi societatea în păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să poată spune şi azi ceea ce trebuie să spună, în condiţiile integrării lor în cultura contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat.

Claudia Balaş
muzeograf
e-mail: balasclaudia70@yahoo.com

marți, 14 iulie 2009

ION PRIOTEASA A VIZITAT «BĂTRÂNA DOAMNĂ A ARHITECTURII CRAIOVENE»

Şeful Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa, a trecut, ieri - 13.07.2009, pragul Casei Băniei, cea mai veche clădire din Craiova, unde s-au încheiat, recent, lucrările de consolidare şi reabilitare şi sunt în derulare cele de amenajare a unui spaţiu expoziţional pentru Secţia Etnografie a Muzeului Olteniei.
La rândul său, directorul Muzeului Olteniei, dr. Florin Ridiche, a afirmat că imobilul reabilitat va găzdui câteva mii de exponate ale Secţiei Etnografie, începând din iarnă.
“S-a lucrat atât de mult tocmai pentru că, fiind o clădire de o asemenea vechime, aproximativ 300 de ani o parte, iar altă parte are chiar 500 de ani, s-a muncit cu foarte mare atenţie. În momentul de faţă, din cunoştinţele mele, este singurul monument de artă brâncovenească restaurat complet şi funcţionabil din Oltenia. Nu s-a precupeţit nici un efort pentru ca această clădire să arate exact ca atunci când a fost construită. La sfârşitul acestui an vom avea prima secţie funcţională sută la sută. După 1 ianuarie 2010, Secţia Etnografie va putea fi vizitată. Are 13.000 de piese în colecţie, iar aproximativ 2.000 dintre ele vor fi expuse aici”,
a adăugat dr. Florin Ridiche.
Restul articolului poate fi citit aici.

Sursa: Editie Speciala

OBICEIURI AGRARE ROMÂNEŞTI

PAPARUDA

Un capitol important al culturii populare româneşti îl constituie obiceiurile şi aceasta deoarece întreaga viaţă a omului, munca lui pe parcursul unui an, diferitele ocupaţii, relaţiile cu semenii dar şi cu întruchipările mitologice erau în trecut întreţesute cu obiceiuri.
Obiceiurile populare, în marea lor majoritate, sunt transmise prin tradiţie, dar au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale, ceea ce le-a asigurat dăinuirea. În comunităţile tradiţionale, obiceiul era o manifestare folclorică îndătinată, pe care colectivitatea o repeta cu regularitate, cu aceeaşi ocazie, socotind-o justă şi obligatorie totodată.
Printre obiceiurile de peste an se înscriu obiceiurile ciclice, care au loc cu regularitate în timpul anumitor perioade ale anului, legate de anumite date calendaristice, şi obiceiuri nelegate de date fixe , ci de necesităţile producţiei, de desfăşurarea muncilor agricole. Cele mai numeroase şi mai impunătoare sunt cele generate de agricultură, îndeletnicire care pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze din viaţa culturilor.
Element fundamental al vieţii, apa a dat naştere, de-a lungul timpului, unui amplu capitol de mitologie. Sacralitatea apei şi virtuţile ei benefice stau la baza credinţelor şi practicilor terapeutice. Prezentă în toate riturile de trecere, acelea care marchează momentele importante din viaţa omului (naşterea, căsătoria, moartea), uneori având rol purificator (lustratio per acquam), alteori cu rol de consacrare sau de fecunditate, apa apare în toate riturile agrare. Între obiceiurile agrare în desfăşurarea cărora apa joacă un rol primordial, Paparuda ocupă un loc distinct.
În Panteonul românesc, Paparuda reprezintă o divinitate pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile, în ziua care-i poartă numele. Conform credinţei populare, Paparuda este aidoma unei „sfinte înalte şi subţiri”, o „zeiţă”, care „diriguieşte ploile”, „sparge” sau „urneşte norii”, „o femeie care umblă cu ploile”, etc. ea a fost atestată în întreg spaţiul geografic în care arheologii au descoperit vestigii ale civilizaţiei trace. Pe teritoriul României, această divinitate este cunoscută şi sub numele de Păpăluga, Bărbăruţa, Duduoaie, Mătrăhulă, etc.
Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei este jucat de o persoană pură (o fetiţă sau fată necăsătorită, un băiat, un flăcău), sau de o femeie gravidă, care se îmbracă, întotdeauna la o fântână sau e malul unei ape, în frunze de boz sau de brusture. Paparuda, personaj sacru, care se naşte şi moare, apare şi dispare anual, lângă o apă, este întâmpinată cu respect de gospodari.
În trecut, sărbătoarea a avut o dată fixă de celebrare, posibil la echinocţiul de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului, această dată a fost mutată în cea de-a treia joi după Paşti, pentru ca în timpurile recente să devină un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetelor.
Paparudele sunt amintite de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, dar sub denumirea de „papaluga”: „Vara, când seceta ameninţă semănăturile, ţăranii din Moldova îmbracă o fetiţă care nu a împlinit zece ani cu o cămaşă făcută din foi de arbori şi alte ierburi; băieţii şi fetele de aceeaşi vârstă se ţin după ea şi ocolesc toată vecinătatea jucând şi cântând, iar când le întâmpină o bătrână, acesta trebuie să o stropească cu apă rece. Cântecul este cam aşa: <<>>”.
O descriere asemănătoare face şi Frantz Joseph Sulzer: „ Cuvântul papalugă se spune că are următoarea însemnătate şi împrejurări: vara, când se pare că cerealele sunt periclitate de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o fetiţă care nu a depăşit vârsta de zece ani, într-o cămaşă confecţionată din frunze de pomi şi plante. Toate fetele şi băieţii o urmează şi colindă satul, dansând şi cântând prin vecini. Unde ajung, acolo femeile bătrâne obişnuiesc să le toarne apă în cap. Cântecul pe care-l cântă are aproximativ următorul conţinut: <<>>”. Descrierile de acum două sute de ani sunt foarte asemănătoare cu desfăşurarea contemporană a obiceiului. În general însă, obiceiul era cunoscut sub numele de Paparudă în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Acest obicei cu dată mobilă al cetei feminine este structurat după modelul colindelor de invocare a divinităţii sezoniere cu acelaşi nume, pentru dezlegarea ploilor. Cuprinde trei secvenţe ceremoniale: naşterea – alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei, din persoane pure, de obicei fetiţe şi fete necăsătorite; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de boz sau de brusture, îmbrăcarea Paparudei, de obicei pe trupul gol, a costumului vegetal; împodobirea Paparudei u flori sau coroniţe de flori; desfătarea zeiţei – pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului, pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de paparudă pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă prin formule poetice ploaia, şi, uneori, efectul practic aşteptat (roadele bogate) şi eficienţa apotropaică a ploilor, urări de sănătate, şi referiri la daunele ce le va primi de la gazdă; moartea şi ritul funerar – dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată; depunerea în apă a măştii vegetale (mortului); petrecerea cu privirea şi cu cântece a Paparudei, a „mortului” dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărţirea darurilor şi uneori ospăţul funerar.
Masca verde, care are caracter obligatoriu în desfăşurarea ceremonialului, reprezintă practic spiritul antropomorf al vegetaţiei. Scenariul acesta, de o mare simplitate, îşi dezvăluie, de la prima vedere, caracterul magic. Avem de-a face cu o manifestare de magie publică şi colectivă, mai exact cu o magie prin analogie, care are la bază principiul „ similia similibus curantur”, adică, „cele asemenea se vindecă prin cele asemenea”. În mentalitatea arhaică, imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. Conţinutului magic al scenariului i se adaugă şi un conţinut mitic-religios, căci cântecul paparudei constituie o invocaţie, o rugăciune adresată unei fiinţe mitice: Paparuda.
În trecut, înainte de a recurge la Paparude, pentru a implora încetarea secetei se făceau mai întâi slujbe în biserică, erau aduse moaştele Sfintei Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeş, pe care preoţii le purtau prin sate. Pelerinajul se încheia cu o slujbă în mijlocul holdelor.
În judeţul Olt, paparudele, constituite în grupuri de 6-8 fetiţe, care nu depăşeau vârsta de 12-13 ani, erau acoperite de sus până jos ori numai de la brâu în jos cu frunze de boz sau de lipan. Ele mergeau prin tot satul, cântând şi jucând, pentru invocarea ploii. Întrau în fiecare gospodărie, gazda aşteptându-le cu o găleată cu apă şi le stropea, în timp ce acestea cântau:
„… Deschideţi porţile
Să intre ploiţele
Paparudă, rudă
Vino de ne udă
Cu găleata nouă
Dumnezeu să plouă
De marţi până marţi
Să vă săturaţi
De joi până joi
Să dea nouă ploi
Unde dai cu sapa
Ca să curgă apa
Unde dai cu ciurul
Să umpli pătulul
Unde dai cu maiul
Să curgă mălaiul
Drugile porumbului
Ca coarnele plugului
La anu şi la mulţi ani”.
La sfârşit, fetele primeau daruri în produse: grâu, porumb, mălai sau făină. Când venea gazda, fetele cântau:
„Să nu dai cu strachina
Că e rău de pagubă
Să ne dai cu ciurul
Să umpli pătulul
Hai ploiţă hai !”.
După primirea darurilor, Paparudele mulţumeau spunând: „De unde dai , să izvorască!”.
În Oltenia, în drumul prin sat, Paparuda care purta „masca verde”, reprezentare a spiritului antropomorfizat al naturii, încerca să stropească cu apă femeile însărcinate pe care le întâlnea.
În Câmpia Boianului, în satele Crâmpoia, Movileni, Şerbăneşti, Paparudele cântau:
„Paparudă, rudă
Vino de ne udă,
Dă-ne, Doamne, cheile
Să deschidem ploile
Să curgă jiroaiele
Pe toate potecile
Să se facă grânele
Să nu moară vitele”.
Modul şi locul de desfăşurare al obiceiului ne demonstrează că avem de-a face cu un rit de etapă, chemat să ajute la creşterea culturilor într-un anotimp decisiv. Îmbrăcarea costumului vegetal, schimbarea, de-a lungul timpului a datei de celebrare cu o dată mobilă şi apoi cu o dată întâmplătoare, precum şi denumirile împrumutate de paparudă de la alte obiceiuri ( Mătrăhulă) şi actele rituale atipice, toate acestea sunt rezultatul contaminărilor spirituale, disoluţiei credinţei în puterea ceremonialului Paparudei de a dezlega ploile.
De-a lungul timpului, obiceiul a fost supus unui amplu proces de contaminare cu diverse credinţe, rituri şi obiceiuri practicate în aceeaşi perioadă a anului, ca de exemplu Caloianul sau Sângeorzul. Totodată a absorbit şi o seamă de vrăji. Paparuda prezintă similitidini frapante cu alte obiceiuri – Căluşul sau colindatul. Ca şi în cazul acestora, alaiul Paparudei colindă satul, oprindu-se la fiecare gospodărie, intrând în toate curţile. Se credea, ca şi în cazul colindatului, sau al Căluşului, că la casa la care vor merge paparudele îi va merge bine în acel an, iar la care nu, îi va merge rău. Paparudele primeau daruri asemenea colindătorilor., uneori şi ouă, ca în obiceiul Sângeorzului. Ca şi în colinde, în încheiere se exprimau urări. În Oltenia urarea de sfârşit era : „Stăpâna să trăiască / Să le stăpânească!”.
În alte forme ale obiceiului, în care alaiul cuprindea şi persoane care au depăşit condiţia purităţii rituale sau cele al căror protagonist era de sex masculin sunt ulterioare sau sunt forme contaminate cu elemente aparţinând altor obiceiuri, rituri şi practici populare.
O formă acestui obicei reclamă prezenţa unui fecior în rolul Paparudei, sau alcătuirea alaiului din fete mari şi feciori. Aceste aspecte pot fi puse în legătură cu obiceiul Sângeorzului. Este destul de interesant faptul că tipul acesta de Paparudă a fost întâlnit nu numai în Transilvania şi Banat, acolo unde obiceiul Sângeorzului a fost surprins în forme închegate, ci şi în Oltenia (satul Albeni, jud. Gorj), Muntenia (com. Ianca, jud. Olt), dar şi în Moldova. Acestea sunt atestări indirecte ale Sângeorzului în aceste ţinuturi româneşti. În tradiţia noastră populară, sărbătoarea Sângeorzului are semnificaţia ei esenţială, aceea de trecere de la stare la alta, de început de etapă în viaţa naturii şi oamenilor. Este ştiut faptul că înainte de împărţirea în patru anotimpuri, anul cuprindea două mari perioade, separate prin solstiţiul de iarnă şi cel de vară. Această împărţire a anului care îşi are obârşia într-o epocă anterioară dezvoltării agriculturii, când creşterea animalelor constituia îndeletnicirea precumpănitoare, urme ale ei păstrându-se în centru şi estul Europei, inclusiv la români.
Privită prin prisma străvechii sărbători pe care o moşteneşte, aceea care marca deschiderea uneia din cele două perioade principale ale anului, anume a celei dominate de căldură şi de vegetaţie, perioadă care, în ordine agrară coincidea cu o fază decisivă în viaţa culturilor – aceea a creşterii lor – înţelegem mai bin esemnificaţia pe care a avut-o sărbătoarea Sângeorzului în tradiţia noastră populară. Înţelegem mai binbe semnificaţa de rit de fertilitate, semnificaţie pe care a transmis-o şi paparudei, pentru că Paparuda reprezintă ceva mai mult decât un simplu rit de ploaie; ea este şi o urare de fertilitate. Există indicaţii că obiceiul Sângeorzului ca rit de fertilitate, în cuprinsul căruia ritul de ploaie ocupa u loc important, a fost răspândit în toate ţinuturile locuite de români. Alături de acest obicei, care s-a păstrat până în zilele noastre în anumite zone ale ţării, s-au dezvoltat şi alte rituri care urmăreau în mod expres declanşarea ploilor fertilizatoare. Unul dintre ele este Paparuda, care pare să fi avut o răspândire extrem de largă, atât la noi, cât şi la alte popoare. Apărut în imediata apropiere a Sângeorzului, amândouă obiceiurile au în centru lor aceeaşi mască verde simbolizând spiritul antropomorf al vegetaţiei.
În concluzie, putem spune că este posibil ca, asemenea Sângeorzului sau Drăgaicei, Paparuda să fi fost la început un rit de etapă, care se oficia la o dată fixă, în scopul asigurării condiţiilor de fertilitate – a ploii înainte de toate – pentru perioada inaugurată de sărbătoarea Paparudei. Cu siguranţă că iniţial sărbătoarea Paparudei avea un caracter stabil şi a fost fixată după critrii care aveau în vedere viaţa naturii şi vegetaţiei. De aceea este foarte probabil ca cele două sărbători, Paparuda şi Sângeorzul, sa fi coincis la un moment dat.

BARBA LUI DUMNEZEU

Patrimoniul de rituri şi obiceiuri agrare diferă de la popor la popor, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, ca închegare într-un sistem, relaţie cu mitologia, în raport de vechimea şi de ponderea pe care a avut-o în trecutul fiecăruia ele cultivarea pământului. Fiecare operaţiune agrară: aratul, semănatul, recoltatul, a cumulat atributele unei intense vieţi spirituale, transpuse în practici şi obiceiuri ale căror semnificaţii au fost mai mult sau mai puţin descifrate.
Referitor la tradiţia folclorică românească, una din constatările principale pe acre le prilejuieşte cercetarea riturilor şi a obiceiurilor este că cele agrare domină net, în comparaţie cu toate celelalte. Acest lucru confirmă vârsta respectabilă pe care o au riturile agrare în tradiţia noastră populară, constituind şi un indiciu despre modul de viaţă sedentar, deplin aşezat, pe care l-a dus în trecut porul român, singurul care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze asemenea manifestări.
Există, de altfel, o perfectă concordanţă între realitatea ce o dezvăluie riturile şi obiceiurile, pe de o parte, şi terminologia agricolă, împreună cu cea referitoare la casa şi gospodăria ţăranului român, pe de altă parte. Pe teritoriul judeţului Olt, agricultura s-a practicat din vremuri preistorice şi a rămas ocupaţia de bază a locuitorilor, până aproape de zilele noastre. Satele de plugari şi crescători de animale de pe aceste meleaguri au alcătuit un mediu folcloric în care rituri şi obiceiuri agrare au putut înflori în toată splendoarea lor.
În satul tradiţional, cele mai multe obiceiuri erau legate de ciclul agrar care juca un rol important în viaţa comunităţii, ilustrând într-o mare măsură legătura strânsă, de veacuri, dintre om şi natură. Aidoma omului, natura, zeul acesteia, are o viaţă, el se naşte, creşte şi se maturizează, ca să îmbătrânească şi să moară în cele din urmă. Numai că moartea acesta nu reprezintă decât un pas în veşnicie, încheierea unui ciclu al existenţei care coincide cu punctul de plecare al unui nou ciclu vital.
Toate riturile şi obiceiurile agrare au ca ţel suprem rodirea pământului, belşugul culturilor. Unele obiceiuri erau ritualuri de fertilizare, de prevenire şi de apărare împotriva unor dezastre naturale, iar altele constituiau o ofrandă adusă divinităţii în semn de mulţumire pentru produsele obţinute. „Munca agricolă este un ritual” spunea Mircea Eliade, iar gesturile pe care le îndeplinea agricultorul la începutul fiecărei lucrări agricole (arat, semănat, strânsul recoltei) pentru realizarea purităţii rituale (se spăla, îmbrăca o cămaşă nouă) aveau scopul de a asigura abundenţa recoltei.
Grâul a fost cereala preferată a locuitorilor acestor locuri, iar pâinea din grâu nu a lipsit din alimentaţia lor. Chiar dacă în anumite epoci, în hrana zilnică s-a recurs la panificarea altor cereale (mei, secară, orz, sau, mai târziu, porumb), pâinea din grâu sau alte produse din aluat au fost permanent prezente în ocaziile festive sau ceremoniale.
Dintre obiceiurile tradiţionale nelegate de o dată fixă, dependente însă de desfăşurarea muncilor agricole, sărbătoarea terminării secerişului ocupă, datorită bogatelor manifestări folclorice, un loc aparte. Începerea secerişului privea întreaga comunitate. Conducătorii satului, sfatul care conducea colectivitatea constata starea holdelor şi apoi hotăra începerea secerişului, stabilind şi partea de hotar de unde să înceapă. Abia după aceea gospodarii porneau la muncă.
Oamenii se asociau şi se ajutau reciproc la secerat. Astfel au apărut asocierile pe baza legăturilor de familie, a vecinătăţilor sau pe baza altor relaţii sociale, într-un cuvânt, aşa a apărut seceratul în clacă, care era şi o sărbătoare, dar de mai mică amploare.
Secerişul începea în zorii zilei, atunci când grâul era plin de rouă, şi pierderile prin scuturare erau cât mai mici. O echipă formată din 10 până la 20 de oameni secera, lega în snopi şi clădea în clăi grâul secerat de pe două pogoane (aproape 1 ha). Până nu demult, claca avea un caracter festiv. Femeile pregăteau mâncăruri specifice, ca şi la nuntă. Ziua pentru secerat era stabilită dinainte şi cei care urmau să participe la clacă erau anunţaţi cu o seară înainte. În dimineaţa zilei de clacă ei se adunau la casa gospodarului, rar se întâmpla să plece direct la locul de muncă. Interesul era să participe cât mai multe persoane, pentru ca seceratul să se termine într-o singură zi. Ceata clăcaşilor pleca la câmp având în frunte gospodarul, apoi feciorii cu coasele şi fetele cu secerile.
Grâul secerat era legat în snopi de către flăcăi, care făceau şi clăile, prin aşezarea snopilor în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se punea un snop aşezat cu spicele în jos. Gazda oferea clăcaşilor, la amiază, mâncare, ţuică şi vin.
La încheierea secerişului, se lăsau neculese ultimele spice de grâu, pentru Barba lui Dumnezeu (Barba Ogorului, Barba Pământului, cum mai sunt denumite în Câmpia Română). Se presupunea că în aceste spice neculese se adăposteşte spiritul grâului din faţa secerii sau coasei Morţii, pentru a rodi şi anul viitor. Totodată, Barba lui Dumnezeu era şi o ofrandă adusă divinităţii pentru recoltă. Spicele acestea lăsate neculese erau legate cu fir roşu, după care se rostea o rugăciune, pentru a-l ajuta pe gospodar şi în anul următor.
Principalele faze ale îndelungatului proces de muncă al agricultorului erau însoţite în mod simbolic de prototipul efectului final al muncii – pâinea, în credinţa influenţării magico-rituale a rodniciei pământului. Încheierea secerişului avea drept simbol o pâine. În Oltenia, când se făcea prima dată pâine de grâu nou se prepara un colăcel sau o pâine de care se lega busuioc, sporiş sau alte flori. Erau scufundate în fântână, după care se dădeau copiilor să le mănânce, în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat”.
În satele din judeţul Olt, din făina obţinută din recolta anului respectiv, o femeie iertată de cele lumeşti frământa unul sau doi colaci, aşezând deasupra lor câte o cruce din aluat. Când colacii erau gata, femeile mergeau la o fântână din sat, unde chemau mai mulţi copii, scoteau apă proaspătă şi aruncau colacii în găleată, închinându-i lui Dumnezeu, maicii Domnului şi Sfinţilor Arhangheli. Înainte de a rupe colacii în atâtea bucăţi câţi copii erau adunaţi la fântână, femeile scoteau crucea de pe colac. Crucea era păstrată la icoană până în primăvara anului următor, când era sfărâmată şi pusă peste grâul de semănat, având rolul de a fertiliza magic recolta viitoare. Deducem astfel că simbolismul străvechi al pâinii este cel d bucurie, regenerare, rodnicie, bunăstare, fertilitate.
Prezenţa pâinii şi a reprezentărilor din aluat de pâine (colacii) cu o accentuată valoare de simbol în riturile şi obiceiurile legate de muncile agricole se înscrie în seria acelor elemente cu marcante posibilităţi doveditoare ale permanenţei acestui popor de agricultori, pentru care prepararea şi folosirea pâinii, verigă de legătură între două cicluri agrare, este un atribut al sedentarismului său milenar pe aceste meleaguri.
Claudia Balaş
muzeograf
e-mail: balasclaudia70@yahoo.com



vineri, 10 iulie 2009

Harta Olteniei din 1935



Sursa: Oltenia pe Wikipedia.

Stema Olteniei

În armorialul Wijnbergen, alcătuit la sfârşitul secolului al XIII-lea, apare o stemă a regelui Valahiei (Roy de Bláq[u]ie). Aceasta era reprezentată printr-un scut care cuprinde 5 brâuri, alternând aur şi roşu (nr. 1307). Aceasta a fost atribuită de către istorici (Jean N. Mănescu, Ştefan Ciobanu ş.a.) familiei voievodale a lui Litovoi. Maria Dogaru considera că stema a fost adoptată de către Litovoi în perioada anilor 1275 - 1276.
O reprezentare asemănătoare se regăseşte şi în armorialul lui Ulric von Richental (1420 - 1430). Pe un scut de argint un leu încoronat este însoţit de o stea cu şase raze, în partea superioară, şi de o semilună în cea inferioară.
Emblema medievală a Olteniei era leul cu o spadă, dar pe fond albastru şi întors spre est, probabil direcţia de unde veneau păgânii.
În 1872 pe emblema României a fost introdus separat, în afara vulturului Munteniei şi bourului Moldovei şi simbolulOlteniei. Acest semn heraldic constă dintr-un scut roşu, încărcat cu un leu încoronat care iese dintr-o coroană antică ţinând între labe o stea cu şase raze, totul de aur. Leul a fost preluat din sigiliul mic al domnitorului Mircea cel Bătrân. Coroana aflată la bază reprezintă însemnul marelui ban.
Din 1921, stema a căpătat forma de azi, în planul al treilea al imaginii, pe fond roşu, se găseşte un leu care iese dintr-un pod (podul de la Drobeta). Atât podul cât şi leul sunt, de asemenea, aurii. Podul de la Drobeta din varianta actuală evocă cucerirea romană, latinitatea, iar leul nu mai are coroana regalităţii.

Sursa: Wikipedia

joi, 9 iulie 2009

Sesiune internaţională la Muzeul Olteniei Craiova


În perioada 24-26 septembrie 2009, SECŢIA DE ŞTIINŢELE NATURII A MUZEULUI OLTENIEI CRAIOVA, în colaborare cu CONSILIUL JUDEŢEAN DOLJ, organizează Sesiunea ştiinţifică internaţională MUZEUL ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ.

TEMATICA SESIUNII:

- MINERALOGIE - PALEONTOLOGIE
- DIVERSITATEA ORGANISMELOR VEGETALE ŞI ANIMALE DIN ECOSISTEME NATURALE ŞI ANTROPICE - ECOLOGIE-IMPACT ANTROPIC

COMITET ŞTIINŢIFIC
C.S.I. dr. ŠUSTEK ZBYŠEK - Institutul de Zoologie al Republicii Slovace, Bratislava
Prof. asoc. dr. IVAN ILIEV - Universitatea de Silvicultură, Sofia, Bulgaria
Prof. univ. dr. hab. DERJANSCHI VALERIU - Institutul de Zoologie al Republicii Moldova, Chişinău
Prof. asoc. dr. GÜLSAH ÇOBANOGLU - Universitatea Marmara, Istanbul
C.S.I. dr. DUMITRU MURARIU - Membru corespondent al Academiei Române, Bucureşti, România
Prof. asoc. dr. CONSTANTIN TOMA - Membru corespondent al Academiei Române, Iaşi, România
Prof. univ. dr. VLAD CODREA - Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, România
Prof. asoc. dr. MIRCEA VARVARA - Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, România
Prof. asoc. dr. IONEL ANDRIESCU - Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, România
C.S.I. dr. DOINA CODREANU - BĂLCESCU - Institutul de Biologie al Academiei Române, România
Prof. univ. dr. CORNEANU GABRIEL - Universitatea din Craiova, România
Prof. univ. dr. CORNEANU MIHAELA - UASMVB, Timişoara

COMITET DE COORDONARE
Dr. FLORIN RIDICHE - Directorul Muzeului Olteniei
Dr. CORNELIA CHIMIŞLIU - Şeful Secţiei de Ştiinţele Naturii

COMITET DE ORGANIZARE
Drd. AURELIAN POPESCU - muzeograf
Drd. MIRELA RIDICHE - muzeograf
Dr. OLIVIA CIOBOIU - muzeograf
Drd. CLAUDIA IONELIA GOGA - muzeograf
ADINA GHERBAN - muzeograf

Programul sesiunii îl puteţi citi aici.

Sursa: BIODIVEST 2009.

Expoziţie de Artă Plastică Alexandru Pascu – Gheorghe

Muzeul Judeţean Olt vă invită să onoraţi cu prezenţa Dumneavoastră vernisajul Expoziţiei de Artă Plastică Alexandru Pascu – Gheorghe, ce va avea loc joi, 9 iulie 2009, ora 11 00, la Galeria ARTIS, a Muzeului Judeţean Olt, b-dul A. I. Cuza, Slatina.

Sursa: Patrimoniul cultural – evenimente recomandate de CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.


miercuri, 8 iulie 2009

De prin lume adunate....

Tot căutând pe internet am descoperit câteva site-uri interesante; iată despre ce este vorba:

Volunteer Archaeology in Romania

Un proiect de arheologie bazat pe voluntariatul tinerilor pasionaţi din străinătate. Pe site puteţi găsi informaţii utile despre proiectele derulate, membrii proiectului din România, fotografii, dar şi impresii ale participanţilor la acest proiect.
De exemplu, iată ce povesteşte Emma Hatherall:


It was the next morning when we got stuck into the archaeology. Having to get up at 5.30 in the morning was the hardest part of a usual day, although a large cup of coffee usually did the trick in waking you up! It was an advantage being based on the dig site, this meant no daily travelling, and having to work under direct sunlight meant that work stopped every morning before 11am because of the heat and started again in the evening at around 6pm. This left the rest of the day free, but it was usually occupied by some of the best naps you will ever have! When you were blessed with a boost of energy though after all the digging, there was plenty of fishing, short walks and table tennis to occupy your time.
Having to work until 8.30pm most evenings on the island meant that dinner was eaten rather late but true to form the archaeologists always made sure there was alcohol readily available at the 'bar' which consisted of bottled spirits on a small log table for people to drink while they waited for the evening meal to be served. The evening meal was a feast of leftovers from lunch, along with any extra fish or meat that was brought to the island that day by the fishermen and any other passing guests! Some examples of these evening feasts included a selection of barbequed meat, freshly culled goat, fresh lobster (my personal favourite!), and fish that had been caught that very morning.
Within the first week we had learnt the general site etiquette, been shown how to handle a trowel and record the different layers of sediment, and had become supporting stars in a Romanian television production! To top the week off we then spent our first weekend at the coast, spending some time sunning ourselves by the Black sea and taking full advantage of having a flushing toilet again!
Time flew by though, and on the Sunday we were soon being driven back to the train station for the long journey back to the Danube, accompanied part of the way by a young man sporting a picture of crucified Jesus inked into his back! The first week had been particularly hard, especially being in such a remote area where not all the volunteers spoke good English. Despite this everyone had made a real effort to get to know us and not only did I get a crash course in Romanian, but I had soon made some very good friends.
Restul puteţi vizita pe site-ul proiectului Volunteer Archaeology in Romania.

A.S.A.I.R. Constanţa




Un alt blog interesant este cel realizat de A.S.A.I.R. Constanţa (Asociaţiei Studenţilor la Arheologie şi Istorie din România), unde veţi putea găsi numeroase informaţii despre şantierele arheologice aflate în desfăşurare în Dobrogea, dar şi despre proiectele culturale la care A.S.A.I.R. a luat parte. Mai multe puteţi citi aici.

marți, 7 iulie 2009

Ulpia Traiana Sarmizegetusa-castre din Oltenia

Un articol interesant despre Ulpia Traiana Sarmizegetusa si castrele de la Racari(jud.Dolj) si Slaveni(jud.Olt)
Sursa: Jurnalul National

luni, 6 iulie 2009

FOLK WITH DUNAV

Un site etnografic interesant axat pe zona Balcanilor.

Link aici.

ABOUT DUNAV
Dunav was founded in 2000 by the Balkan dancers in Jerusalem to continue a long tradition of Thursday night folkdancing. The idea behind the non-profit organization was to funnel income from dancing back into the organization as means for additional activities.
Today Dunav sponsors and runs a number of events. The income from the weekly dancing is used to back this web site, to produce Dunav folklore products, to sponsor the folklore database, and to fund additional music and folkdance events. Our goal is to further the joy of dancing by sharing and exchanging our knowledge with people all over the world.
THE DUNAV WEB SITE
With this web site, Dunav is now a global organization, with many people contributing first hand reseach, music, and dance videos. The web site has created a lot of buzz in the folk dance community and beyond:
1,000,000+ downloads of music, videos, and music scores
2000+ average daily visits, from 126 countries
1600+ members on Dunav's mailing list, from more than 80 countries

sâmbătă, 4 iulie 2009

Ţara din Mehedinţi


Numele de Mehedinţi se datorează unui paradox al oficialilor vremii medievale. După extinderea Banatului de Severin până spre Timişoara, după ce Ţara Severinului revenise voievozilor români, multă vreme Banatul ocupat de regatul ungar a continuat să se numească Banatul de Severin, cu reşedinţa la Timişoara, dar cu ecouri ce nu se puteau stinge aici la Dunăre, la Cetatea Severinului (fostă reşedinţă), mereu disputată. De aici, poate, intenţia de convertire a numelor unor ţinuturi limitrofe. Astfel, în contextul formării districtelor şi judeţelor (sec. XIV-XV), Mehedinţi a derivat din Mehadia bănăţeană, în timp ce judeţul din preajma Mehadiei a fost botezat Severin, aşa dăinuind până astăzi. Aşa impunându-se numele Ţara Mehedinţiului în loc de Ţara Severinului, apoi Oltenia. Până în timpul lui Mihai Viteazul întreaga Oltenie se mai numea şi Ţara Mehedinţiului.

În anul 1483, când a avut loc o reorganizare teritorial-administrativă a Ţării Româneşti, Mehedinţiul figura primul ca mărime între cele 17 judeţe de-atunci. Avea peste 200 de sate, se întindea până lângă Craiova şi dincolo de Calafat, la nord până lângă Târgu-Jiu. Această întâietate a Mehedinţiului a durat până în 1838 când peste 50 de sate limitrofe judeţelor Dolj şi Gorj au fost arondate acestora. Întâietăţi în varii timpuri şi domenii au mai fost şi mai sunt în cadrul judeţului Mehedinţi, aşa cum vor fi subliniate în Ghidul de faţă.
Descoperirile arheologice atestă viaţă organizată pe aceste meleaguri încă din epoci preistorice. Cele mai evidente urme provin din vetrele aşezărilor de pe ţărmul Dunării, semn că fluviul era ospitalier şi fertilizator pentru condiţii de existenţă. La Schela Cladovei, cartier de vest al Severinului, s-a descoperit cel mai vechi Homo Sapiens din Europa, în vârstă de 8000 de ani, un schelet de bărbat lung de 2 m, cu un craniu străpuns de o săgeată. Alte descoperiri senzaţionale, datate în anii 12.000 - 7000 sunt cele din Defileul Dunării (la Cazane), Insula Şimian, Insula Banului, Ostrovul Mare, Ostrovul Corbului. Descoperirea unor vetre umane în diverse zone ale judeţului, majoritatea construite peste sau pe lângă altele anterioare, constituie semn de civilizaţii succesive, în ruinele acestor aşezări găsindu-se obiecte care atestă îndeletniciri de continuitate autohtonă.
Cercetările arheologice din zone ale judeţului Mehedinţi formează obiectul următoarelor culturi, cronologic: Cultura Schela Cladovei (epipaleolitic 8000-7200); Cultura Criş (paleolitic, Ostrovul Banului); Cultura Turdaş - Vincea (neolitic 3500-2800); Cultura Sălcuţa (neolitic 2800-1900); Cultura Gârla Mare "câmpurile cu urne" (epoca bronzului târziu).
Un capitol sensibil îl constituie romanizarea predilectă a Olteniei de vest şi conjuncturile de continuitate a romanităţii după retragerea Aureliană. Limesul nord-dunărean a rămas pe mai departe în atenţia împăraţilor romani. Numai în Mehedinţi se află 10 castre romane construite în diferite perioade, până în timpul lui Constantin cel Mare (306-337) care a încercat o restabilire a imperiului până dincoace de Dunăre.
Vezi "Brazda lui Novac" (un valum de pământ) care pornea de la gura Topolniţei, traversa Oltenia şi Muntenia pe sub dealuri până la Mizil, aşa cum se văd urmele şi astăzi. Drobeta a fost refăcută mereu până spre sfârşitul domniei lui Justinian (565), drobetanii păstrând un cult pentru împăraţii romani protectori.
Evul mediu a găsit Mehedinţiul mai retras de la drumul mare şi mai puţin amestecat cu populaţiile răsăritene ce au stagnat în teritoriile Daciei, mai evidente urmând să fie influenţele din vest, când Ţara Severinului s-a aflat sub protecţia regatului ungar, adică într-un regim semiautonom, influenţe întărite mai târziu prin guvernarea austriacă a Olteniei în anii 1718-1739.
În timpul războaielor cu turcii, Mehedinţiul a fost pavăză pentru apărarea Ţării Româneşti. La Cerneţi, reşedinţa judeţului, domnitorii au organizat căpitănia de margine cu rol strategic, iar în timpul lui Brâncoveanu se înălţaseră aici o biserică domnească şi un conac domnesc. Judeţ de graniţă, Mehedinţiul a învăţat să se apere şi pe timp de pace, deseori fiind ameninţat de cete turceşti prădătoare de peste Dunăre. A învăţat să valorifice relaţii economice şi sociale cu ţările vestice, fiind şi gazdă bună pentru refugiaţii din Banat şi Transilvania sau de dincolo de Dunăre. Semn de civilizaţie a fost aici şi preocuparea pentru viaţa spirituală: la Vodiţa a fost înălţată în 1370 prima mânăstire din Ţara Românească, la Severin - prima mitropolie din Oltenia (după 1400 a fost mutată la Rm. Vâlcea), la Strehaia - episcopie şi mânăstire, la Gura Motrului - mânăstire.

La Cerneţi a fost înfiinţată prima şcoală în 1805, prim 1840 funcţionau aici 4 şcoli: două româneşti, una germană şi una grecească. La Buiceşti Eufrosin Poteca a înfiinţat prima şcoală sătească. În 1839 existau în Mehedinţi 276 şcoli cu peste 5000 de elevi.
Dezvoltarea economică şi comercială a noului oraş Tr. Severin, port la Dunăre şi legătură între ţările dunărene, a determinat o rapidă capitalizare a Mehedinţiului, până la primul război mondial ajungând printre primele judeţe din Oltenia. Perioada interbelică, atunci când structurile democratice atinseseră standarde europene, a rămas şi pentru astăzi un reper.
Mehedinţenii au fost şi vestiţi revoluţionari. Armata lui Tudor Vladimirescu şi-a avut nucleul în Mehedinţi, era formată în mare parte din panduri mehedinţeni. Revoluţia din 1848 a avut fruntaşi din Mehedinţi şi un contingent din 1300 de oameni înrolaţi în armata generalului Magheru. Regimentele mehedinţene s-au distins şi în războaiele din 1877, 1916/1918, 1940/1944. După război, în anii instalării regimului comunist, în Mehedinţi a fost organizată "Mişcarea Română de Rezistenţă", care împreună cu partizanii din Munţii Banatului vecin au constituit ceea mai puternică formă de luptă anticomunistă din Europa de Est.
În fostul regim comunist, Mehedinţiul a cunoscut prefaceri datorită Dunării. În primul rând s-au ridicat aici cele două mari hidrocentrale care au oferit forţă de muncă şi prestigiu pentru judeţ. Apoi, graţie regimului de graniţă şi de bună vecinătate cu Iugoslavia, mehedinţenii au beneficiat de micul trafic, soluţie extraordinară pentru ameliorarea traiului tot mai sărăcit de crizele dictaturii comuniste.

vineri, 3 iulie 2009

Vestigii unicat, descoperite în situl arheologic de la Schela Cladovei

Un articol apărut azi în ziarul Ediţie Specială.
Specialişti în istorie de la Universitatea Edinburgh şi de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei, judeţul Mehedinţi, urme umane din perioada mezoliticului timpuriu.

Totuşi, autoarea nu menţionează decât descoperirea unui atelier de produs mărgele din malachit din epoca neolitică.

Sursa articolului aici.

joi, 2 iulie 2009

Complexul arheologic Sucidava


Un articol foarte interesant despre "fantana secreta",cea mai spectaculoasa atractie arheologica a localitatii Corabia(Jud.Olt).

miercuri, 1 iulie 2009

La Desa, la Dunăre


Castraviţa



Spun că pe la ei au trecut romanii. Cotropitorii au venit şi au plecat, ei au rămas pe loc. Desa nu o vor părăsi niciodată.
Teoria continuităţii. O comună nu foarte bogată. Case mai frumoase, mai urâte, mai sărace, mai bogate. Oameni de tot soiul. Ocupaţia de bază a fost şi rămâne agricultura. Pescuitul a fost o altă îndeletnicire care a pus hrană pe masa desenilor. Despre comună, origini şi istorie ne-a vorbit Marian Oprişan, profesor de istorie în localitate. Omul vorbeşte cu mândrie despre comuna natală. “Aşezarea asta a noastră în Lunca Dunării ar fi o localitate care, în afara faptului că datează în scripte de pe la 1577, eu cred că are o istorie mult mai veche. Însăşi numele de Desa, toţi cercetătorii care şi-au dat cu părerea, şi istorici şi lingvişti, până la ora actuală, tot mai avem de cercetat şi de rostogolit acest cuvânt, sunt prea multe teorii cu privire la numele de Desa.” Teoria continuităţii apare firesc în discuţie. Profesorul îl aduce ca dovadă pe Tocilescu, care menţionează, după cum spune Oprişan, Desa ca o aşezare civilă, pe malul Dunării, în locul denumit “Castraviţa”. Acolo, strămoşii desenilor ar fi trăit în bună linişte şi pace cu trupele auxiliare romane.

Un cazan special. Romanii au plecat, desenii au rămas, ba chiar au făcut rost şi de un cazan... special. “La Desa a fost descoperit Cazanul Hunic, din secolul al IV-lea, după Hristos, singurul exemplar din lume care poartă marca hunilor pe el. Pentru acest cazan ungurii ne-au oferit câteva căruţe de dolari la vremea respectivă. Astăzi, din păcate, el nu se mai află la Muzeul Olteniei, ci la Muzeul Naţional de Istorie, la Bucureşti. Tot din vremea migraţiilor mai avem destule piese de podoabe. Migratorii au convieţuit cu populaţia locală şi au trăit acolo pe malul Dunării, după toate sursele informative pe care le avem până la ora actuală, până în secolul al XIV-lea, când, cunoaştem, turcii forţau să treacă Dunărea să pătrundă în inima Europei. Atunci, strămoşii noştri au hotărât ca să se retragă mai spre nord de Dunăre, mai aproape de localitatea actuală cu vreo trei kilometri pe grindul numit Şebaz, în ideea că nu vor avea contact direct cu trupele otomane şi că vor fi mai apăraţi de Dunăre din faţă, de nisipuri”. Desenii s-au mai mutat o dată, din cauza epidemiei de ciumă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. La “Sălişte”, ei au construit a treia vatră a satului. După primul război mondial, desenii au fost împroprietăriţi cu câte două hectare de teren, fiecărui participant şi văduvă de război li s-a mai dat în completare un lot de teren. Profesorul de istorie completează imaginea comunei Desa: “Spre deosebire de comunele din jur, Desa nu era bogată, dar omul avea ce să mănânce. Avea bălţile cu peşte care îi asigurau hrana, avea lemnul de foc, avea pentru construcţii stuful. Astea sunt trei elemente de bază care i-au făcut pe deseni să nu părăsească satul. Obiceiurile au fost foarte puternice, dar nu se mai păstrează, din păcate. Tot lucrul se făcea numai în casă, manual, construcţiile nu erau foarte mari, maximum două camere, chiar după reforma lui Cuza, erau case cu două camere şi cu un hogeac la mijloc, unde era vatra focului”.

Material preluat din Jurnalul Naţional

Lache Găzaru - Lăutarul din Desa


Lache Găzaru (Mihai Constantin, după numele de familie) s-a născut în anul 1915 în comuna Poiana Mare, din judeţul Dolj.
Ulterior s-a mutat în satul Desa, care aparţinea aceleiaşi comune. Porecla i s-a tras din cauza tatălui: “Aşa m-a poreclit toate comunele, umbla ăla bătrânu’ cu gaz, iera şî viorist, şî după ce s-a prăpădit mi-a zis şlumeaţ mie: mă, ăsta i-a lu’ Găzaru, Lache Găzaru; cum îţ’ spusăi, tata lua gazu’ de la depou de la Calafat, de la Poiana, umbla prin saturi; îi da mâna să-l vândă: te duci, ai şi tu un franc la kilă, cum iera pi-atunci”.
Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: “Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsîp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce”; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: “Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!”.
Tradiţie. Lache a moştenit tradiţia lăutăriei de la bunicul şi de la tatăl său; ambii viorişti vestiţi în zonă: “bunicul a fost viorist «special», n-a egzistat altu’ ca iel şi tata tot viorist, bun, sigur, şi gurist”; “cânta mai bine ca mine, dacă trăia mă-nvăţa mai bine”.
A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost “slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra”. A deprins lăutăria de nevoie, “să-nvaţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic” şi, cu toate acestea, i-a plăcut: “Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!”. Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani (la data informaţiilor culese pe teren de cercetătorii Alexandru Amzulescu şi Ovidiu Bârlea, în anul 1951). Acesta l-a învăţat timp de trei ani, câte două ore pe zi, inclusiv duminicile, la hore, performând, la început “numa’ cu vioara, hore uşoare, ăla bătrâne nu mi le-arăta, le cânta la nuntă, după ce veniam, mă punea să le cânt, mă-drepta unde greşiam, cuvintele ce rămânea afară”. În cele din urmă, după o jumătate de an, a cântat cu el alături: “Am cântat doi ani jumate complect”. Lache a învăţat toate cântecele după auz; bătrânul “li spunea vorbele, pe urmă făcea melodia; la cele bătrâneşti le prindea dacă le auzea de câte două, trei ori; când greşea, îl îndrepta”. De la vârsta de 21 ani, Lache a început să cânte singur, pe cont propriu.
Armata. Un moment important în viaţa lui Mihai Constantin l-a constituit armata: stagiul la Calafat, concentrat în Puchiş (Sălaj) trei luni, apoi alte trei luni la Vulturi şi două la Oleştieni (Vrancea) în 1939. A mers până la Stalingrad, fiind rănit şi stând patru luni în spitale din Polonia şi din ţară. În această perioadă a învăţat un cântec nou, “subversiv”: “Cum a mers victorioş nemţî până la Stalingrad (da’ nu mai ie voie să se cânte!)”. După aceea a venit acasă, dar nu a stat mult: doar 15 zile, după care “ne-a concentrat ruşii în 1945, ne-a dat până la Praga, de-acolo la ăştia bătrâni ne-a dat drumu’ acasă pe jos. Am venit o lună de zile pe jos; mâncam pe la civili prin comune”.
Lache a călătorit destul de mult, însă doar în comunele şi localităţile învecinate (Plosca, Bistreţ, Catanele, Negoiu, Rast, Ghidiciu, Piscul Vechi, Tunarii Vechi, Tunarii Noi, Poiana Mare, Nebuna, Ciupercenii Noi, Smârdan, Nisipeni, Ciupercenii Vechi, Calafat), participând la nunţi, hore, hramuri şi sărbători.
Cântecele. Repertoriul stăpânit de Lache demonstrează o foarte pregnantă omogenitate folclorică a zonei: “E tot una; tot acelaşi joc îl ştie în toate satele”. Cântecele bătrâneşti, aflate la mare cinste, erau frecvent întâlnite în mai toate satele, “de la Bistreţ până la Tunari”, fiind solicitate tuturor lăutarilor. Acestea erau şi preferatele lui Lache: “Să stea omu’ cu mâna la falcă s-asculte”. Câteva titluri din repertoriul lui Mihai Constantin oferă o imagine sumară, dar semnificativă asupra complexităţii baladei ca gen care înglobează un adevărat conglomerat de elemente specifice: Şarpele, Manolea, Sărăcuţ de mic de mine (Ciobanul care şi-a băut turma), Ioane, Ioane-al meu, Milea, Ilincuţa Şandrului, Sfânta Vinerea, Gerul ş.a.
Formaţiile instrumentale cuprindeau, pe vremea lui Lache Găzaru, formule variabile numeric, de la doi instrumentişti (vioară şi cobză), trei (două viori şi o cobză sau vioară, cobză, acordeon), patru (două viori şi două cobze), şase (două viori, două cobze, acordeon, clarinet sau trei viori, două cobze, clarinet, sau trei viori, două cobze, acordeon), şapte (două viori, două cobze, două acordeoane, o cântăreaţă) şi altele, ajungând uneori până la zece lăutari.
Profesorul Alexandru Amzulescu îl considera pe Mihai Constantin un model pentru evidenţierea stilului “precipitat”, impresionând prin temperamentul dinamic, expansiv şi prin dăruirea totală a “zicătorului”, dublate de o foarte sugestivă mimică şi gestică, adecvate evoluţiei subiectului narativ al cântecelor sale.

Material preluat din Jurnalul Naţional.

Restul articolelor despre Lache Găzaru le găsiţi aici:

Nunta la Dunăre
Eroii lui Lache
Rapsodul, fiu al poporului
Improvizaţii
Stradivariusul nu-i bun, naşule!
Al dracu’ e omu-n lume
Povestitorul